Vechiul Testament (JACOB 1991)

Edmond Jacob, Vechiul Testament, trad. C. Preda (Paris, ed. VI, 1991), București, Humanitas / Ce știu?, 1993, 191 p.

 

 

Capitolul I.Aspectul exterior al Vechiului Testament

 

9 Expresia „Vechiul Testament” reprezintă traducerea sintagmei grecești palaia diatheke, prin care apostolul Pavel desemna cărțile sacre citite în cursul slujbei sinanogale (2 Corinteni 3, 14); (...).

Apostolul Pavel se gândea în primul rând la Pentateuc, însă curând expresia a fost extinsă la toate cărțile Canonului evreiesc, așa cum reiese, de exemplu, dintr-un pasaj din Meliton Sart, citat de către Eusebiu din Cezareea, în care se află o listă completă a cărților vechiului legământ (Istoria bisericească IV, 26).

10 (...) Prima generație creștină, care nu cunoștea încă un Nou Testament, îl numea pe cel vechi graphai, scripturi, sau graphe, scriptură; nu se poate, totuși, decide dacă folosirea pluralului voia să pună accentul pe ansamblul cărților care constituie Canonul sau doar pe anumite pasaje ale sale. (...)

11 (...) Evreii citează Vechiul Testament folosindu-se de unul dintre acești trei termeni [Tora/Pentateucul, Neviim/Profeții, Ketuvim/Scrierile Sfinte], iar pentru a vorbi de întregul ei au născocit cuvântul Tanah, care nu e decât o vox memorialis. (...) Biblia reprezintă latinizarea pluralului cuvântului grecesc biblion și înseamnă „cărțile”; cuvântul a ajuns să însemne o singură carte doar datorită unei greșeli de traducere, căci în realitate nu ne putem sprijini pe înțelesul pentru a afirma, așa cum se întâmplă uneori, că Biblia reprezintă, o singură carte.

 

I.Limba Vechiului Testament

13 Limba e desemnată ca „ebraică” pentru prima dată în Prologul grecesc al Ecclesiasticului (versetul 22).

 

II. Textul Vechiului Testament

15 (...) Scrierea „pătrată” trebuie fi fost folosită în mod curent pe vremea lui Isus, care menționează iotul (grecescul iota) ca fiind litera cea mai mică din alfabet (Mat. 5, 18), ceea ce el nu era în alfabetul paleo-ebraic. (...)

18 (...) Trebuie să admitem că existau prin secolul III a. Chr. cel puțin trei forme ale textului ebraic al Bibliei: primul a devenit așa-numitul text masoretic, al doilea e cel care a[e] folosit, cel puțin în parte, pentru traducerea grecească și al treilea reprezintă textul Pentateucului samaritean.

19 (...) Atâta timp cât textul nu avea formă definitivă, pentru exprimarea vocalelor s-a recurs la anumite consoane, acestea jucând rolul de matres lectionis; (...).

21 (...) b) Papirusul Nash (secolul II a. Chr.) care avea probabil o destinație liturgică, conține Decalogul și Șema Israel, cu variante care-l apropie mai mult de modelul folosit de traducătorii greci.

 

V. Vechile versiuni

1. Versiunile grecești

24 Relatarea din Scrisoarea lui Aristeus potrivit căreia întreg Vechiul Testament ar fi fost tradus în secolul III a. Chr. de către 72 de învățați evrei, în 72 de zile, la îndemnul lui Ptolemeu II Philadelful (285-247 a. Chr.), poate fi considerată o simplă legendă.

25 Să reținem, totuși, din această legendă, ca pe un element probabil, faptul că în secolul III a. Chr. s-a început traducerea Vechiului Testament în grecește și că aceasta se întâmpla la Alexandria, nu pentru a dota biblioteca acestei cetăți cu o mare comoară culturală, așa cum se susține în Scrisoarea lui Aristeus, ci pentru a îngădui evreilor din diaspora, care nu mai știau ebraica, să citească scrierile sacre în limba care avea să fie, de acum înainte, propria lor limbă. Problema originii principalei versiuni grecești, numită după Aristeus Septuaginta, a constituit în ultima ani obiectul atâtor lucrări și teze contrarii încât nu putem oferi nici măcar o prezentare a situației actuale a acestei probleme. Unii specialiști consideră că Septuaginta reprezintă punctul final a numeroase traduceri parțiale și nu a devenit text-etalon decât în sânul Bisericii. Alți specialiști susțin existența unei Septuaginte originare evreiești. Dincolo de chestiunea pur textuală, studiul acestei probleme e important pentru determinarea măsurii în care iudaismul a fost influențată de elenism ca și pentru aflarea felului în care spiritul evreiesc a pătruns în lumea greacă. Septuaginta a devenit Biblia creștină în lumea occidentală și citarea Vechiului Testament în cel Nou se bazează pe această variantă. (...) Alături de versiunea Septuagintei există și alte traduceri grecești din Vechiul Testament: cea a lui Aquila, discipolul lui Rabbi Aqiba, se bucură de mare trecere printre evrei, datorită fidelității sale literare; cea a lui Symmachos se străduie să fie deopotrivă literală și grecească;

26 cea a lui Thedotion e mai degrabă o revizuire a unei versiuni paralele a Septuagintei decât o traducere. Origenes, urmărind atât un scop științific, cât și unul practic, vrând să-i pregătească pe creștini pentru discuția cu evreii, a alcătuit, pe la 235 o lucrare pe care nu o cunoaștem, din nefericire, decât fragmentar, și pe care a numit-o Hexaples; e vorba de o operă sinoptică, care consemnează pe șase coloane textul ebraic, textul ebraic transcris cu caractere grecești, versiunea lui Aquila, cea a lui Symmachos, cea a Septuagintei și cea a lui Theodotion.

3. Versiunile siriace

27 Traducerea siriacă, numită P shitta, adică cea simplă sau comună, prin opoziție față de Syrohexaplera, traducerea grecească din Hexaples, trimite în foarte multe cazuri la un text ebraic mai vechi decât cel masoteric; (...).

4. Versiunile latinești

27 Predominanța, începând cu secolul II, a limbii latine în Galia și Africa de Nord, a creat foarte timpuri nevoia traducerilor latinești ale Bibliei; Tertulian (născut pe la 160 la Cartagina) se folosea deja de o traducere integrală sau parțială a Bibliei în latinește; aceste vechi versiuni erau alcătuite după Septuaginta. Numele de Vetus Latina sau Vetus Itala e un nume colectiv care desemnează mai curând diferite versiuni fragmentare decât o versiune unică. Prima traducere latină a originalelor ebraice se datorește lui Ieronim, care a locuit o vreme la Bethleem pentru a învăța ebraica și care a dus la bun sfârșit, în 15 ani (390-405), o traducere completă, precedată de un Prolog în care își explică intențiile și enumeră dificultățile întâlnite.

