Bucovina în viziunea lui Ion Budai Deleanu (IACOBESCU 1993)

Mihai Iacobescu, Bucovina în viziunea lui Ion Budai Deleanu, „Suceava”, Anuarul Muzeului Bucovinei, „Glasul Bucovinei”, Iași-Rădăuți, XX, 1993

 

(196) (...); ia contact aici [seminarul teologic Blaj] cu tezaurul limbii, culturii şi civilizaţiilor greacă şi latină; învaţă retorica, sintaxa, poetica, istoria antică şi medievală. 

(198) [Ion Budai Deleanu] „avea o cunoaş­tere desăvârşită" a literaturilor clasice, greacă şi latină (…).

 

(203) Ion Budai Deleanu „(…) Când  asuprirea îşi exercită acţiunea în timp de secole, caracterul tuturor  popoarelor oprimate devine acelaşi, indiferent cum s-ar numi ele: români, sârbi, cro­aţi, polonezi şi ruşi".  

 

(204) Lucrarea [Despre originile popoarelor din Transilvania] este concepută în 2 părţi: (…); 2) despre originile românilor şi a celor ce au trecut vremelnic ca goţii, hunii, bulgarii, slavii, (…).

 

(207) [Ion Budai Deleanu, Despre originile popoarelor din Transilvania] „(…) Por­tul lor [valahi] este în prezent mai cu seamă turcesc sau un amestec turco-grecesco-căzăcesc. (…) Dar, de când s-au supus protecţiei turceşti şi sub principii impuşi de cruda Poartă Otomană, cu toată suita lor de despoţi greci, poporul a decăzut atât de mult, încât acum numai cunoşti pe vechiul moldovean. Lungul guvern despotic i-a făcut laşi, târâtori, falşi, trădători, neîncrezători, ipocriţi şi bănui­tori. De la domnii, de la funcţionarii ce se schimbă aproape an de an s-au obiş­nuit a fi uşor crezători şi înduplecaţi la toate. (…) Limba lor este ve­chea latină populară, amestecată cu cuvinte slave, greceşti şi albaneze. (…) Cu toate că în Mol­dova sunt multe mii de călugări, îndrăznesc a spune că nici a treia parte din ei nu sunt moldoveni, ci mai ales rusniaci, sârbi, bulgari, greci.”

(207) [Ion Budai Deleanu, Despre originile popoarelor din Transilvania] „Pre cât am eu cunoştinţă,  manuscrisele lor [valahi], afară de cronicele pomenite, sunt: Iliada şi Odiseea lui Homer, traduse liber ; Viaţa lui Alexandru cel Mare, amestecată cu multe adaosuri fabuloase; Fabulele lui Esop, Istoria etiopică a lui Heliodor; un roman din greceşte, Telemach,  (…)”

(208) [căpitanul Sulzer] „ Aceste soiuri de boieri sunt foarte amestecate cu familii greceşti, de când moldovenii şi-au primit principi din Constantinopol; (…); au primit obiceiuri turco-greceşti şi lor nu li se potriveşte deloc caracterului moldoveanului descris mai sus, căci ei au ştiut să împreune întrânşii mândria turcească, şiretenia grecească şi  lăcomia jidovească, aşa încât întrec pe toate aceste trei soiuri de oameni”. 

Uranus-Gherla, via Salcia (MIHALCEA 2005)

Alexandru Mihalcea, Uranus-Gherla, via Salcia, Ex Ponto, Constanța, 2005, 328 p.

 

 (13) Comisesem însă grava eroare de a memora „La chanson d`un dadaiste”, recitată între patru ochi de un coleg și găsită, apoi, în rarisima bucoavnă a lui Călinescu: „(...)”.

Și făcusem tâmpenia să mă extaziez într-un cerc de colegi care ajunseseră studenți fără să fi trecut prin liceu. Și în fața câtorva studenți greci, foști soldați ai lui Markos, dintre care Petros Galupis, ex-căpitanul, mi-a reamintit că cine nu e cu noi e împotriva noastră. 

(15) (...), am bătut zi și noapte imensul și fascinantul combinat, (...) oțelarii, oameni duri, viguroși ca niște Hefaistoși, (...).

