Al treilea război mondial sau povestea ISIS spusă altfel (BADEA 2015)

Gabriel Badea, Al treilea război mondial sau povestea ISIS spusă altfel..., „Geopol Intelligence”, 17 septembrie 2015

 

 

CHAPTER 1

1.1 ISIS – In Razboi cu Intreaga Lume

(...) Ca de obicei in ultimii 25 de aini, Statele Unite, “jandarmul planetar” s-a pozitionat ca stat lider in efortul de combatere a acestui nou Nemesis – Statului Islamic.

(...) Nu in ultimul rand, la presiunile Statelor Unite, Turcia s-a alaturat si ea  in cele din urma aliantei anti-ISIS.

 

 

 

CHAPTER 2:

2.1 CALIFATUL – O Sabie cu Doua Taisuri

(...) Institutia Califatului, cu o lunga si respectata traditie in lumea musulmana  a fost desfiintata odata cu prabusirea Imperiului Otoman la sfarsitul Primului Razboi Mondial si de atunci, nici un stat musulman nu a mai pretins o astfel de preeminenta asupra tuturor credinciosilor lui Allah.

(...) Proclamarea Califatului, poate explica si valul de radicalizare a miilor de tineri prozeliti ISIS din randul comunitatilor sunnite din Europa de Vest, America sau Australia, de unde Statul Islamic primeste noi si noi recruti, care zilnic se inghesuie la punctele de trecere a frontierei dintre Turcia si Syria.

(...) Nu in ultimul rand, nici unul dintre statele arabe rezultate din dezintegrarea Imperiului si Califatului Otoman nu par sa imbratiseze cu entuzism ideea reinstaurarii unei noi puteri suzerane deasupra lor asa cum ar fi Califatul ISIS

 

5 CHAPTER 5:

5.1 Daca ISIS nu ar fi existat…

(...) Odata cu instapanirea Iranului in Syria si Iraq, poate si Turcia ar trebui sa fie mai atenta…  Kurdistanul autonom iraqian, care deja se pregateste pentru independenta si cu care Turcia nu se simte foarte confortabil la granitele sale, are vechi legaturi cu Iranul inca de pe vremea primului Razboi al Golfului in anii 80 ai secolului trecut.

Statul kurd autonom iraq-ian este un model si in ideal foarte atractiv pentru minoritatea kurda traitoare in Turcia. Pe de alta parte, nu de putine ori armata turca nu s-a sfiit sa incalce suveranitatea Iraq-ului si sa intervina pe teritoriul acestui stat pentru a lichida “cuiburi de teroristi” kurzi. Va mai indrazni armata turca sa intervina si  atunci cand Kurdistanul va fi un stat independent aliat al Iranului, devenita acum o putere regionala si probabil in scurt timp si o putere nucleara?

(...)

 

 

                                                                                               

 

 

Istoria arabilor (SOURDEL 1998)

Dominique Sourdel, Istoria arabilor, trad. I. Cojocariu (ed. XIV, Paris, 1998), cuv. înainte N. Anghelescu, pref. și note R. G. Păun, Corint / Istorie universală – Microsinteze – 18, București, 2001, 148 p.

 

Cuvânt înainte – Nadia Anghelescu

6 (...) Vorbind despre „moștenirea arabă în Occident”, Dominique Sourdel se referă, în primul rând, la amprenta civilizației arabi-islamice asupra Spaniei, dar și la rolul pe care aceasta și l- asumat, alături de Sicilia, în transmiterea către Europa modernă a patrimoniului științific și filosofic al Antichității grecești, păstrat – în bună parte – în traduceri arabe.

7 (...) Dominique Sourdel vorbește de trei arii culturale distincte care iau naștere atunci [secolele XI-XII]: cea iraniană, prelungită cu aria indiană, aria turcă, la care cuceririle otomane au adăugat, încet-încet, și unele populații care înainte fuseseră arabizate, și aria arabă propriu-zisă, cea în care populația continua să folosească limba arabă pentru orice text, profan sau religios. (...)

Impulsul pentru constituirea unei conștiințe naționale arabe a venit, în secolul al XI lea și de la politica de turcificare promovată de guvernanții otomani și a fost stimulat, printre altele, de succesul luptei pentru independență a țărilor balcanice, care aveau de înfruntat același Imperiu otoman. (...)

După căderea Imperiului otoman, arabii s-au aflat sub dominația puterilor europene, mai ales franceză și britanică.

 

Prefață – Radu G. Păun

9 (...) (...); în 1975, apărea la Editura Meridiane Civilizația Islamului Clasic, scrisă împreună cu Janine Sourdel-Thomine, lucrare care s-a bucurat de îngrijirea științifică a marelui orientalist care a fost Aurel Decei. (...)

