Edmond Jacob, Vechiul Testament, trad. C. Preda (Paris, ed. VI, 1991), București, Humanitas / Ce știu?, 1993, 191 p.
Capitolul I.Aspectul exterior al Vechiului Testament
9 Expresia „Vechiul Testament” reprezintă traducerea sintagmei
grecești palaia diatheke, prin care apostolul Pavel desemna cărțile
sacre citite în cursul slujbei sinanogale (2 Corinteni 3, 14); (...).
Apostolul Pavel se gândea în primul rând la
Pentateuc, însă curând expresia a fost extinsă la toate cărțile
Canonului evreiesc, așa cum reiese, de exemplu, dintr-un pasaj din Meliton
Sart, citat de către Eusebiu din Cezareea, în care se află o listă
completă a cărților vechiului legământ (Istoria bisericească IV,
26).
10 (...) Prima generație creștină, care nu cunoștea
încă un Nou Testament, îl numea pe cel vechi graphai, scripturi,
sau graphe, scriptură; nu se poate, totuși, decide dacă folosirea
pluralului voia să pună accentul pe ansamblul cărților care constituie
Canonul sau doar pe anumite pasaje ale sale. (...)
11 (...) Evreii citează Vechiul Testament folosindu-se
de unul dintre acești trei termeni [Tora/Pentateucul, Neviim/Profeții,
Ketuvim/Scrierile Sfinte],
iar pentru a vorbi de întregul ei au născocit cuvântul Tanah, care nu e decât o
vox memorialis. (...) Biblia reprezintă latinizarea
pluralului cuvântului grecesc biblion și înseamnă „cărțile”;
cuvântul a ajuns să însemne o singură carte doar datorită unei greșeli de
traducere, căci în realitate nu ne putem sprijini pe înțelesul pentru a
afirma, așa cum se întâmplă uneori, că Biblia reprezintă, o
singură carte.
I.Limba Vechiului Testament
13 Limba e desemnată ca „ebraică” pentru prima dată în
Prologul grecesc al Ecclesiasticului (versetul 22).
II. Textul Vechiului Testament
15 (...) Scrierea „pătrată” trebuie fi fost folosită
în mod curent pe vremea lui Isus, care menționează iotul (grecescul iota)
ca fiind litera cea mai mică din alfabet (Mat. 5, 18), ceea ce el nu era în
alfabetul paleo-ebraic. (...)
18 (...) Trebuie să admitem că existau prin secolul
III a. Chr. cel puțin trei forme ale textului ebraic al Bibliei: primul a
devenit așa-numitul text masoretic, al doilea e cel care a[e] folosit, cel puțin în parte, pentru traducerea
grecească și al treilea reprezintă textul Pentateucului samaritean.
19 (...) Atâta timp cât textul nu avea formă
definitivă, pentru exprimarea vocalelor s-a recurs la anumite consoane, acestea
jucând rolul de matres lectionis; (...).
21 (...) b) Papirusul Nash (secolul II a. Chr.) care
avea probabil o destinație liturgică, conține Decalogul și Șema Israel, cu
variante care-l apropie mai mult de modelul folosit de traducătorii greci.
V. Vechile versiuni
1. Versiunile grecești
24 Relatarea din Scrisoarea lui Aristeus
potrivit căreia întreg Vechiul Testament ar fi fost tradus în secolul III a.
Chr. de către 72 de învățați evrei, în 72 de zile, la îndemnul lui Ptolemeu
II Philadelful (285-247 a. Chr.), poate fi considerată o simplă legendă.
25 Să reținem, totuși, din această legendă, ca pe un
element probabil, faptul că în secolul III a. Chr. s-a început traducerea
Vechiului Testament în grecește și că aceasta se întâmpla la Alexandria,
nu pentru a dota biblioteca acestei cetăți cu o mare comoară culturală, așa cum
se susține în Scrisoarea lui Aristeus, ci pentru a îngădui
evreilor din diaspora, care nu mai știau ebraica, să citească scrierile sacre
în limba care avea să fie, de acum înainte, propria lor limbă. Problema originii
principalei versiuni grecești, numită după Aristeus Septuaginta,
a constituit în ultima ani obiectul atâtor lucrări și teze contrarii încât nu
putem oferi nici măcar o prezentare a situației actuale a acestei probleme.