 

(16) Fata asta, solidă ca și știința ei de carte, de o cinste cristalină, nu poate suferi minciuna. (...); Hondroianis e fascinat de tonul rechizitorial și-a uitat căscată gura, trăsăturile lui grosolane devin și mai grosolane, numai frumos nu era, dar a devenit și mai urât, cu sclipiri de bucurie drăcească din priviri.

(20) Sunt impresionat de moartea copilului erou, de bestialitatea unchiului, la fel de mârșav ca și călăul Tito împreună cu clica formată din călăul Djilas și călăul Rankovici. Pe Tito îl văd toată ziua pe zidurile orașului, proptit în coada unei securi de pe care se prelinge sânge. Dacă aș putea, l-aș sugruma cu mâinile mele.

 

(21) (Pe atunci va fi scris Păstorel Teodoreanu celebra epigramă, contabilizată, bineînțeles, de securitate: „Caligula Imperator / Și-a făcut calul senator, / Petru Groza, mai sinistru / Și-a pus boul ministru”)

 

 

27Tudor Vianu se prezentă la bară drept, calm, și răspunde întrebării cu vocea pe care i-o cunoșteam în cel mai mărunte inflexiuni, de la duritatea bărbătească cu care citea extrasele din Iliada.

 

(34) Vestea sciziunii de la vârful partidului și materialele prelucrate atunci, care ni s-au prelucrat într-un lung șir de ore la UTM și dirigenție mi-au produs o stare ciudată, amestecată – de dezamăgire că tovarășii în care crezusem atâta, pe care-i aplaudasem când treceam, plimbându-le portretele, prin fața tribunei și cărora le scandasem numele în lozinci, sunt trădători, unelte criminale în slujba guvernelor imperialiste, a fasciștilor titoiști și a altor dușmani ai cuceririlor revoluționare ale poporului român (...).

(45) (…) m-a dus într-un birou [Uranus 1959] înalt luminat de o fereastră pusă sub tavan. Un bărbat scund, cadaveric, cu obrajii scobiți și linia bărbiei netă m-a privit îndelung. Te așteptam, Mihalcea. Ca pe un cireș în floare, i-am răspuns, idiot, nu mi-a venit altceva pe buze. Insul s-a uitat la mine batjocoritor, cu o iritare stăpânită, a tras sertarul, a scos un baston de cauciuc, l-a îndoit, fără să mă slăbească din ochi, l-a dezdoit, l-a pus la loc, a împins sertarul. S-a sprijinit cu podul palmelor de marginea biroului și a silabisit, cu aceeași privire pironită pe mine: Mă cheamă Voicu, sunt bulgar și încăpățânat ca un bulgar. N-ai vrut să ne ajuți, Mihalcea…

(49) Apoi politrucul, la un pahar de țuică, îi spune lui Virgil -  și de la le aflăm  noi că răposatul, locotenent-major de grăniceri pe la Săcălaz sau la Jebel, ar fi tras într-un fugar român care apucase să treacă, ziua în amiaza mare, pe pământ iugoslav. Soldatul sârb din mirador a pus pușca-mitralieră pe ofițer și l-a curățat.

(50) (...) au venit șefii, ni se dă „de voie” să ascultăm cum a fost atacată ambasada noastră de la Berna, cum a fost ucis șoferul A. Șețu de către un legionar cu suflet hidos, unul din acei transfugi care fac spionaj fie pentru nemți, fie pentru englezi, fie pentru sârbi la alegere.

(51) Maiorul Andrieș, șeful ciclului științelor politice, are o metodă infailibilă cu care pui în fund orice spion. (...) Ca regulă generală, ei vin tocmai din America, unde e patria lor, ajung în Iugoslavia – aici se odihnesc, învață perfect românește în 3 săptămâni, dacă nu sunt fugari – apoi trec Dunărea înot sau folosesc plute pneumatice sau vin cu balonul, mai rar cu avionul.

