***, Geneza religiei si a Bisericii crestine
Trecusera
aproape opt secole de la intemeierea
Romei (753 i.Hr.), iar spiritualitatea romana era caracterizata de existenta
unei traditii religioase care includea trei componente: religia oficiala romana, cultele si traditiile locale si
cultele orientale. Rolul cel mai important l-au jucat cultele orientale,
raspandite in lumea romana ca urmare a sincretismului elenistic.
(...) Prima
comunitate crestina s-a constituit la Ierusalim, fiind desemnata cu numele
grecesc ecclesia.
(...) Termenul de Mesia a fost tradus
in grecescul „Hristos” (Cel Uns, Cel trimis), care,
asociat numele lui Iisus, va deveni un nume propriu.
(...) Primele
comunitati crestine au fost conduse de apostoli, iar dupa disparitia acestora
de presbiteri (batrani), ajutati de
diaconi.
Roma si crestinii
Autoritatile
romane au avut, in primele secole, o atitudine de respingere fata de
crestinism, manifestata prin persecutiile impotriva crestinilor. Motivul
acestei reactii l-a reprezentat faptul ca crestinii refuzau sa se supuna
cultului imperial si sa efectueze serviciul militar sub simbolurile sale. Pana
in vremea lui Dominitian (81-96), crestinismul a fost considerat o secta a
iudaismului, persecutiile fiind locale si incidentale: la jumatatea secolului
I, imparatul Claudiu (41-54) i-a izgonit pe crestini din Roma, iar Nero (54-68)
a ordonat primele represalii impotriva crestinilor, acuzandu-i ca au incendiat
Roma. In timpul lui Traian (98-117) si al urmasilor sai, prozelitismul crestin
a fost interzis. Numarul victimelor persecutiilor a crescut in secolul al
III-lea, ultimele victime fiind in randul crestinilor datand din anii 303-306,
in timpul lui Diocletian. Pedepsele si torturile la care erau supusi crestinii
au fost variate si numeroase, in functie de categoria sociala din care acestia
proveneau: aristocratii erau deportati si le era confiscata averea, oamenii
simpli erau decapitati sau aruncati leilor, iar rastignirea era cea mai
injositoare moarte.
In anul 313, imparatul Constantin
cel Mare (306-337) a legalizat crestinismul in imperiul roman prin Edictul de
la Milano. Constantin cel Mare s-a implicat direct in chestiunile religioase cu
privire la dogma si la disciplina crestina, participand la primul conciliu
ecumenic de la Niceea din anul 325, care, intre altele, a fixat regulile dogmei
crestine, a stabilit data serbarii Pastelui si a condamnat ereziile (abatere de la dogma crestina oficiala) aparute in cadrul
crestinismului.
In anul 391,
imparatul Teodosius I (379-395) a declarat crestinismul ca fiind singura
religie oficiala a statului roman, interzicand cultele pagane.
Deciziile celor
doi imparati (Constantin cel Mare si Teodosius) au facut din crestinism
fundamentul unei noi civilizatii. O noua morala a individului si a comunitatii,
o noua ordine si ierarhie sociala si politica, un nou spirit al arhitecturii
orasului si al artei in general, o noua conceptie despre timp si istorie vor
marca definitiv sfarsitul antichitatii clasice, inaugurand civilizatia
crestina.
Crestinismul de-a lungul timpului
Crestinismul
s-a nascut ca o religie a celor aflati in suferinta si a adus cu sine un mesaj
mai presus de diviziunile etnice, nationale, rasiale sau sociale. Crestinismul
a predicat o morala de indurare, de puritate si de egalitate sociala. Noua
religie a debutat ca o religie urbana, care, pe masura ce orasul a decazut
datorita invaziilor, s-a raspandit in lumea satului. (...)
Dupa conciliul
de la Niceea, biserica crestina a fost condusa de cinci patriarhate: Roma,
Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim. datorita cuceririi arabe,
ultimele trei si-au pierdut treptat importanta, roma si Constantinopolul
disputandu-si intaietatea. Conflictul teologic va deveni atat de acut incat, in
anul 1054, crestinismul se va separa in doua biserici distincte: ortodoxa si
catolica. Evenimentul, cunoscut sub numele de „marea schisma”, va marca profund
evolutia crestinismului.