Unii specialiști consideră că Septuaginta reprezintă punctul
final a numeroase traduceri parțiale și nu a devenit text-etalon decât
în sânul Bisericii. Alți specialiști susțin existența unei Septuaginte
originare evreiești. Dincolo de chestiunea pur textuală, studiul acestei
probleme e important pentru determinarea măsurii în care iudaismul a fost
influențată de elenism ca și pentru aflarea felului în care spiritul
evreiesc a pătruns în lumea greacă. Septuaginta a devenit
Biblia creștină în lumea occidentală și citarea Vechiului Testament în cel Nou
se bazează pe această variantă. (...) Alături de versiunea Septuagintei
există și alte traduceri grecești din Vechiul Testament: cea a lui
Aquila, discipolul lui Rabbi Aqiba, se bucură de mare trecere printre evrei,
datorită fidelității sale literare; cea a lui Symmachos se străduie să
fie deopotrivă literală și grecească;
26 cea a lui Thedotion e mai degrabă o
revizuire a unei versiuni paralele a Septuagintei decât o traducere.
Origenes, urmărind atât un scop științific, cât și unul practic, vrând
să-i pregătească pe creștini pentru discuția cu evreii, a alcătuit, pe
la 235 o lucrare pe care nu o cunoaștem, din nefericire, decât
fragmentar, și pe care a numit-o Hexaples; e vorba de o operă
sinoptică, care consemnează pe șase coloane textul ebraic, textul ebraic
transcris cu caractere grecești, versiunea lui Aquila, cea a lui Symmachos,
cea a Septuagintei și cea a lui Theodotion.
3. Versiunile siriace
27 Traducerea siriacă, numită P shitta, adică
cea simplă sau comună, prin opoziție față de Syrohexaplera, traducerea
grecească din Hexaples, trimite în foarte multe cazuri la un text ebraic
mai vechi decât cel masoteric; (...).
4. Versiunile latinești
27 Predominanța, începând cu secolul II, a limbii
latine în Galia și Africa de Nord, a creat foarte timpuri nevoia traducerilor
latinești ale Bibliei; Tertulian (născut pe la 160 la
Cartagina) se folosea deja de o traducere integrală sau parțială a Bibliei
în latinește; aceste vechi versiuni erau alcătuite după Septuaginta.
Numele de Vetus Latina sau Vetus Itala e un nume
colectiv care desemnează mai curând diferite versiuni fragmentare decât o
versiune unică. Prima traducere latină a originalelor ebraice se
datorește lui Ieronim, care a locuit o vreme la Bethleem pentru a învăța
ebraica și care a dus la bun sfârșit, în 15 ani (390-405), o traducere
completă, precedată de un Prolog în care își explică intențiile și enumeră
dificultățile întâlnite.
28 După ce mai întâi i s-a opus o aprigă rezistență, traducerea
lu Ieronim a fost recunoscută, începând din secolul VII, drept versiunea
oficială. Ea a primit mai târziu numele de Vulgata, adică cea
universal răspândită. În ciuda dorinței sale de a nu se depărta de Vetus
Itala și a tendinței de a introduce în traducerea sa anumite interpretări
creștine, lucrarea lui Ieronim rămâne o operă însemnată și o mărturie ce nu
poate fi ignorată în stabilirea textului original al Vechiului Testament.
5. Bibliile poliglote
28 Cu acest nume sunt desemnate edițiile ce
consemnează pe coloane paralele diferitele versiuni ale Vechiului Testament.