28 După ce mai întâi i s-a opus o aprigă rezistență, traducerea lu Ieronim a fost recunoscută, începând din secolul VII, drept versiunea oficială. Ea a primit mai târziu numele de Vulgata, adică cea universal răspândită. În ciuda dorinței sale de a nu se depărta de Vetus Itala și a tendinței de a introduce în traducerea sa anumite interpretări creștine, lucrarea lui Ieronim rămâne o operă însemnată și o mărturie ce nu poate fi ignorată în stabilirea textului original al Vechiului Testament.

5. Bibliile poliglote

28 Cu acest nume sunt desemnate edițiile ce consemnează pe coloane paralele diferitele versiuni ale Vechiului Testament. Dintre edițiile poliglote de la Alcala (Compluensis) 1513-1517, de la Anvers (1569-1572), de la Paris (1629-1645), de la Londra (1657), ultima e cea mai completă; ea consemnează, alături de textul ebraic, versiunea Septuagintei, extrase din Vetus Latina, Pentateucul samaritean, Vulgata, P shitta, versiunea arabă și așa numitele targum aramaice. (...)

 

 

Capitolul II La originea Vechiului Testament: tradiția vie a unui popor

 

I.Tradiția orală

29 (...) Istoria sa [Israel] nu seamănă cu a altor popoare; ea e numită uneori „istorie sfântă”, dar acest termen evocă prea intens hagiografia, cu care Vechiul Testament nu are nimic în comun; (...).

30 (...) (...); oamenii Bibliei nu sunt diferiți de ceilalți oameni și se pare chiar că teonomia alegerii și legământului a fost favorabilă dezvoltării unui adevărat umanism, (....).

 

II. Tradiție și scriere: primele documente scrise

39 (...) Se poate presupune că toate aceste contracte au fost întărite prin documente scrise, asemănătoare cu cel pomenit în legătură cu epoca macabeilor și încheiat între evrei și romani (1Macab. 8,22,)

 

 

Capitolul III Tora, Pentateucul – Un ansamblu de documente diferite

 

I.Prezentarea problemei

43 (...); așa sunt, de pildă, cărțile cu care se deschide Biblia, numite, începând cu secolul II a. Chr., pentateuchos biblos, nume cu care era desemnat tocul ce conținea suluri cărora evreii le mai ziceau cele cinci cincimi ale Torei.

45 (...) (...); fără să mergem până acolo încât să afirmăm că acest cult repetă marile teofanii ale exodului, credem că din el nu lipseau totuși niciodată două elemente: afirmarea a ceea ce este Dumnezeu prin reamintirea a ceea ce a făcut (Exod) și reamintirea a ceea ce el vrea (Sinai). (...)

 

IV. Deuteronomul

57 (...) Acestea au constituit până la urmă întregul reprezentat de către a cincea cartea a Pentateucului, numită, după traducerea greacă, Deuteronomul, adică a doua lege, întrucât, în forma sa actuală, ea reprezintă o repetare a legii din Sinai pe munții Moabului, înainte de intrarea în țara făgăduinței. (...)

59 (...) Unii dintre Părinții Bisericii, ca Ioan Chrisostom, Hieronim și Atanasiu, au remarcat asemănarea dintre legile Deuteronomului și cele promulgate de Iosua; (...).

 

 

Capitolul IV Marile opere istorice: de la cucerire la întoarcere

 

I.Un istoric profetic: lucrarea deuterenomistă

1.Iosua

73 Desfrânata Rahab a devenit modelul credinței, trecerea Iordanului, prototipul botezului, alianța cu ghebeoniții, cel al vestirii intrării păgânilor în Biserică, numele lui Iosua a fost asimilat în grecește cu cel al lui Isus, în timp ce în rolul eminent jucat de tribul lui Veniamin s-a văzut vestirea faptelor apostolului Pavel, născut în acest trib. (...)

75 (...); P. Humbert vorbește chiar de adevărate „metamorfoze”(1) în privința lui Samson, care apare în numeroase ipostaze: ca un erou înverșunat; ca taumaturg, grație părului său fermecat; (...). (...), ci și de reamintirea, prin intermediul acestor oameni considerați tipici, a trăsăturilor pe care trebuie să le aibă Israel – sau pe care nu trebuia să le aibă, căci tipizarea biblică e departe de a fi o hagiografie. (...)

3. Samuel (Cartea întâia și a doua a regilor)

77 Împărțirea în două cărți se datorește traducerii grecești, care a reunit ansamblul cărților lui Samuel și ale Regilor sub titlul Cărțile domniilor, divizând apoi totul, datorită abundenței materiei, în patru părți aproape egale. (...)

78 (...) Rolul rezervat animalelor ca purtătoare ale destinului omenesc, motivul tânărului care-i depășea în înălțime pe toți cei de vârsta sa sunt teme comune povestirilor, din perspective foarte diverse (Herodot, Istorii, 3, 20; 7, 187). (...)

4. Regii

87 (...) (....); canonizatorul a adunat în acest loc cuvinte rostite în epoci diferite, dar nimic nu impune considerarea acestora ca vaticinia post eventum (4 Reg. 19, 21-34).

 

II. Opera istorică a Cronistului: Cronici, Ezdra, Neemia

89 (...) Titlul „Cronici”, care reprezintă traducerea expresiei ebraice „întâmplările zilelor” (dibere hayamin), apare în traducerile greacă și latină ca Paralipomene, lucruri omise (e vorba de lucrurile omise de Samuel și Regi); titlul e păstrat și citat în majoritatea traducerilor catolice, dar Hieronim îl definea deja drept Chronicon totius divinae historiae. (...)

93 (...) Izvoarele sunt folosite și invocate deseori ad-litteram, indiferent că e vorba de Memoriile luI Ezdra (Ezdra 7, 1-10, 44; Neem. 7, 33b – 9, 37), de cele ale lui Neemia (Neem. 1-7; 13, 1 – 31, 10) sau de documente din cancelaria persană (Ezdra 4, 9-10; 11b-16; 17b-22; 5, 7b-17; 6, 2b-12).

 

 

Capitolul V Profeții

 

96 (...) Egiptul a cunoscut, începând cu mileniul al treilea, o formă de profetism eshatologic în care apărea schema atât de răspândită în Vechiul Testament, a unei perioade a fericirii care succede unei perioade nenorociri; (...)