 (57) La centrul universitar de tineret prim-secretar era Cornel Burtică. (...) pe urmă a început să zbiere Florian Dănălache. (...) Primul la care a țipat a a fost profesorul Pippidi. Nu semnase un apel în favoarea lui Manolis Glezos. Greci nu erau numai la noi, la ziaristică, mai erau și prin alte facultăți, mai erau și la licee. Probabil că și ei au avut o contribuție, mi-aduc aminte ce agresivi au fost cu tine Petros, Dumnezeu să-l ierte, și Hondroianis, care a devenit capitalist și vinde ceasuri prin Europa. Nu ți-e rușine, mă, să spui prostii: s-a răstit Dănălache la istoric. Umanist ești tu? Dionisie Pippidi explicase că nu poate semna fiindcă de-abia obținuse acordul grecilor pentru cercetare acolo.

(57) (...) Au luat câțiva studenți cuvântul, lista era făcută dinainte, vorbitorii au fost vehemenți, au vorbit dur, nu v-au scos nici ei din dușmani ai poporului, cozi de topor ai titoismului, unelte imperialiste.

 

(62) (...) chiar când lui Ceaușescu i se pregătea primirea triumfală în Hades.

(69) (...) Valeriu Ștefănescu, bătrân legionar luat încă de pe timpul lui Antonescu, doctor în litere de la București și în teologie la Atena, (...).

(75) Am înțeles repede că stăpânirea lor [Jilava 1959] asupra cui le cade în mâini este absolută, incomparabil mai mare decât puterea unui stăpân de sclavi roman, ținut să dea socoteală în caz de ucidere.

(80) Și aristocrații., „foștii” – (...) vijeliosul Riga, coborâtor din poetul Eteriei, poliglot, șapte limbi.

(83) De acolo, prin Dr. Iatropol, ajungi în câteva minute, trecând pe podul Cotroceni, la biserica zveltă, cu registre albe și roșii, construcție bizantină elegantă, contrastând cu sfioșenia greoaie, coborâtă din veacul de mijloc valah, a vechiului paraclis așezat în mijlocul străzii, la o aruncătură de băț.

(84) Eu mi-am reluat lungile conversații despre francmasonerie, talmud și elocința greacă cu unchiul Ion (...).

 (90) (...) românul poartă cu sine și un blestem istoric, zămislit din vecinătatea cu frontiera Orientului. Un fel de falsă pudoare pe care mulți o confundă cu buna cuviință. Faptul a fost intuit de Matei Caragiale în „Craii de Curtea Veche”, dar esența i-a deslușit-o Marin Preda într-o magistrală pagină din „Viața ca o pradă”: „Nu știam despre Iorga cu mult mai mult decât tatăl meu. (...)”

(94) Mi-aduc aminte că m-am ciondănit la Stoienești cu Miu, un învățător tânăr și inteligent, în privința lui Mucius Scaevola. El spunea că tânărul roman întruchipează gradul sublim al eroismului. Eu șarjam replicând că e foarte posibil ca cineva să bea cucută fiindcă știa că e indoră, consecința letală trecând pe planul doi, ori să-și pună liniștit gâtul pe eșafod, fiindcă oricum nu ai are altceva de făcut iar moartea e fulgerătoare, dar e absolut de neconceput să-și bagi mâna în jăratic și s-o ții acolo. Nu se poate conchideam, Scaevola nu e un caz de eroism, ci o bizarerie anatomică, nu avea terminații nervoase la mâna pe care a vârât-o în foc. Miu se înfuria, eu râdeam – și a trebuit să treacă anii, să ies din pușcărie și să văd tulburătorul film „Mondo Cane” ca să-mi dau sema că voința latinului n-a fost mit, echivalentul ei modern fiind călugărul budist care și-a turnat benzină pe roba de culoarea șofranului sau românul Nemeș, care și-a dat foc pe pârtia de ski, disperat de a trăi în raiul ceaușișt. Sau Jan Pallach, a cărui scârbă de imperialismul sovietic a transcens frica de moarte…

(128) (... Dacă socotelile mele sunt exacte, criminalul în cauză este o lepră care s-a umplut de aur și valută, iar acum, sub numele a patru escroci din bogata faună interlopă a Constanței, exploatează patru dughene cu fleacuri sclipitoare aduse din bazarul stambuliot de pe Mamut-pașa și așezate în țâfna târgului).