Ortodoxia
Istoria
Bisericii este o parte importantă a credinţei creştine ortodoxe. Creştinii
ortodocşi se definesc în mod deosebit prin continuitatea lor cu cei care au
trăit înaintea lor, aceia care au fost primii care au primit şi propovăduit
adevărul lui Iisus Hristos lumii, cu aceia care au ajutat la formularea şi
exprimarea formulelor şi cultului de credinţă, şi cu aceia care au continuat să
urmeze neschimbata, dar totuşi tot timpul dinamică, Sfânta Tradiţie a Bisericii
Ortodoxe.
Biserica
Ortodoxă este Biserica întemeiată de către Iisus Hristos şi apostolii săi. Îşi
are începutul în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului Sfânt în anul 33 după
Hristos. Este cunoscută (în special în Occidentul contemporan) ca Biserica
Ortodoxă Răsăriteană, sau ca Biserica Greco-Ortodoxă. Mai este numită şi
Biserica Ortodoxă Sobornicească, Biserica Creştin Ortodoxă, Biserica cea una,
sfântă, sobornicească şi apostolească (după cum spunem în Crez), Trupul lui
Hristos, Mireasa lui Hristos sau simplu: Biserica.
Episcopii
Bisericii Ortodoxe trasează o neîntreruptă succesiune apostolică, provenind de
la primii apostoli înşişi, motiv pentru care consacrarea lor provine în ultimă
instanţă de la însuşi Domnul Iisus Hristos. Toţi episcopii Bisericii,
indiferent de titlurile lor, sunt egali în slujirea lor sacramentală.
Diferitele titluri pe care ei le au sunt administrative (necesare pentru buna
chivernisire a treburilor Bisericii) sau onorifice în esenţa lor. La un sinod
ecumenic, fiecare episcop poate da un singur vot, fie că este patriarh ecumenic
sau un simplu episcop vicar (deci fără scaun episcopal). În această privinţă nu
poate deci exista o echivalenţă cu Biserica Romano-Catolică, în care învăţătura
despre primatul papal permite unui papă să intervină de o manieră unilaterală
în treburile Bisericii.
Prin succesiunea sa apostolică,
Biserica transmite astăzi credinţa Bisericii dintotdeauna, primită de Apostoli
de la Domnul Iisus Hristos. Nimic nu este adăugat sau scos din „credinţa dată
sfinţilor, odată pentru totdeauna”. De-a lungul istoriei numeroase erezii au
atacat Biserica, şi la acele timpuri şi contexte concrete Biserica a făcut
enunţuri dogmatice (în special cu ocazia sinoadelor ecumenice), uneori
dezvoltând într-un limbaj nou ce s-a crezut dintotdeauna de către Biserică, cu
scopul de a opri răspândirea ereziilor şi chemând la pocăinţă pe aceia care au
sfâşiat Trupul lui Hristos. Prima astfel de mărturisire de credinţă a fost
Crezul niceo-constantinopolitan, care afirmă: Cred întru una sfântă,
sobornicească și apostolească Biserică.
Catolicismul
Romei vechi i
s-a recunoscut la început primatul de onoare pe baza faptului că era capitala
imperiului. În anul 330, Constantinopolul a devenit noua capitală. De aceea, la Sinodul
al II-lea a toată
lumea s-a hotărât ca “după episcopul Romei, întâietatea cinstei să o aibă episcopul Constantinopolului, pentru că cetatea aceasta este Roma Nouă”.
(...)
În anul 858, conducătorul gărzii
imperiale, Fotie, a fost ales Patriarh al Constantinopolului. El era un om
învăţat, energic şi cu o viaţă nepătată.
În anul 861 s-a convocat la
Constantinopol un Sinod la care au fost invitaţi toţi Patriarhii din Răsărit şi
papa. Papa şi-a trimis delegaţii la Sinod, cu scrisori în care îşi afirma
drepturile sale de supremaţie, cerând să i le recunoască şi Sinodul. Acest
Sinod a recunoscut pe Sfântul Fotie ca Patriarh canonic, iar pretenţiile papei
au fost respinse, arătându-se că problemele administrative ale imperiului sunt
de competenţa împăratului, nu ale Sinodului. Delegaţii papali au semnat actul,
dar când au ajuns la Roma au fost excomunicaţi de papa Nicolae I, nemulţumit de
prestaţia lor. De asemenea, papa a excomunicat pe Patriarhul Fotie împreună cu
tot clerul său.