97 Cuvântul grecesc prophetes desemnează și el un om ce rostește cuvinte; folosirea curentă a termenului i-a redus sensul la prezicere, anunțare dinainte; prezicerea viitorului reprezintă, însă, o activitate mai degrabă marginală, profetul fiind cel care transmite un mesaj legat de evenimente actuale foarte bine precizate. (...) În această experiență, profetul e acaparat în întregime, corpul său putând cădea pradă unei exaltări manifestate prin gesturi incoerente, strigăte, glosolalie; (...).

98 (...); suveranitatea Domnului, mesajul lor permanent trebuie să se vădească hic et nunc în toate sferele istoriei și ale vieții indivizilor. (...)

99 (...); în ce ne privește, credem că problema acelor ipsissima verba ale profeților nu trebuie abordată nici o încredere nelimitată fidelității memoriei și tradiției nici cu un scepticism sistematic.  (...)

 

I.Profeții din secolul VIII și apogeul Imperiului Asirian

102 1. Amos. (...) Vorbele lui Amos, un aprig apărător al legământului ancestral, cu obiceiurile și exigențele acestuia, capătă rând pe rând forma sentinței de condamnare, a lamentației funebre, a evocării istorice, a imnului ori a mașal-ului sapiențial. (...)

 

II. Profeții de la sfârșitul regatului lui Iuda

107 1. Sofonie (...); din această descriere s-a inspirat autorul lui Dies irae, dies illa, cântat la Slujba Morților; (...)

110 3. (...) Acești doi profeți [Naum și Avacum], care au trăit într-un „timp de Tenebre” (Milos Bic), au fost citiți și comentați în comunitatea de la Qumran, ce a văzut în ei o speranță și o explicație a propriei istorii.

111 4. (...) Nici unul dintre argumentele invocate de obicei în favoare plasării compoziției cărții lui Ioil în secolul IV sau chiar III (mai cu seamă datorită mențiunii Yawan, ionieni, în 4, 6), nu poate fi probant, căci dispunem de probe pentru prezența grecilor în Siria-Palestina chiar începând cu secolul VII a. Chr., (...).

 

III. Profeții din timpul exilului

2. 113 (...); întrucât profețiile sale au fost adăugate direct cărții lui Isaia, el a fost numit AL doilea Isaia sau Deutero-Isaia (cap. 40-55); (...).

115 (...) Nu trebuie să ne grăbim să-l considerăm pe acest Trito-Isaia un copist sau epigon; (...).

 

IV. Profeții de după exil

117 (...) 1. (...); reperele istorice sunt atât de imprecise, încât aceste capitole au fost plasate atât în epoci foarte vechi, cât și în unele foarte recente, ca de exemplu în epoca seleucidă, părere ce continuă să fie susținută și azi; (...).

118 (...); am avea astfel de-a face cu un terminus a quo în privința compoziției acestui ansamblu foarte bogat din punct de vedere doctrinar, citat adesea în Noul Testament (respectiv de douăzeci de ori).

119 2. (...) Cartea lui Maleahi se termină cu două apendice (3,22 și. urm.); (...)

 

V. O apocalipsă profetică: Daniel

121 Apocalipsa e fiica profeției. Semnificația termenului, aceea de „descoperire”, vădește descendența apocalipsei din profeție, întrucât și profeții voiau să-l releve pe Dumnezeu, omul și sensul istoriei. Această orientare teleologică introduce în profeție – încă de timpuriu – un element eshatologic ajunge să-l domine pe cel istoric; (...). (...)

122 (...) Elementele apocaliptice extinse la dimensiunile cosmosului se regăsesc în cărțile profetice, în Isaia 24, 27 și 34, 35 și Iezechiel 38, 39. (...)

123 (...) Așa cum afirma încă din secolul III neoplatonicianul Porphirio din detaliile viziunile reiese că ea a fost alcătuită în epoca macabeană, mai exact, între 168 și 165 a. Chr., în momentul în care Antioh IV Epifaniu a instalat la Ierusalim „urâciunea pustiirii” (Dan, 11, 31), adică statuia lui Zeus Olimpianul.

124 (...) Avem deci de-a face cu evenimentele trecute sau contemporane prezentate ca o profeție, fenomen desemnat prin sintagma vaticinium post eventum. (...)

125 (...) Importanța acordată, în unele secte, calculului zilelor și perioadelor, prin interpretarea ad litteram a datelor oferite de Daniel, nu trebuie să umbrească celelalte aspecte ale cărții. (...)

 

 

Capitolul VI Poezia

 

I.Psalmii

129 (...); Psaltirea numără 150 de poezii, dar cifra e oarecum exagerată datorită numerotării diferită din Biblia ebraică, și respectiv, versiunea grecească; astfel, Psalmii 9, 10, 114, 115 sunt reduși la doi în versiunea grecească; în schimb, Psalmii 116 și 117, doi în versiunea ebraică, devin patru în Septuaginta, astfel încât începând de la Psalmul 9 (versetul 22) până la Psalmul 146 (versetul 11), ordinea diferă cu o unitate în versiunea grecească față de cea ebraică.

130 Cei 150 de Psalmi sunt împărțiți în cinci cărți: 1-41, 42-72, 73-89, 90-106, 107-150, ce se încheie fiecare cu câte o doxologie, Psalmul 150 reprezentând doxologia finală și extinsă a întregii Psaltiri.

133 (...) (...); e vorba de meditații pe teme tratate în mod obișnuit în cărțile de înțelepciune, de unde și denumirea dată acestor Psalmi și anume „sapiențiali” (37, 49, 73, 111, 119).

134 (...) Luther amintea, pe bună dreptate, în legătură cu Psaltirea celebra maximă socratică Gnoti seauton (Cunoaște-te pe tine însuți!).

 

III. Plângerile

139 În canonul alexandrin, care a fost urmat de majoritatea traducerilor moderne, Plângerile lui Ieremia urmează Cărții lui Ieremia, ele fiindu-i de fapt atribuite acestuia. (...)

 

IV. Cântarea Cântărilor

141 (...)  A doua abordare pleacă în mod a priori de la ideea că Cântarea Cântărilor în canonul cărților sacre se putea datora doar unui sens religios. (...)

143 (...) Avem, totuși, de-a face cu o compoziție originală, în care cititorii vor putea vedea, în funcție de grila de lectură adoptată, o slăvire a Erosului, dar și o creație a lui Iahve (8,6) sau un cântec în cinstea Dumnezeului istoriei, sau poate vestirea unei uniuni mistice cu Dumnezeul său.