(130) Soare, flăcău când s-au petrecut întâmplarea, trecuse Dunărea cu trei inși, traversase, mergând doar noaptea, Iugoslavia și trecuse, prin Triest, în Italia.

 (235) Deci nu tabula cerata, ci tabula saponata. Asta ar fi diferența de formă. Cea de fond consta în faptul că alumnii Romei antice mâncau bătaie dacă nu-și scriau temele pe tăblițe.

 (242) Nae Ciota, avocat, își amintea de o seară când, vorbind despre conjurația anti-Cezar și uciderea marelui om politic, Ivasiuc l-a descris pe Brutus ca pe un individ sanguinar, cu porniri primare, predestinate și fizionomic crimei, cu fruntea lui îngustă. Avocatul, și el cu o solidă cultură istorică, zice că l-ar fi întrebat  - asta ați citit-o în Momsen sau o puneți de la dv.?

(243) Eram redactor la „Tomis”, am cunoscut o ilegalistă care mi-a povestit că Ivasiuc o vizita și-i asculta relatarea despre anii 40, când naratoarea, de fel din Ialomița, făcuse parte dintr-o rețea comunistă clandestină care activa în Dobrogea. Printre membri – Pârvulescu, Coliu, Petre Borilă, Vâlcu, Constanța Crăciun.

(250) – (...) i-a lăsat mofluzi grecoteiu ăla bătrânu, vânduse grâul bine de tot la Pireu, când s-a întors cu teșchereaua plină l-a simțit una, Dorothee, că are o motoașcă barosană; cațaonul era de modă veche, n-avea încredere în bănci, o pățise o rudă, dăduse aia faliment, (...)

(253) -...unde vezi incompatibilitate dintre știință și religie? (...) Dacă-mi permiteți o analogie, m-aș gândi la aporiile lui Zenon... (...) Pardon, numai comuniștii mai cred în darwinism, fiindcă au interes, caută argumente pentru materialismul dialectic pe care Marx l-a furat de la greci și tot de acolo și Hegel, Marx erau un compilator de geniu, asta nu i-o putem nega, nu era evreu?!

(259) Care om, om rămâne, că e țigan, că e bulgar, ungur sau neamț.

(271) Securiștii de la Departamentul Cultelor știu că n-au a se teme decât de sectanți și de cei care păstrează în cugetul lor ideea apartenenței la Roma, care ține deopotrivă de Bizanț ca și de Sf. Scaun, uniații.

(273) – Și armenii ce sunt? Vreau să zic, ce religie...

-Ortodocși, ce vrei să fie? Ca grecii, ca românii!

 

Poezii. Proză (ALEXANDRESCU 1980)

Grigore Alexandrescu, Poezii. Proză, I. Creangă (C. Mohanu)/Biblioteca școlarului 104, București, 1980

 

 

Constantin Mohanu, Prefață

(5) După o copilărie fericită, după ce învață împreună cu V. Cârlova, greaca nouă și elina în Târgoviște, în școlile dascălilor greci  Rafail și Mitileneu, de știa „din scoarță în scoarță” pe Anacreon și recita scene întregi din Sofocle și Euripide, G. Alexandrescu rămâne orfan de ambii părinți la 15 ani.

(6) În podul mitropoliei aflându-se peste 1.000 de volume, tânărul are prilejul să-și îmbogățească lecturile, citind cu sârg clasicii greci, pe Xenofon, Tucidide, Plutarh.

(21) Dar în timp ce poetul francez evoca ruinele orientului antic, Alexandrescu făcea din Târgoviște – ca și Cârlova – „o Palmiră, o Romă locală”.

(26) Desigur, motivele și subiectele din fabule sunt de largă circulație și sînt prezente în fabula din literatura universală de la Esop – marele fabulist al Greciei antice – până la La Fontaine și Krâlov.

 

Câteva cuvinte în loc de prefață

(41) De aceea poezia e cea mai antică artă a spiritului omenesc; de aceea legile popoarelor antice erau scrise în versuri; (...).