Dintre edițiile poliglote de la Alcala (Compluensis) 1513-1517, de la Anvers (1569-1572),
de la Paris (1629-1645), de la Londra (1657), ultima e cea mai completă; ea
consemnează, alături de textul ebraic, versiunea Septuagintei,
extrase din Vetus Latina, Pentateucul samaritean,
Vulgata, P shitta, versiunea arabă și așa numitele targum aramaice.
(...)
Capitolul II La originea Vechiului Testament: tradiția
vie a unui popor
I.Tradiția orală
29 (...) Istoria sa [Israel] nu seamănă cu a altor
popoare; ea e numită uneori „istorie sfântă”, dar acest termen evocă prea
intens hagiografia, cu care Vechiul Testament nu are nimic în comun; (...).
30 (...) (...); oamenii Bibliei nu sunt
diferiți de ceilalți oameni și se pare chiar că teonomia alegerii și
legământului a fost favorabilă dezvoltării unui adevărat umanism, (....).
II. Tradiție și scriere: primele documente scrise
39 (...) Se poate presupune că toate aceste contracte
au fost întărite prin documente scrise, asemănătoare cu cel pomenit în
legătură cu epoca macabeilor și încheiat între evrei și romani (1Macab.
8,22,)
Capitolul III Tora, Pentateucul – Un ansamblu
de documente diferite
I.Prezentarea problemei
43 (...); așa sunt, de pildă, cărțile cu care se
deschide Biblia, numite, începând cu secolul II a. Chr., pentateuchos
biblos, nume cu care era desemnat tocul ce conținea suluri cărora
evreii le mai ziceau cele cinci cincimi ale Torei.
45 (...) (...); fără să mergem până acolo încât să
afirmăm că acest cult repetă marile teofanii ale exodului, credem că din
el nu lipseau totuși niciodată două elemente: afirmarea a ceea ce este Dumnezeu
prin reamintirea a ceea ce a făcut (Exod) și reamintirea a ceea ce el vrea
(Sinai). (...)
IV. Deuteronomul
57 (...) Acestea au constituit până la urmă întregul
reprezentat de către a cincea cartea a Pentateucului, numită,
după traducerea greacă, Deuteronomul, adică a doua lege, întrucât,
în forma sa actuală, ea reprezintă o repetare a legii din Sinai pe munții
Moabului, înainte de intrarea în țara făgăduinței. (...)
59 (...) Unii dintre Părinții Bisericii, ca Ioan
Chrisostom, Hieronim și Atanasiu, au remarcat asemănarea dintre
legile Deuteronomului și cele promulgate de Iosua; (...).
Capitolul IV Marile opere istorice: de la cucerire la
întoarcere
I.Un istoric profetic: lucrarea deuterenomistă
1.Iosua
73 Desfrânata Rahab a devenit modelul credinței, trecerea
Iordanului, prototipul botezului, alianța cu ghebeoniții, cel al
vestirii intrării păgânilor în Biserică, numele lui Iosua a fost
asimilat în grecește cu cel al lui Isus, în timp ce în rolul
eminent jucat de tribul lui Veniamin s-a văzut vestirea faptelor apostolului
Pavel, născut în acest trib. (...)
75 (...); P. Humbert vorbește chiar de adevărate „metamorfoze”(1)
în privința lui Samson, care apare în numeroase ipostaze: ca un erou
înverșunat; ca taumaturg, grație părului său fermecat; (...). (...), ci
și de reamintirea, prin intermediul acestor oameni considerați tipici, a
trăsăturilor pe care trebuie să le aibă Israel – sau pe care nu trebuia să le
aibă, căci tipizarea biblică e departe de a fi o hagiografie. (...)
3. Samuel (Cartea întâia și a doua a regilor)
77 Împărțirea în două cărți se datorește traducerii
grecești, care a reunit ansamblul cărților lui Samuel și ale Regilor sub
titlul Cărțile domniilor, divizând apoi totul, datorită abundenței materiei, în
patru părți aproape egale. (...)