 

 

Capitolul VII Literatura sapiențială

 

146 (...); una din listele cele mai complete este Onomasticon-ul lui Amen-em-ope (secolul XI), care adoptă următoarea ordine: Cer, apă, pământ; Persoanele de la Curte; Tipuri umane; Orașe; Țări; Agricultură; Băuturi; Cărnuri;; în acest caz e vorba despre o adevărată enciclopedie a cunoașterii. (...)

 

I.Pildele lui Solomon

149 (...) (...); datorită acestui aspect eudemonist și utilitar, în Pilde suntem încă departe de credința dezinteresată înfățișată în cartea lui Iov; (...).

 

II. Ecclesiastul

150 (...) Disputa continuă și azi, antrenându-i pe cei care văd în Ecclesiast reflecțiile unui sceptic, mai mult sau mai puțin înrudit cu epicurienii și cu stoicii, și pe cei care consideră cartea o mărturisire a unui credincios autentic.

(...) (...); traducerea grecească (Ekklesiastes) sporește și ea ambiguitatea, evocând mentalității noastre un context sacral și comunitar pe de-a întregul străin de autorul nostru. (...)

151 (...); (...), iar limba sa e târzie, fiind presărată nu numai cu aramaisme, ci și cu elenisme (Eccl., 3, 12). O mai bună cunoaștere a înțelepciunilor orientale ne împiedică să afirmăm fără ezitare că Ecclesiastul a cunoscut filozofia greacă; s-ar cuveni să conchidem așa doar dacă am dovedi că autorul a trăit la Alexandria; potrivit datelor textului, el pare însă, mai curând, un palestinian, care putea de altfel să resimtă, începând cu secolul IV sau III, puternice influențe elenice chiar în propria-i țară. (...)

 

III. Un roman istoric: Estera

154 (...); Herodot ne oferă un cu totul alt nume (VII, 114; IX, 112); (...).

 

IV. O nuvelă istorico-poetică: Rut

156 (...) Această prezentare a fost considerată, rând pe rând, o alegorie istorică (văduvele întoarse la Betleem semnificând întoarcerea captivilor, iar numele proprii având și ele un sens simbolic – Mahlon=boală, Chilion=sleire, Rut=însoțitoare, Orfa=cea care întoarce spatele) sau o istorie pilduitoare destinată sublinierii valorii acelei pietas, fidelitatea ce unește membrii aceleiași familii.

157 (...) Umanismul epocii solomoniene, deschiderea ei către străinătate, ar putea constitui un terminus a quo pentru originea cărții lui Rut; (...).

 

 

Capitolul VIII Apocrifele

 

159 Fiind de părere că Vechiul Testament e alcătuit doar din cărțile Canonului ebraic, nu vom acorda decât un spațiu restrâns cărților numite apocrife (adică ascunse, nefăcând parte din lectura cultuală publică) sau deutero-canonice; (...).

 

159 1.Cartea a treia a lui Ezdra.

Nu e vorba de o carte completă, ci de un extras dintr-un ansamblu mai vast, ce se inspiră copios din cărțile Cronicilor, citate uneori ad litteram. (...) Lucrarea aparține epocii cuprinse între cartea canonică a Cronicilor (terminus a quo) și epoca romană (terminus ad quem).

2. Cartea întâi a Macabeilor (...).

160 (...) După o scurtă mențiune referitoare la campania lui Alexandru în Orient, cartea descrie persecutarea evreilor de Antioh IV Epifan (176-175 î. H.) și rezistența evreiască condusă de preotul Matatia și fiii săi, între care Iuda, zis li Macabeul („ciocanul”?.

3. Cartea a treia a Macabeilor (...)

160 (...) Caracterul patetic al relatării se datorește retoricii grecești clasice. (...)

4. Cartea a patra a Macabeilor nu are nici o legătură cu revolta macabeană, ci povestește cum a fost pedepsit Ptolemeu IV Filopator (222-205 ă. H.) de către Dumnezeu întrucât a vrut să pătrundă în sfântul altar din Templu; se relatează, de asemenea, cum Ptolemeu a vrut să se răzbune pe evreii din Alexandria, fiind până la urmă oprit și devenind protectorul acestora. (...)

8. Adaosurile lui Daniel

161 a) Rugăciunea lui Azaria, unul din cei trei tineri aruncați în cuptorul cu foc, și cântecul de eliberare intonat de cei trei sunt texte liturgice împrumutate din cultul Templului și inserate de traducătorul grec pentru a scoate în relief elementul religios și miraculos;

b) Povestea Susanei este un apendice al cărții, (...).

11. Epistola lui Ieremia

163 E vorba încă o dată de critica idolatriei, idolii nemaifiind de această cei ai babilonienilor, ci cei ai grecilor. (...) Epistola s-ar putea să provină din secolul I a. Chr.

13. Cartea înțelepciunii lui Solomon reprezintă scrierea apocrifă care se îndepărtează cel mai mult de gândirea israelită tradițională. Elenismul a influențat tradiția ebraică cu anumite aserțiuni caracteristice, cum ar fi imortalitatea și preexistența sufletului, ca și disprețul față de corp.

164 (...) Datorită monoteismului și opoziției radicale față de idolatrie, iudaismul a fost întotdeauna și rămâne pentru autorul acestei cărți adevărata religie, lucru pe care evreii și grecii trebuie să-l înțeleagă. (...)

 

 

Capitolul IX De la cărți la canon

165 Termenul canon, cuvânt grecesc derivat dintr-o rădăcină ebraică (și care însemna inițial „trestie”, de unde sensul de „regulă”) evocă norma, autoritatea și caracterul intangibil al unui document. Folosirea acestui cuvânt pentru desemnarea cărților Bibliei e foarte recentă, nefiind întâlnită înaintea secolului IV a. Chr.; (...). (...)

170 (...) Nu e, deci, e mirare că se ajunge la concluzia că vremea profetismului a trecut: pentru autorul lui Zaharia 13, 2, cel care se consideră profet e considerat ipso facto ca fals profet; (...).

173 În cadrul iudaismului alexandrin, Tora a fost recunoscută fără tăgadă ca principala autoritate normativă; celelalte cărți și, în plus, scrierile apocrife se regăsesc toate în canonul grecesc, însă într-o ordine diferită de schema tripartită a Bibliei ebraice. Iată ordinea în versiunea Septuagintei, după unul din cele mai bune manuscrise, Codex Vaticanus din sec. IV p. Chr.: (...).