(42) (...); căci arta este așa de întinsă și de variată, frumosul are atîtea nuanțe delicate și fugitive, lucrarea imaginației atîta trebuință de ale rațiunii ca să poată ajunge la ținta lor, după cum zice Platon (3), (...).

3 = Nu este vorba de o citare reală a lui Platon, ci o vagă reminiscență literară. În Republica lui Platon se compară ideea binelui cu strălucirea soarelui

 

Mormintele. La Drăgășani (1)

(55) Eu mă oprii pe valea largă plină de morminte

Unde atâți războinici ai Greciei slăvite

Strigarea libertății întâi au înălțat.

n. 1 = La Drăgășani, în 7/19 iunie 1821, armata otomană nimicește „batalionul sacru” al Eteriei.

(56) Și mă gândeam la cei ce umbra-i învelește

La Grecia modernă ce ei au sprijinit

Căci jertfa pentru nații la cer se primește

Căci sângele de martiri e planta ce rodește

Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit.

(56) Labarum (1) vechi al luptei, simbol al biruinței

Prin care a învins barbarii creștinul Constantin.

n. 1 = Steag imperial pe care Constantin cel Mare așezase semnul crucii.

(...) Precum cei dintîi preoți ce crucea o purtară

Din peșteri din pustiuri, săraci, disprețuiți,

În circ, amfiteatruri, puterea înfruntară

Pe purpura romană credința așezară

Și-nvinseră pe idoli în Capitol slăviți

(57) Parnasul și Olimpul cu fală se priviră

Când flotele barbare (1) zdrobite le zăriră

Și flacăra din ele suindu-se la nori.

Sunt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase,

Sunt mari cum fu robia subt limpedele-i cer,

Și lupta și izbânda a Greciei frumoase,

Iar Boțari, Miauli (2), colosuri fioroase,

Se par ca demizeii (3) eroi ai lui Omer.

(...)

O nouă epopee, poemă strălucită

Creștină Iliadă pământu-ar fi-ncîntat. (...)

n. 1 = Aluzie la lupta navală de la Tenedos, unde flota turcă a fost incendiată de răsculații greci (1822).

n. 2 = Marcos Botzaris (1788–1823) și Andreas Vokos Miaulis (1768-1835), comandanți ai luptei pentru independența Greciei.

n. 3 = Demizei – eroi din mitologia greacă, născuți dintr-un zeu și o ființă muritoare.

(58) Pământul țării noastre e azi adăpostire

L-a grecilor țărână; iar agonia lor

Cu jale a văzut-o a Oltului oștire (1)

Și semne de frăție

Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor.

(...) Cât vor număra grecii între vestite zile

Ziua când Leonida căzu la Termopile

Și cât va purta Oltul diadema-i de munți.

Voi veți trăi; căci vouă Grecia e datoare,

Căci voi ați dat semnalul la libertatea sa

Și-n vremi de suferință, în vremi de apăsare,

Nădejde și credință, virtuți mântuitoare,

A voastră pomenire ades va deștepta.

n.1 = Este vorba de pandurii lui Ion Oarcă. Aceștia au împiedicat pe turci să urmărească resturile armatei grecești.

 

Miezul nopței

(76) Cum luna în tăcere s-arată să inspire

Gânduri religioase l-ai lui Apolon fii (1).

1 = Ai lui Apolon fii – poeții (Apolo era protectorul poeților)

 

Așteptarea

(79) Ce fără încetare m-adapă cu uitare

Ca undele vestite fântânei de mirare

Prin care morții uită că în lume au trăit (2).

2 = Râul Lethe, în mitologia greacă râu al infernului, din care sufletul morților beau uitarea existenței lor pământene.

 

Adio. La Tîrgoviște

(84) Așa orce mărire nemicnicită piere!

A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut

 

Unirea Principatelor

(88) Fii ai Romei cei eterne, acești populi au fost frați

(89) În tăcutele morminte, Bogdan, Mircea se întâlniră (2)

n. 2 = „Cei dintâi domni cari încheiară tractate cu Înalta Poartă, unul pentru Moldova și altul pentru Țara Românească” (Nota lui Alexandrescu în „Concordia”). Printre revendicările care apar constant în presa politică a timpului se află și aceea a respingerii de către Poartă a autonomiei interne a Principatelor, prevăzută de tratatele pomenite de Alexandrescu.