78 (...) Rolul rezervat animalelor ca purtătoare ale
destinului omenesc, motivul tânărului care-i depășea în înălțime pe toți cei de
vârsta sa sunt teme comune povestirilor, din perspective foarte diverse (Herodot,
Istorii, 3, 20; 7, 187). (...)
4. Regii
87 (...) (....); canonizatorul a adunat în acest loc
cuvinte rostite în epoci diferite, dar nimic nu impune considerarea acestora ca
vaticinia post eventum (4 Reg. 19, 21-34).
II. Opera istorică a Cronistului: Cronici, Ezdra,
Neemia
89 (...) Titlul „Cronici”, care reprezintă traducerea expresiei
ebraice „întâmplările zilelor” (dibere hayamin), apare în traducerile
greacă și latină ca Paralipomene, lucruri omise (e vorba de
lucrurile omise de Samuel și Regi); titlul e păstrat și citat în majoritatea
traducerilor catolice, dar Hieronim îl definea deja drept Chronicon
totius divinae historiae. (...)
93 (...) Izvoarele sunt folosite și invocate deseori ad-litteram,
indiferent că e vorba de Memoriile luI Ezdra (Ezdra 7, 1-10, 44; Neem. 7, 33b –
9, 37), de cele ale lui Neemia (Neem. 1-7; 13, 1 – 31, 10) sau de documente din
cancelaria persană (Ezdra 4, 9-10; 11b-16; 17b-22; 5, 7b-17; 6, 2b-12).
Capitolul V Profeții
96 (...) Egiptul a cunoscut, începând cu mileniul al
treilea, o formă de profetism eshatologic în care apărea schema atât de
răspândită în Vechiul Testament, a unei perioade a fericirii care succede unei
perioade nenorociri; (...)
97 Cuvântul grecesc prophetes desemnează
și el un om ce rostește cuvinte; folosirea curentă a termenului i-a redus
sensul la prezicere, anunțare dinainte; prezicerea viitorului reprezintă, însă,
o activitate mai degrabă marginală, profetul fiind cel care transmite un mesaj legat
de evenimente actuale foarte bine precizate. (...) În această experiență,
profetul e acaparat în întregime, corpul său putând cădea pradă unei exaltări
manifestate prin gesturi incoerente, strigăte, glosolalie; (...).
98 (...); suveranitatea Domnului, mesajul lor
permanent trebuie să se vădească hic et nunc în toate sferele
istoriei și ale vieții indivizilor. (...)
99 (...); în ce ne privește, credem că problema acelor
ipsissima verba ale profeților nu trebuie abordată nici o
încredere nelimitată fidelității memoriei și tradiției nici cu un scepticism
sistematic. (...)
I.Profeții din secolul VIII și apogeul Imperiului
Asirian
102 1. Amos. (...) Vorbele lui Amos, un aprig apărător
al legământului ancestral, cu obiceiurile și exigențele acestuia, capătă rând
pe rând forma sentinței de condamnare, a lamentației funebre, a evocării
istorice, a imnului ori a mașal-ului sapiențial. (...)
II. Profeții de la sfârșitul regatului lui Iuda
107 1. Sofonie (...); din această descriere s-a
inspirat autorul lui Dies irae, dies illa, cântat la Slujba
Morților; (...)
110 3. (...) Acești doi profeți [Naum și Avacum], care
au trăit într-un „timp de Tenebre” (Milos Bic), au fost citiți și
comentați în comunitatea de la Qumran, ce a văzut în ei o speranță și o
explicație a propriei istorii.
111 4. (...) Nici unul dintre argumentele invocate de
obicei în favoare plasării compoziției cărții lui Ioil în secolul IV sau chiar
III (mai cu seamă datorită mențiunii Yawan, ionieni, în 4, 6), nu poate
fi probant, căci dispunem de probe pentru prezența grecilor în
Siria-Palestina chiar începând cu secolul VII a. Chr., (...).
III. Profeții din timpul exilului
2. 113 (...); întrucât profețiile sale au fost
adăugate direct cărții lui Isaia, el a fost numit AL doilea Isaia sau Deutero-Isaia
(cap. 40-55); (...).