174 (...) Bisericile orientale au distins scrierile canonice de cărțile de citit (apocrife), însă această separație a rămas mai mult teoretică decât practică. (...) Ieronim, care stăruia ca hebraica veritas, deci cărțile din canonul ebraic, să fie considerate unica normă a credinței , nu a fost urmat, preferindu-i-se tradiția augustiniană, care, luând în seamă Biblia mai mult din perspectiva pietății decât a normei doctrinale, a deschis calea Apocrifelor, pe care Conciliul de la Trento (1546) le-a considerat canonice. (...)

 

Concluzii: Cum ar trebui citit Vechiul Testament?

1.Vechiul Testament e o scriere literară

178 Din punct de vedere cultural, s-ar cuveni ca Biblia să-și recapete locul în cadrul învățământului oficial, alături de literatura Greciei și Romei, ceea ce ar fi perfect compatibil cu laicitatea școlii. (...)

Prin Europa (III) (DRĂGAN 1980)

Iosif Constantin Drăgan, Prin Europa (III), Dacia, Cluj-Napoca, 1980, 515 p.

 

 I.     Prin Italia războită

1.Italia liberată

(9) Divizia italiană din insula Cefalonia (Grecia) nevoind să se supună naziștilor („aliați” în continuare prin fracțiunea Republicii de la Salo) a fost nimicită, prin uciderea în masă săvârșită de batalioanele de pedeapsă ale SS.

2. ..Și încolțită

(16) Teritoriul din jurul Triestului a fost împărțit în două zone, Zona A și Zona B, prima retrocedată Italiei, iar cea din urmă Jugoslaviei, după ce Aliații au administrat-o un deceniu.

3.Winston Churchill pictor la Como

(17) El [W. C.] crezuse, de asemenea în renașterea Imperiului Roman și, până la urmă, coloniile italiene vechi și noi, au fost recunoscute.

5. Mașina blestemată la Veneția

(28) Mai aveam însă în garaj și un alt Topolino de culoare albastră, pe care Octavian Negru din Alibunarul Jugoslav de azi, mă rugase să o iau în păstrare și să o pun în circulație din vreme în vreme, pentru a nu prinde rugină. Mai bine ar fi fost dacă l-aș fi refuzat, deoarece tot ce îi aparținea sau se apropia de dânsul parcă s-ar fi infestat de ciumă și aducea nenorociri.

8.Orezăriile din Lomellina

(54) Casa și curtea interioară aduceau oarecum cu acea domus romana, dar are mai degrabă origini medievale, (...).

9. Napolitanii la lucru

(61-62) (...) într-un oraș care se ocupă de turism încă din antichitate, exploatând frumusețea insulei Capri sau apele tămăduitoare ale Ischieie, priveliștea de la Capo Misseno sau a Vezuviului, lansat în lume de scrierile amiralului Pliniu cel Bătrîn. Refugiat pe o corabie, Pliniu a murit asfixiat de gazele care au invadat golful, devenind victima unei grandioase erupții vulcanice.

10. Pacificarea atomică

(69) Iosif Broz, cunoscut sub numele de mareșalul Tito, a proclamat Republica Jugoslavă la 29 noiembrie, (...).

 

 

II.Refugiații în Italia

13. Aspiranți la Scala din Milano

(88) Marele Caius Julius Caesar accepta cu surâsul pe buze când se făcea aluzii la chelia ori la virtuțile sale virile, când soldații îi avertiza prin strigături pe senatori să-și păzească nevestele, deoarece trece „cuceritorul” Caesar.

(89) Mari figuri muzicale n-au apărut după cum ar fi fost de aștept decât într-o mică măsură, rămânând un apanaj al italienilor, dar și al românilor, poate din pricina limbii, (...), sau poate a cromozomilor traco-latini și a temperamentului cald.

(90-91) Numai cei prea plini de sine (de voce și talent) ajung să fie îngâmfați, intratabili și, până la urmă, demni de a fi desconsiderați. Pentru aceste binecuvântate motive de R. U., marea soprană Maria Sofia Cecilia Calageropoulos, cunoscută sub numele de Maria Callas (pseudonim fabricat de managerul ei, devenit soț, Giovanni Meneghini, care i-a redus sensibil greutatea, transformând-o dintr-o obeză într-o silfidă), cu toate calitățile vocale neobișnuite, n-a reușit să adune simpatii în jurul ei și a fost viu criticată în reviste, deși se bucura de ocrotirea amicului Onasis. Era mereu în conflict cu cei mici și cei mari pentru tot felul de motive futile, iar de mamă-sa, în mizerie, uitase complet. A avut chiar prostul gust, la o inaugurare a stagiunii lirice, când, potrivit tradiției, participă șeful statului, pe atunci Giovanni Gronchi, să întrerupă spectacolul după primul act, sub pretextul că nu se simte în formă, ceea ce ar fi putut să facă de la început, spre a fi înlocuită, dacă ar fi fost adevărat. În felul acesta (..) a creat probleme financiare, deoarece Scala s-a văzut nevoită să restituie costul biletelor. La rândul ei, Scala făcut proces marii artiste, apucată de tuse și de junghi când ți-e lumea mai dragă.

(101) Deși nu venise cu astfel de gânduri la Milano, el [Nicoară Sasu] și-a amintit că, printre credincioasele ce-i ascultau pricesnele (cântul frumos) la biserica româno-greco-albaneză, era și Cornelia Murariu Drăgan, inimă bună și sensibilă la nenorociri.

15. Metamorfoza diplomaților

(124) Singurul rămas a fost căpitanul E. Timoc. Era ardelean, deși numele îl arăta de altă origine, timoceană, vlasă, așa cum sârbii îi numesc pe românii de pe valea Timocului, în parte olteni poposiți în sud, în vremuri de bejenie, peste românii localnici, urmași ai triburilor trace romanizate, Tribali și Mesi. Timocenii mai sînt denumiți și Crainici.

16. Atașații de presă

(127-128) Coborât din șa, regele s-a întors la mamă-sa, buna regină Elena, stabilită, cu mult timp înainte, în Italia, lângă Florența, unde poseda o proprietate agrară și o vilă numită Sparta, în cinstea originii grecești, afișate cu multă emfază chiar atunci când, vremelnic,  purta titlul de „regina-mamă” a minorului său fiu și „regina-mamă-mare” a României.

17. Scriitori de vază

(130) Romanul Dumnezeu s-a născut în exil înfățișează Dacia în timpul lui Ovidiu și, pentru înaltele-i calități de stil, dar mai cu seamă pentru viziunea originală, a fost distins cu Premiul Goncourt.

(131) În scrierile sale, Vintilă Horia a abordat și alte teme antice cu tentă de actualitate, ca aceea a lui Platon în Sicilia, căzut în dizgrația tiranului din părțile locului și vândut ca sclav. Marele filosof al antichității devenit marfă,  obiect de schimb, mână de lucru ieftină pe viață, avea să fie salvat de unii negustori, care l-au răscumpărat și  i-au redat libertatea, săvârșind un act de cultură și aducând un serviciu umanității.