 

O profesiune de credință

(94) Și religia vom pierde și vom uita românește

Ca în Grecia modernă, unde azi vorbesc nemțește (1).

n. 1 = În 1832, doi ani după recunoașterea independenței Greciei, este adus pe tron principele Otto de Bavaria.

 

Răspunsul cometei

(98) Odată cunoșteam

Subt nume de roman

Un prea puternic neam

Al lumei crud tiran

Neam ce-l credeam pierit

Căci nu l-am mai zărit;

 

Epistolă către Voltaire

(101) Din ziua când am citit scrisoarea către Horace (1)

n. 1= Numele francez al poetului latin Horațiu.

n. 2 = Începutul epistolei lui Voltaire către Horațiu face aluzie la Epistola lui Boileau către Voltaire scrisă de J. Clement, un adversar al lui Voltaire, ca răspuns al epistolei acestuia către Boileau. (…).

(104) Aș vrea să înviezi, o zi numai să trăiești,

Parnasul (1) nostru să-l vezi, apoi să ne vorbești.

1 = Parnasul simbolizează pe poeți și producția lor.

 

Epistolă domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean

(108) Șuțul (2) zice într-o carte că în Grecia, de vrei,

Poi să scrii orice vrei, fără vorbe și idei;

n. 2 = Probabil Al. Soutsos, om politic și scriitor grec (1802-1863).

 

Epistolă D. V. II

(116) Tu știi că am pățit-o când am cercat a spune

Că versuri schilogite nu crez să fie bune

Și că deocamdată noi nu știm latinește (2).

n. 2 = A. atacase curentul latinist și poeții vremii în Epistolă către Voltaire.

(117) Ele [Dobitoacele] ne strică gustul, și trista lor manie

Parnasul îl preface în proastă băcănie.

 

Epistolă D. I. C.

(119) „(...) Și cunosc că ai dreptate, dar arată–n scris,

Și-n versuri, iar nu-n proză, căci orcîți sînteți poeți

Voie a vă plânge-n proză de l-Apolon nu aveți”.

(121) Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vulture,

Care nici nu mai visează de al Tibrului murmur

 

Satiră. Duhului meu

(124) n. 1 = Aluzie probabil la agitația în jurul problemei revizuirii Regulamentului Organic și la conflictul dintre Ion Câmpineanu și Al. Ghica. Firmanul imperial din 8/20 mai 1838 se referă direct la acțiunea lui Câmpineanu; în noiembrie 1838 acesta este exilat, iar în februarie 1841, arestat

(125) Nu mai ești tu acela care-n copilărie

Știai pe dinafară vestit-Alixăndrie

 

Toporul și pădurea

(130) Și caii lui Ahil care proorocea (1)

n. 1 = În Iliada lui Homer, calul lui Ahile îi prevestește acestuia moartea

 

Memorial de călătorie

(178) Această vedere dintr-un loc ce portă un nume faimos [Talpa], scris cu numele a două nații puternice (1), întoarse gândul meu spre timpii trecuți; îmi închipuiam că sunt în lagărul viteazului împărat care a spălat rușinea armelor romanești (2) și așteptam să văz acvila taberei fluturând înaintea triumfătorului (3).

n. 1 = Lupta dintre romani și daci de la Tapae din anul 101 (nu 100 cum notează mai jos Alexandrescu). Situarea la Talpa a bătăliei e greșită.

n. 2 = Romane. O armată romană condusă de Cornelius Fuscus fusese nimicită de daci pe vremea împăratului Domițian (86-87); o a doua armată condusă de împărat a fost înfrântă în 89.

n. 3 = Traian la 100 d. H.. Cronicarii diferă asupra locului luptei. (n. a.)

(180) n. 1 = Moise, domn fidel turcilor (1529-1530), intervine la porunca sultanului, în luptele interne din Transilvania. (…) Este ucis de o armată turcească adusă de boieri cu noul domn,

(181) (…) Drăgășanii, loc cunoscut de (…), iar de amici omenirii nefericite pentru moartea atâtor atleți ai libertății grecilor.