115 (...) Nu trebuie să ne grăbim să-l considerăm pe
acest Trito-Isaia un copist sau epigon; (...).
IV. Profeții de după exil
117 (...) 1. (...); reperele istorice sunt atât de
imprecise, încât aceste capitole au fost plasate atât în epoci foarte vechi,
cât și în unele foarte recente, ca de exemplu în epoca seleucidă, părere
ce continuă să fie susținută și azi; (...).
118 (...); am avea astfel de-a face cu un terminus
a quo în privința compoziției acestui ansamblu foarte bogat din punct
de vedere doctrinar, citat adesea în Noul Testament (respectiv de douăzeci de
ori).
119 2. (...) Cartea lui Maleahi se termină cu două apendice
(3,22 și. urm.); (...)
V. O apocalipsă profetică: Daniel
121 Apocalipsa e fiica profeției. Semnificația
termenului, aceea de „descoperire”, vădește descendența apocalipsei din
profeție, întrucât și profeții voiau să-l releve pe Dumnezeu, omul și sensul
istoriei. Această orientare teleologică introduce în profeție – încă de
timpuriu – un element eshatologic ajunge să-l domine pe cel istoric;
(...). (...)
122 (...) Elementele apocaliptice extinse la
dimensiunile cosmosului se regăsesc în cărțile profetice, în Isaia 24,
27 și 34, 35 și Iezechiel 38, 39. (...)
123 (...) Așa cum afirma încă din secolul III
neoplatonicianul Porphirio din detaliile viziunile reiese că ea a fost
alcătuită în epoca macabeană, mai exact, între 168 și 165 a. Chr., în momentul
în care Antioh IV Epifaniu a instalat la Ierusalim „urâciunea pustiirii”
(Dan, 11, 31), adică statuia lui Zeus Olimpianul.
124 (...) Avem deci de-a face cu evenimentele trecute
sau contemporane prezentate ca o profeție, fenomen desemnat prin sintagma vaticinium
post eventum. (...)
125 (...) Importanța acordată, în unele secte,
calculului zilelor și perioadelor, prin interpretarea ad litteram
a datelor oferite de Daniel, nu trebuie să umbrească celelalte aspecte ale
cărții. (...)
Capitolul VI Poezia
I.Psalmii
129 (...); Psaltirea numără 150 de poezii, dar cifra e
oarecum exagerată datorită numerotării diferită din Biblia ebraică, și respectiv,
versiunea grecească; astfel, Psalmii 9, 10, 114, 115 sunt reduși la doi
în versiunea grecească; în schimb, Psalmii 116 și 117, doi în versiunea
ebraică, devin patru în Septuaginta, astfel încât începând de la Psalmul
9 (versetul 22) până la Psalmul 146 (versetul 11), ordinea diferă cu o unitate
în versiunea grecească față de cea ebraică.
130 Cei 150 de Psalmi sunt împărțiți în cinci cărți:
1-41, 42-72, 73-89, 90-106, 107-150, ce se încheie fiecare cu câte o doxologie,
Psalmul 150 reprezentând doxologia finală și extinsă a întregii
Psaltiri.
133 (...) (...); e vorba de meditații pe teme tratate
în mod obișnuit în cărțile de înțelepciune, de unde și denumirea dată acestor
Psalmi și anume „sapiențiali” (37, 49, 73, 111, 119).
134 (...) Luther amintea, pe bună dreptate, în
legătură cu Psaltirea celebra maximă socratică Gnoti seauton
(Cunoaște-te pe tine însuți!).
III. Plângerile
139 În canonul alexandrin, care a fost urmat de
majoritatea traducerilor moderne, Plângerile lui Ieremia urmează Cărții lui
Ieremia, ele fiindu-i de fapt atribuite acestuia. (...)
IV. Cântarea Cântărilor
141 (...) A
doua abordare pleacă în mod a priori de la ideea că Cântarea
Cântărilor în canonul cărților sacre se putea datora doar unui sens
religios. (...)