18. Nașterea Republicii Italiene

(136) Acest popor nu mai era dispus să tolereze prezența omului mic de stat [Victor Emanuel III], sub limita militară, căsătorit cu o principesă din Montenegro (Jugoslavia), foarte înaltă, aleasă tocmai pentru restabilirea taliei urmașilor și voia să încheie cu fermitate un capitol din istoria sa.

28. Petroliști și petrol

(232) De altfel, Libia îndeplinise în vremea Imperiului roman rolul de grânar al Italiei. Era slab locuită de popoare migratoare, fixate pe țărmul Mediteranei, în câteva orașe și alte localități mici, după decăderea cetăților antice, între care și faimoasa Leptis Magna, de unde se trăgea împăratul Septimiu Sever, precum și filosofii Origene și Sf. Augustin. (…) Va mai trece multă vreme până când Mediterana, cunoscută în antichitate ca Medium Terrarum, adică Mijlocul Pământului, iar sub Imperiul roman ca Mare Nostrum, să reunească iarăși țările celor două continente sub semnul aceluiași ideal generos al înfrățirii și cooperării.

 

 

IV. Relații politice și umane

32. O căsnicie liniștită

(251) Din antichitate s-a perpetuat obișnuința ca sacerdoții (la greci numiți selli) să aibă părul lung și moțat, barbă bogată și sprâncene stufoase.

(252) Alegerea nu era greu de făcut și, ca atare, se ducea numai la biserica grecească sau la cea rusească.

(253) În felul acesta, slujba creștină  devenea o „liturghie orgiacă”, amintind de vremurile lui Dionisos și Saturn, cu bacanele și saturnale.

(255) Dacă și-ar fi luat de model femeile războinicei cetăți Sparta ori și-ar fi însușit numele acesteia printr-un nou botez, ar fi obținut poate și renumele de mamă bună, măritată sau nu, făcătoare de viteji, mergând la lovitură sigură.

 33.Botez cu peripeții

(258) După ce pruncul a ieșit la lumina zilei, problema cea mare a fost câștigarea unui nou creștin pentru sfânta biserică ortodoxă, prin botezul cu aghiazmă, ce nu putea fi sfințită decât din mâini pravoslavnice ortodoxe, grecești ori rusești, singurii ortodocși din Milano pe vremea aceea cu o brumă de organizare bisericească.

(259) Căci orice curent religios nou, dacă nu intră în tiparele unei organizații valabile, nu ajunge să se afirme. Altoiul noilor idei elaborate de filosofia tracă și grecească pe organizația religioasă a Imperiului roman, în frunte cu Pontifex Maximus, și apoi împrumutând sistemul administrativ statal, s-a făcut fără îndoială la Roma. El nu putea să se facă în altă parte în acea perioadă, deoarece Imperiul roman și Roma, caput mundi, se confunda cu lumea antică.

(260) Nici de nume grecești nu ducea lipsă, dar nu le putea da preferință, deoarece prietenia sa cu grecii din Milano era relativ recentă.

(264) Cred că de atunci, șeful familiei Pălămidaru s-a lecuit și și-a lecuit și nevoia de biserică și popă rus, gândindu-se că papașii greci au moț și barbă tot atât de mândre, fiind poate mai băgători de seamă față de credincioși, grație talentului comercial.

(266) Cu această ocazie, am cunoscut o seamă de comeseni de toate națiile, ca ruși, greci, armeni, ucraineni, persani, uniți printr-un numitor comun al dreptei credințe ortodoxe.

 

V. În spațiul românesc

35. Mama se repatriază

(282) Era nevoie să ia viza de tranzit de la sârbi, iar sârbii or zis că până în două săptămâni poate să primesc, mai degrabă nici vorbă.

(285) La Baggio era o școală cu 5 etaje. Erau strânși înăuntru toți cei care se duceau prin Ungaria, Muntenegru, Germania.

(286-8) La Zagreb  ne-o pus într-un internat de fete și acolo am dormit noaptea. Ne-or așteptat – deși trecuse de miezul nopții – cu cafea caldă și cu pâine cu marmeladă. Aveam de la americani un sac de lucruri: nimic nu mi-o lipsit de acolo, deși era legat la gură cu sfoară și oricine putea să umble. A doua zi dimineața ne-au dat să mâncăm: fasole bătută cu chiftele. Deloc am cerut și ceapă: A, rumânski?! Rumânski! au zis ei și mi-au dat ceapă. Pe urmă ne-am suit în tren spre Belgrad, iar a o parte din drum l-am făcut cu autobuzele. Ne-o dus în niște barăci de lemn. (...) Eu m-am dezbrăcat de pardesiu, am scos peria de haine și m-am periat cu de-amănuntul, am dat cu apă și am lepădat păduchii. (...) O trecut și Crucea Roșie și nu știu ce-o făcut. (...) Când am ajuns la Belgrad, ne o spus cineva să ne ducem la consulat cu pașapoartele. (...) Am pus mână de la mână și le-am făcut bani de drum. Când am ajuns la graniță, văd militari mulți. Îi băga pe rând într-o cancelarie și ieșeau de acolo fierți. Era securitatea. L-o luat înăuntru pe băiatul generalului, Grigore. Când iese afară, îl întreb: „Ce s-o întâmplat?” „Doamnă, ăștia bagă spaima în oameni! Cine știe ce-or face cu noi!” Atunci, eu mă gândesc la scrisorile lui Constantin. Până o fost mecanicul înăuntru, toate hârtiile le-am rupt și le-am lepădat în closet. (...) Toți ieșeau speriați. (...) I-am spus băiatului: „(...) Dacă dv. spuneți că nu putem trece  fiindcă nu s-a iscălit consulul, care e la nuntă, atunci eu trimit băiatul la Belgrad să ia semnătura”. O venit altul și-mi spune – dar vorbea stricat românește - că putem trece. Mă întreabă: „Cum te-ai dus, de ce n-ai rămas la băiat, de ce vii în România, ce-ai făcut acolo, ce-ai lucrat cu băiatul?” În sfârșit, mi-o scos sufletul. Pe urmă ne-or dat niște pâine și zamă. Cumpărasem sfetere duble, unul cu mânecă lungă, altul cu mânecă scurtă. Și i–am spus mecanicului să le vândă. Am făcut bani, fiindcă nu știam cât o să mai stăm la graniță. (...) Acolo nu era voie să ieși afară, era securitatea de graniță mult mai severă. (...) Dar nu era voie să te duci nicăieri, nici să cumperi pâine, decât cu militarul după tine. Când o aflat situația, Țenchea al bătrânu o  telefonat la graniță, la securitate, o spus să mă cheme. (...) „D-na Drăgan, du-te la avocatul ăsta, în strada asta, să-ți dea bani cât ai nevoie. Soldatul o auzit, ne-a lăsat să mergem singuri la cumpărături, iar noaptea m-o chemat să dorm în birou. După ce am ajuns la Stamora Moravița, (...).