(182) (...): nici o urmă nu arăta că aici au fost începutul luptei pentru libertate; plugul a trecut peste oasele grecilor și sângele lor nutrește semăn.; o singură cruce înnegrită de timp e monumentul ce îl arăt locuitorii carii au fost martorii întâmplărilor de atunci. Simbol al păcii, ce unește subt umbra sa pe turci și pe creștini, care se odihnesc împreună în liniștea morții, marele împăciuitor al patimilor și sfârșitul al luptelor omenești.

(182) Am auzit pe mulți condamnând entuziasmul unui istoric care pune pe aceeași linie batalionul tebanilor (2), spartiații de la Termopile și garda împărătească de la Waterloo.

2 = Din orașul Teba, în Grecia centrală. În lupta de la Cheroneea (338 î. H.), în care Filip al Macedoniei a înfrânt o coaliție de orașe grecești, batalionul sacru al tebanilor a fost nimicit.

(183) (...) acele faimoase batalioane care, n-au făcut alta decât a muri până la unul, ca și cei de la Drăgășani. Grecia le este datoare onoarea întreprinderii; cele din urmă strigări ale lor au mișcat munții Epirului și inima lui Boțari și au făcut să nască soldați din fiecare stâncă.

 

Vlad Înecatul.

(186) Între micii funcționari era (…) banul Nicolaie, și că mândria lui nu este neîntemeiată căci este sau a fost aproape să fie ban mare; el avea amiciție cu un beilicciu turc (1); protejatul acestui turc deveni vizir și protejatul mare hasnatan (2); Nicolaie,  mergînd cu unt și miere la Constantinopol, rugă pe amicul său să facă ceva pentru dânsul și acesta îl recomandă bucuros marelui vizir. Nicolaie se învrednici a săruta poala înaltului funcționar, care, în considerația favoitului său, îl întrebă ce post este mai mare în țară. „Domn”, răspunse Nicolaie „Știu, dar domn nu poci să te fac, că cel de acum este sprijinit de mai multe puteri; spune-mi, după domn cine este mai mare la voi?”. „Mitropolitul”.„Mitropolit să fii, bre!”. „Să mă ierți înălțimea ta, dar acesta este un rang bisericesc și trebuie să fie cineva călugăr și să treacă prin toate treptele, apoi să fie consacrat de patriarh”. „Nu strică nimic: trimit eu la patriarh să le facă toate acestea într-o zi”. „Dar aceasta ar fi împotriva religiei noastre”. „Spune-mi dar rangul mirenesc cel mai înalt”. „Acest rang este ban”. „Ei bine, ban să fii”. Atunci porunci de aduseră un caftan de postav roșu cu care îmbrăcă pe Nicolaie; apoi îi dădu o scrisoare de recomandare către prințul Caragea. (…) După citirea scrisorii prin dragoman, îi propuse să-l facă serdar și vătaf de plai, dar răspunse că nu poate primi nimic mai jos de bănie. În zadar i-au dat să înțeleagă că este împotriva legilor țării. Nicolaie nu se îndupleca. Domnul, supărându-se, ordonă să-l așeze într-o căruță de poștă și îl porni la o mănăstire; iar vizirului îi răspunse că recomandatul său este un hain (4) și nemulțumitor către Înalta Poartă, pentru care s-a și pedepsit (5).

n. 1 = Funcționar turc însărcinat cu strângerea dijmei de oi în Țările Române.

n. 2 = Vistier otoman.

n. 4 = Trădător.

n. 5 = Întâmplare povestită și de I. Ghica în Prefață la Scrisorile către V. Alecsandri, dar o situează la Cloșani (MH).

 

Cozia

(192) (...) și spre dovadă [Părintele Ipolit, economul]  ne încredință că unii dintr-înșii au murit săraci ca Aristide cel drept.