143 (...) Avem, totuși, de-a face cu o compoziție
originală, în care cititorii vor putea vedea, în funcție de grila de lectură
adoptată, o slăvire a Erosului, dar și o creație a lui Iahve (8,6) sau
un cântec în cinstea Dumnezeului istoriei, sau poate vestirea unei uniuni
mistice cu Dumnezeul său.
Capitolul VII Literatura sapiențială
146 (...); una din listele cele mai complete este Onomasticon-ul
lui Amen-em-ope (secolul XI), care adoptă următoarea ordine: Cer, apă, pământ;
Persoanele de la Curte; Tipuri umane; Orașe; Țări; Agricultură; Băuturi;
Cărnuri;; în acest caz e vorba despre o adevărată enciclopedie a cunoașterii.
(...)
I.Pildele lui Solomon
149 (...) (...); datorită acestui aspect eudemonist
și utilitar, în Pilde suntem încă departe de credința dezinteresată înfățișată
în cartea lui Iov; (...).
II. Ecclesiastul
150 (...) Disputa continuă și azi, antrenându-i pe cei
care văd în Ecclesiast reflecțiile unui sceptic, mai mult sau mai
puțin înrudit cu epicurienii și cu stoicii, și pe cei care
consideră cartea o mărturisire a unui credincios autentic.
(...) (...); traducerea grecească (Ekklesiastes)
sporește și ea ambiguitatea, evocând mentalității noastre un context sacral și
comunitar pe de-a întregul străin de autorul nostru. (...)
151 (...); (...), iar limba sa e târzie, fiind
presărată nu numai cu aramaisme, ci și cu elenisme (Eccl., 3, 12). O mai
bună cunoaștere a înțelepciunilor orientale ne împiedică să afirmăm fără
ezitare că Ecclesiastul a cunoscut filozofia greacă; s-ar cuveni să
conchidem așa doar dacă am dovedi că autorul a trăit la Alexandria; potrivit
datelor textului, el pare însă, mai curând, un palestinian, care putea de
altfel să resimtă, începând cu secolul IV sau III, puternice influențe
elenice chiar în propria-i țară. (...)
III. Un roman istoric: Estera
154 (...); Herodot ne oferă un cu totul alt
nume (VII, 114; IX, 112); (...).
IV. O nuvelă istorico-poetică: Rut
156 (...) Această prezentare a fost considerată, rând
pe rând, o alegorie istorică (văduvele întoarse la Betleem semnificând
întoarcerea captivilor, iar numele proprii având și ele un sens simbolic –
Mahlon=boală, Chilion=sleire, Rut=însoțitoare, Orfa=cea care întoarce spatele)
sau o istorie pilduitoare destinată sublinierii valorii acelei pietas,
fidelitatea ce unește membrii aceleiași familii.
157 (...) Umanismul epocii solomoniene, deschiderea ei
către străinătate, ar putea constitui un terminus a quo pentru
originea cărții lui Rut; (...).
Capitolul VIII Apocrifele
159 Fiind de părere că Vechiul Testament e alcătuit
doar din cărțile Canonului ebraic, nu vom acorda decât un spațiu restrâns
cărților numite apocrife (adică ascunse, nefăcând parte din lectura
cultuală publică) sau deutero-canonice; (...).
159 1.Cartea a treia a lui Ezdra.
Nu e vorba de o carte completă, ci de un extras dintr-un
ansamblu mai vast, ce se inspiră copios din cărțile Cronicilor, citate uneori ad
litteram. (...) Lucrarea aparține epocii cuprinse între cartea canonică
a Cronicilor (terminus a quo) și epoca romană (terminus
ad quem).
2. Cartea întâi a Macabeilor (...).
160 (...) După o scurtă mențiune referitoare la campania
lui Alexandru în Orient, cartea descrie persecutarea evreilor de Antioh
IV Epifan (176-175 î. H.) și rezistența evreiască condusă de preotul
Matatia și fiii săi, între care Iuda, zis li Macabeul („ciocanul”?.