37. Frații mei puși la încercare

(305) L-a însoțit mama până la Stamora Moravița și și-a continuat drumul singur spre Belgrad. Aici, schimbând gara și trenul – ceea ce creează inconveniente românilor lipsiți de valută pentru transportul bagajelor - a apucat-o spre Zagreb, Liubliana până la Trieste.

(308) I-am dat lui Zeno niște ștergare, să le dea pe mâncare în Serbia, dacă ar fi fost nevoie.

41. Spre Turcia

(335) (...) Rămasă în afara competiției belice, Turcia își desfășura comerțul cu țările occidentale nestingherită, iar după război avea interes să deschidă noi piețe, în primul în țările rămase izolate de blocada Aliaților. Potențialul Italiei de a absorbi materii prime era imens și produsele industriale obținute erau în parte destinate pentru export, ceea ce facilita schimburile.

Marele port mediteraneean Genova întreținea tradiționale legături cu Orientul de pe vremea străvechilor liguri. (...) Este cel mai mare port al Mediteranei, după care urmează Marsilia, Barcelona, Trieste, așa cum pentru Peninsula Haemusului sunt Pireul, Salonicul și Constantinopolul. La Genova era o afluență de cereri și oferte de mărfuri, între care multe proveneau din Anatolia. Un italian, trăit ani printre levantinii de la Constantinopol și Smirna, vorbind la perfecție turcește și grecește, cu multe relații cu firmele din zonă, venea din vreme în vreme la Milano. Nu știu cum ajuns în contact cu mine, căci mi-a făcut o vizită la biroul din Via Adua Larga, vorbindu-mi de afaceri posibile cu Turcia. (...)

(336) Nu pregeta să adauge și povești picante din viața sa, făcându-mă să ajung la cunoașterea unui mod de viață levantin, cu obiceiuri ciudate. (...) Dar mai mult decât acest obiceiuri bizare, ce comportau virtuți și rafinamente antice, m-au interesat lubrifiantele vegetale și animale, iar între acestea, uleiul  de delfin pe care turcii îl ofereau cu insistență la export în butoaie de lemn, alteori în butoaie metalice recuperate după ce au fost folosite la produse petroliere.

Fără să știe, genovezul levantin, al cărui nume nu mi-l mai amintesc și al cărui suflet se află în mâinile imamului, m-a pus în legătură cu o firmă de prestigiu și dever, Marmara Ticaret Evi de la Istanbul, cum oficial se numește Constantinopolul. Dacă din greșeală cineva scrie pe adresă Constantinopol, scrisoarea nu ajunge la destinatar, fiind returnată spre învățătură de minte sau distrusă, ca lumea să se deprindă cu folosirea toponimiei oficiale turcomane.

Titularul firmei era Melih Gunel, fost atașat comercial pe lângă Ambasada Turciei la Paris și Bruxelles, retras de tânăr din activitate de pregătire a schimburilor comerciale. A preferat să treacă la schimburi efective și îndeosebi la exportul de produse turcești. (...) Dedicându-se exportului, Melih săvârșea un act de patriotism, căci produsele turcești, în afara materiilor prime, ca mineralele, nu au standard ridicat, ca toate mărfurile din țările în curs de dezvoltare. Uleiul de delfin nu cerea multe condiționări. (...)

(338) (...) Delfinii erau prinși în plase, în Marea Neagră, pe litoralul nordic al Turciei și uciși cu lovituri de măciucă. (...) Odată prinși, erau fierți ca să li se scoată uleiul, iar carnea era transformată în făină de pește. Făina de pește era folosit la creșterea puilor și găinilor în baterie. (...)

(341) De-aș fi știu mai înainte asemeni lucruri despre delfini și aș fi asistat la vreo scenă ca aceea de mai sus, aș fi renunțat bucuros la afaceri cu Marmara Ticaret Evi. Am import ulei de delfin și l-am vândut fabricantului de margarină de la Seregno. După război, acest produs a avut mare trecere din pricina lipsei de grăsimi.

(342) Am avut însă și un mare neajuns. Bunul Gunel, doctor în economie, valoros atașat comercial și făuritor de tratate, nu era la înălțime în ipostaza de comerciant. Aici intervin riscuri care trebuiau evaluate ținând seama de modificările pieței. Aprovizionările se fac când există contracte de vânzare, deoarece cumpărarea fără acoperire se face pe contul exportatorului. Ne împrietenisem, căci Melih avea calități umane, după cum și el îmi admira poziția la Milano, pe o piață mai importantă decât cea de la Istanbul. Văzând că piața ține, s-a grăbit să cumpere alte partide ulei de delfin, fără acoperire din partea mea cu contracte sau deschideri de credit și fără să țină seama că prețurile în Italia începuseră scadă, iar cele din Turcia, după afirmațiile sale, să crească. N-am mai putut să cumpăr ultima partidă, pe care, cu atât avânt, dar cu imprudență comercială, și-o procurase. (...)

Melih Gunel avea aspect unui domn ieșit dintr-o bună familie cu guvernantă și valet. Însăși silueta sa, înaltă, elansată, îi conferea o distanță diplomatică, iar părul cu nuanțe gri al omului trecut de 40 de ani, îi sporea farmecul și-l făcea repede remarcat de femei. La femei nu se uita, cel mult le acorda un surâs diplomatic. Glumele lui, departe de a semăna cu cele ale levantinului din Genova,  proveneau din reperele carierei diplomatice. Vorbea franceza la perfecție, probabil de mic copil, și puteam să jonglăm cu jocuri de cuvinte și calambururi, la care această limbă se pretează de minune. Venise în Italia de mai multe ori și-mi făcea mare plăcere comp. sa. (...) Singura lui lipsă diplomatică a fost reproșul adresat chelnerului, care servise vinul roșu la ambianța camerei (chambree), deși eram în grădină, și noi neștiutori, i-am cerut, oarecum supărați, gheață, socotind-o obligatorie la început de vară. Dacă eu nu prinsesem încă rafinamentul în materie de vinuri, dar el, ca diplomat, cum de n-o știa? Nici faptul că era musulman, botezat cu aghiazma imamului, nu era o scuză. Melih trăise în Occident, consumase șuncă de Parma și vinuri de toate calitățile, în timp ce acasă, Kemal Ataturk - adică părintele turcilor, ata însemnînd tată – realizase un stat laic, primul și singurul dintre toate statele musulmane și limitase regimul Coranului, lăsându-l în paza imamului, iar cei ce mai purtau fes erau pedepsiți cu amendă, dacă nu cu închisoare. Deși interesul poartă fesul, cei habotnici începuseră să poarte șepci cu cozoroc și când se apropiau de moschee întorceau cozorocul spre grumaz, protejându-l de sabia lui Ataturk. Lui Allah îi arătau fruntea acoperită cu un fes deghizat, iar lui Ataturk un cozoroc cu două poziții, împăcând și capra și varza. (...)