(193) După ce mergi câtva pe marginea râului, te sui pe o galerie tăiată în piatră, care negreșit face parte din drumul romanilor. (…) La spatele terasei, pe culmea muntelui, se văd rămășițele unei zidiri ce se numește Turnul lui Traian, locaș de observație demn de acei oameni în care toate erau mari, virtuți ca și crime.

 Ca să vorbim cu călugărul care ne însoțea, îl întrebăm ce mână puternică a făcut acel drum? „Traian”. „Și în ce timp?”. „În timpul când se bătea cu Mircea”. „Dar Mircea a trăit cu o mie de ani în urmă”. „Aceasta nu face nimic, Dumnezeu a putut să învieze pe Traian”.

 

 

Călugărița

(197) n. 1 = În noiembrie 1689 armatele imperiale pătrund în Muntenia pentru a-l sili pe Brâncoveanu să plătească întreținerea unor trupe și o contribuție bănească; acesta acceptă, dar cere ajutor turcilor. Lupta a avut loc în Ardeal, între Zărnești și Tohan, la 11/21 aug. 1690, și s-a soldat cu victoria trupelor muntene și turcești.

(199) Războiul se declarase între Rusia și Poarta Otomană din pricina unui rege odată puternic (1), care dispozând mai înainte de mai multe coroane, ajunsese acum să o aștepte pe a sa de la mărinimia unei puteri străine (…).

n. 1 = După bătălia de la Poltova, Carol XII se refugiază la Tighina și îndeamnă pe sultan să pornească războiul împotriva Rusiei. Războiul izbucnește în 1711.

 

Bistrița

(208-10) Dar siliți de cruzimea lui Mihnea cel Rău, ei fugiră în Turcia și abia o [biserică] putură isprăvi după întoarcere, când cu oștirea adunată de peste Olt goniră pe tiran (2). Banul Barbu, vrăjmaș neîmpăcat al tutulor prinților ce se alegea fără voia lui, goni asemenea și pe Vlad VIII, care se orânduise domn de Înalta Poartă (1); dar fu și el ucis de un capiciu-bassa (2) turc ce venise în țară sub cuvânt ca să-l așeze domn. La 1524, luând domnia Radu VII, care se afla proprit la Constantinopol (3), făcu ban al Craiovii pe vornicul Pârvu, fratele Barbului (…) și banul Pârvu dimpreună cu Moise căzură în bătălia care acesta avu cu Vlad IX, orânduitul din partea Porții (1).

n. 2 = (…) conflictul izbucnește în 1509 și Craioveștii și alți boieri fug peste Dunăre. Pribegii se întorc cu sprijin turcesc și înving pe Mircea, fiul și asociatul voievodului, la Cotmeana (1510).

n. 1 = Cu ajutorul turcilor și al Craioveștilor, tronul este ocupat de Vlad V cel Tânăr. Dar și acesta intră în conflict cu Craioveștii (1511), care trec Dunărea și se întorc cu oaste turcească. Lupta are loc lângă București și Vlad este făcut prizonier și decapitat. (…)

n. 2 = Capugi-bașa – mare șambelan al Porții Otomane; era trimis în Țările Române pentru a duce la îndeplinire mazilirea domnilor.

n. 3 = Alexandrescu este din nou greșit informat. În timpul luptelor care au urmat după moartea lui Neagoe Basarab, domnia este ocupată de unul dintre Craiovești, Bădica. Turcii trimit 300 de oameni sub pretextul că îi aduc confirmarea. Bădica îi întâmpină și este decapitat cu boierii din suită. După lupte între Vladislav, susținut de Craiovești, și Radu de la Afumați, acesta din urmă, câștigându-și sprijinul Craioveștilor și al Porții (se dusese la Constantinopol), izbutește să–și consolideze domnia (1525).

n. 1 = Alte informații incorecte la Alexandrescu. După asasinarea lui Radu (1529), turcii îl numesc domn pe Moise, fiul lui Vladislav. (…) Boierii potrivnici Craioveștilor se răscoală și, cu sprijin turcesc, aduc pe Vlad, fiul lui Vlad cel Tânăr. După mai multe lupte, Moise este înfrânt și omorât împreună cu Barbu Craiovescu, în bătălia de la Viișoara (aug. 1530).