3. Cartea a treia a Macabeilor (...)
160 (...) Caracterul patetic al relatării se datorește
retoricii grecești clasice. (...)
4. Cartea a patra a Macabeilor nu are nici o legătură
cu revolta macabeană, ci povestește cum a fost pedepsit Ptolemeu IV
Filopator (222-205 ă. H.) de către Dumnezeu întrucât a vrut să pătrundă în
sfântul altar din Templu; se relatează, de asemenea, cum Ptolemeu a vrut
să se răzbune pe evreii din Alexandria, fiind până la urmă oprit și devenind
protectorul acestora. (...)
8. Adaosurile lui Daniel
161 a) Rugăciunea lui Azaria, unul din cei trei tineri
aruncați în cuptorul cu foc, și cântecul de eliberare intonat de cei trei sunt
texte liturgice împrumutate din cultul Templului și inserate de traducătorul
grec pentru a scoate în relief elementul religios și miraculos;
b) Povestea Susanei este un apendice al cărții,
(...).
11. Epistola lui Ieremia
163 E vorba încă o dată de critica idolatriei, idolii
nemaifiind de această cei ai babilonienilor, ci cei ai grecilor. (...)
Epistola s-ar putea să provină din secolul I a. Chr.
13. Cartea înțelepciunii lui Solomon reprezintă
scrierea apocrifă care se îndepărtează cel mai mult de gândirea israelită
tradițională. Elenismul a influențat tradiția ebraică cu anumite
aserțiuni caracteristice, cum ar fi imortalitatea și preexistența
sufletului, ca și disprețul față de corp.
164 (...) Datorită monoteismului și opoziției radicale
față de idolatrie, iudaismul a fost întotdeauna și rămâne pentru autorul
acestei cărți adevărata religie, lucru pe care evreii și grecii trebuie
să-l înțeleagă. (...)
Capitolul IX De la cărți la canon
165 Termenul canon, cuvânt grecesc
derivat dintr-o rădăcină ebraică (și care însemna inițial „trestie”, de unde
sensul de „regulă”) evocă norma, autoritatea și caracterul intangibil al
unui document. Folosirea acestui cuvânt pentru desemnarea cărților Bibliei
e foarte recentă, nefiind întâlnită înaintea secolului IV a. Chr.; (...). (...)
170 (...) Nu e, deci, e mirare că se ajunge la
concluzia că vremea profetismului a trecut: pentru autorul lui Zaharia 13, 2,
cel care se consideră profet e considerat ipso facto ca fals
profet; (...).
173 În cadrul iudaismului alexandrin, Tora a fost recunoscută
fără tăgadă ca principala autoritate normativă; celelalte cărți și, în plus,
scrierile apocrife se regăsesc toate în canonul grecesc, însă
într-o ordine diferită de schema tripartită a Bibliei ebraice. Iată ordinea în
versiunea Septuagintei, după unul din cele mai bune manuscrise, Codex
Vaticanus din sec. IV p. Chr.: (...).
174 (...) Bisericile orientale au distins scrierile
canonice de cărțile de citit (apocrife), însă această separație a
rămas mai mult teoretică decât practică. (...) Ieronim, care stăruia ca hebraica
veritas, deci cărțile din canonul ebraic, să fie considerate unica
normă a credinței , nu a fost urmat, preferindu-i-se tradiția augustiniană,
care, luând în seamă Biblia mai mult din perspectiva pietății decât a normei
doctrinale, a deschis calea Apocrifelor, pe care Conciliul de la Trento
(1546) le-a considerat canonice. (...)
Concluzii: Cum ar trebui citit Vechiul Testament?
1.Vechiul Testament e o scriere literară
178 Din punct de vedere cultural, s-ar cuveni ca
Biblia să-și recapete locul în cadrul învățământului oficial, alături de literatura
Greciei și Romei, ceea ce ar fi perfect compatibil cu laicitatea
școlii. (...)