(344) (...) Drumul până la Genova mi s-a părut extrem de lung și când zburam deasupra mării adresam rugi creștinești lui Dumnezeu, iar pe Melih îl incitam să–l invoce pe Allah întru apărarea păcătoșilor de noi. Atunci am învățat și invocația In shah Allah!, ceea ce însemnează poate – dat fiind cuvântul shah la mijloc – un fel de „zeu al zeilor” și am acceptat și alte expresii turcești, ca Allah e cel mai mare etc. Se prea poate ca Dumnezeul meu și Allah al lui Gunel să fi colaborat cu acel prilej, lucru posibil, dacă ne gândim că religia musulmană îl recunoaște pe Cristos și a fost în fond, prima mare schismă de adaptare a creștinismului la viața și nevoile arabilor din deșert. De-a lungul secolelor, din lipsă de ecumenism, sacerdoții acestor confesiuni nu s-au înțeles și s-a ajuns la războaie între adepții lui Allah și „infidelii creștini”, numiți pe turcește ghiauri sau pe evreiește goimi.

(345) (...) Când la distanță de 15 ani, mergând în Turcia pentru a întemeia o mare organizație de distribuirea a gazului butan în scopuri domestice, împreună cu alți turci (mai exact armeni turcizați), bine introduși în guvernul Menderes, împreună cu o societate americană, primul lucru dorit a fost să-l revăd pe fostul prietene Melih. Creasem în mai multe țări societăți de distribuire a gazului, dar turcul meu rămăsese pe poziție cu delfinii și, după reciproca bucurie a revederii, a rostit cu voce gravă, de grand seignuer: „Mon cher ami, j`ai perdu de l`argent avec dernier huile que vous n`aveu plus achete. Vous allez honorer cette perte!”

(...) Să-l învăț la bătrânețe comerțul și regulile sale? Am socotit că un prieten, deși pierdut de 15 ani, valorează totuși mai mult decât 5.000 $, pe care am dat ordin băncii din Elveția să-i transfere imediat. Nu mai știu cât a durat firma sa, dar a închis-o, căci afacerile noi cereau sprinteneală de gândire și reacții prompte, care la Melih întotdeauna au fost mai lente, ca la mulți alți compatrioți.

(346) Atunci am înțeles de ce sunt atât de detestați grecii, armeniii și evreii la Constantinopol. Ei dețin tot comerțul și, din acest motiv, sunt periodic căsăpiți, jefuiți, iar prăvăliile lor distruse, adăugându-se și distrugerea unor biserici ortodoxe (50), cum s-a întâmplat la ultima răbufnire din 1956. Mai târziu am auzit că Melih a murit înainte de vreme și dorința mea este ca, la o proximă trecere pe la Constantinopol-Istanbul, să depun o floare pe mormântul său musulman, în timpul zilei. Spre înserat e nevoie să fii tare de înger, căci deasupra mormintelor apar lumini fosforescente; se pare că din pricina îngrop. la o adâncime de numai 50 cm, spre a le fi țărâna ușoară. Din descompunerea corpului, după eliminarea celor 75% apă, reziduurile solide emană compuși fosforescenți. (...)

Denumirea Istanbul s-a impus în lume, deoarece guvernanții, cu multă abilitate, nu s-au mulțumit să atribuie sancțiuni, ci au comandat în America un cântec ajuns la modă în anii de după război, cu un ritm potrivit pentru dans și melodie plăcută, dar al cărui text este o reclamă și lecție pentru întreaga lume: cum să numească metropola, deși ea nu mai este capitala Imperiului otoman. Deși Angora (devenită Ankare, antica Ancyra fundată de faimosul rege Midas al tracilor-frigieni, prin secolul VII anterior, devenită capitala celților tectosagi și a regatului Galatei), este capitala Republicii Turcești, Constantinopol-Istanbul a rămas cel mai mare oraș al țării. Textul șlagărului încep astfel: „Istanbul, not Constantinopoli, / Istanbul, not Constantinopoli...”. Repetat de milioane de ori, a intrat mai lesne în limbajul mondial al diplomației, turismului și comerțului. Fapt curios, Turcia se consideră a face parte din Europa printr-un singur județ, păstrat cu nenumărate jertfe, în procesul retragerii în Asia, dar și nebăgarea de seamă a pacificatorilor primului război mondială, combinată cu necunoașterea americană a geografiei lumii. În realitate, Anatolia a fost locuită de multe triburi trace: tinii, bitinii, dardanii fondatori ai Troiei-Ilion, mysii, lydienii frigieni, carii, precum și de greci, achei, dorieni, devenind supuși Romei, cetățeni romani formați în spiritul culturii greco-romane. După căderii Romei, Imperiul roman de răsărit a continuat încă 1.000 de ani. Peste numeroasa populație originară au năvălit triburile otomanilor, care au impus statul și apoi imperiul lor. Populația de bază a rămas tot cea băștinașă, căreia s–a impus o limbă, o religie nedorite. În acest amalgam, ce sunt și ce reprezintă turcii de astăzi?

 

VI.

46. Spre Ungaria și CSR

(394) Austria era o punte de trecere spre alte țări, cu halte de ajustare, dacă nu cu popasuri îndelungate. Țările interesate erau Cehoslovacia, Ungaria, România și, la nevoie, Jugoslavia.

45. Spre USA

(387) O cale potrivită ar fi aceea de a suspenda masa din mijlocul zilei, deși ea are rădăcini străvechi, romane, când prandium-ul se făcea cu o deosebită ceremonie, în jilțuri caracteristice.

 

VII. Așezarea multinațională

50. Marketingul juridic

(442) Viena oferea condiții mai favorabile pe plan petrolier decât Italia. Așezată pe Dunăre, fluviul o lega de țările producătoare și consumatoare de petrol ca România, Jugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Austria și Germania.