Papa Nicolae I, atrăsese în
mrejele sale Biserica bulgară, creştinată de curând de către bizantini
şi îi trimisese preoţi latini şi administraţie de la Roma; de asemenea,
introdusese diverse inovaţii în practica bisericească. De aceea, Sfântul
Patriarh Fotie a trimis către Patriarhii din Răsărit o enciclică în care arăta
inovaţiile introduse de latini, pe lângă faptul că au năvălit ca nişte tâlhari
în Bulgaria, şi au pus stăpânire spirituală pe ea.
Sfântul Patriarh Fotie a
prezentat următoarele inovaţii ale latinilor :
1. postesc sâmbăta;
2. despart prima săptămână a
Postului Mare de restul lui, mâncând în acea săptămână lapte, ouă şi brânză;
3. introduc celibatul
(necăsătoria) la preoţi şi dispreţuiesc pe preoţii răsăriteni pentru faptul că
sunt căsătoriţi;
4. nu recunosc ungerea cu
Sfântul Mir făcută de preoţi ci numai mirungerea făcută de episcop;
5. au falsificat învăţătura
despre Sfânta Treime, introducând în Simbolul de credinţă adaosul “Filioque”
(că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul).
În august – septembrie 867, la
Constantinopol, Sfântul Patriarh Fotie a întrunit un Sinod la care a luat parte
şi împăratul Mihail al III-lea. Sinodul l-a excomunicat pe papa Nicolae I şi a
condamnat aceste inovaţii.
În noaptea de 23 spre 24
septembrie 867, împăratul Mihail al III-lea a fost omorât de acoliţii lui
Vasile Macedoneanul. A doua zi, Vasile s-a proclamat singur împărat şi apoi l-a
exilat pe Sfântul Patriarh Fotie în mănăstirea Skepe, pe Bosfor. În anul 869
s-a întrunit un sinod mincinos sub conducerea lui Vasile Macedoneanul; atunci a
fost condamnat Patriarhul Fotie şi toţi clericii hirotoniţi de el. Au fost
condamnaţi toţi ierarhii care au semnat actele Sinodului din 867 şi s-a dat
papei o mare putere jurisdicţională asupra Bisericii din Răsărit, aşezându-l pe
papă mai presus de Sinoade.
Alte noi pretenţii ale papei
l-au făcut însă pe împăratul Vasile să regrete îndepărtarea Patriarhului Fotie,
pe care l-a rugat apoi să reia scaunul patriarhal.
În anul 879, Sfântul Patriarh
Fotie a convocat un Sinod la Constantinopol, la care au luat parte 385 de
episcopi, precum şi reprezentanţii papei Ioan al VIII-lea. Sinodul recunoaşte
în unanimitate pe Sfântul Fotie, ca Patriarh legitim, anulează deciziile
Sinodului din 869 şi hotărăşte ca Simbolul Credinţei să se rostească fără
adaosul “Filioque“. Indignat, papa hotărăşte excomunicarea Patriarhului Fotie
şi a celorlalţi episcopi ortodocşi.
Mai târziu, în secolul al
IX-lea, împăratul Constantin Monomahul a propus ţinerea unui Sinod la
Constantinopol, urmărind unirea cu papa din considerente militare. Acest Sinod
a avut loc în anul 1054. Papa s-a învoit să trimită trei delegaţi, în frunte cu
cardinalul Humbert, un om învăţat, dar înfumurat şi violent.
Pretenţiile delegaţilor papali,
fiind inadmisibile, au fost respinse. Drept răspuns, ei au formulat în limba
latină un decret de excomunicare (anatemă) asupra Patriarhului Mihail Cerularie
şi a Bisericii de Răsărit, iar apoi au părăsit Constantinopolul.
Sinodul a întors anatema asupra
celor care au pronunţat-o, iar pe papa l-au şters din dipticele (pomelnicele)
Bisericii Ortodoxe.
(...)