 

Avertisment

12 (...) Valurile de invazii străine, turce sau mongole, de exemplu, precum și vitalitatea regăsită a limbilor autohtone (iraniana ș berbera, bunăoară), extinderea islamului pe un teritoriu mult mai vast, ce avea să înglobeze curând Anatolia bizantină, Europa balcanică, sud-estul Asiei și Africa neagră, au avut drept rezultat accentuarea unei fărâmițări interne existente în germene în vechiul Imperiu arabo-islamic, care fusese, la rândul său, dificil de unificat. (...)

 

 

Capitolul I Arabii înainte de apariția Islamului

 

14 Înainte de epoca elenistică, istoria arabilor din Arabia rămâne una obscură. (...) Numele Arabaya va fi atribuit mai târziu satrapiei organizate de perși în 539 î. H., cu câteva secole înainte de crearea unei provincii romane ce avea să înglobeze nordul extrem al peninsulei. În ceea ce-i privește pe locuitorii Arabiei, sau cel puțin pe aceia din partea sa centrală, numiți de autorii antici arabi skeniți, adică cei care trăiesc în corturi (din termenul grecesc skene), ei au primit mai târziu numele de sarakenoi în grecește sau saraceni în latinește, din care s-a format franțuzescul Sarrasins. (...)

 

II. Statele din Arabia de Sud

 

17 (...) Scriitorii greci le-au descris [state în inscripții] în secolul III î. H., dar nu se poate spune dacă existau de mult timp, așa cum se atunci, sau dacă prosperitatea și chiar existența lor erau de dată recentă. Ele [statele] au fost înfrânte de expediția organizată, în timpul domniei împăratului Augustus(5), de prefectul Egiptului, Aelius Gallus. (...)

4 = Referința este la Vechiul Testament, Facerea, XVI. Ismael este fiul lui Avraam cu roaba Agar. Se știe că în textele vechi românești, spre exemplu, turcii otomani erau numiți și agareni (de la Agar) sau ismailitieni (de la Ismael).

5 = Este vorba de Octavian, primul împărat roman (27 î. H. – 14 d. H.), fiul adoptiv al lui Cezar, care a primit epitetul de Augustus.

 

18 (...) Cât despre situația economică, ea explică tentația de acaparare al cărei obiect îl făcea această regiune ce furniza lumii mediteraneene nu numai parfumuri și mirodenii, ci și diverse alte produse importate din Extremul Orient și din Africa Orientală. (...)

19 Alți suverani, dimpotrivă, s-au aliat cu etiopienii și cu Imperiul bizantin; (...).

 

III. Arabia Centrală

20 (...) Ei venerau spiritele invizibile adăpostite în pietrele sacre sau betile(7), (...).

7 = Din latinescul baetylus. În greaca veche se numeau baitulos, (...).

9 = (...) Obicei întâlnit și în lumea etruscă și romană, unde viitorul era dedus din interpretarea aspectului măruntaielor păsărilor sacrificate.

22 Fiind foarte scurte, ele [inscripțiile thamudeene] nu oferă decât informații foarte sumare asupra acestor beduini sedentarizați treptat, care făcuseră loc în panteonul lor zeităților arameice și nabateene, beduini care e posibil să fi slujit în trupele romane sub numele de equites Thamudeeni(1), dar care, în ciuda slăbirii legăturilor tribale, nu ajunseseră să aibă o organizare politică proprie.

Printre ei, doar nabateenii, care apăruseră în secolul V î. H. și se stabiliseră la sud și est de Marea Moartă, și-au constituit un adevărat regat, în jurul adăpostului de la Sela, în grecește Petra. (...) Divinitățile lor erau divinități arabe: Dhusara și Allat, asimilate mai târziu zeilor greci Dionysos și Atena, iar templele erau amplasate pe înălțimi. La acest popor, sculptura grecească se suprapusese culturii arameo-arabe, iar unul dintre regii lor, Arethas III, își luase numele de Philhellenos(13). În epoca romană, ei ocupau un teritoriu întins și se pare că-și extinseseră influența până în regiunea Damascului, după cum o atestă un pasaj din Faptele Apostolilor; romanii aveau însă să anexeze curând (106) regatul nabateean, pe care l-au transformat în Provincia Arabia.

11 = În limba latină, în original: „cavalerii thamudeeni”, „călăreții thamudeeni”.

13 = „Iubitorul de greci”, în sensul de filogrec.

23 În paralel, alte grupuri arabe s-au infiltrat în mod pașnic în Siria, unde au format mici regate, după declinul monarhiei seleucide(14), mai ales la Chalkis, Emessa și Edessa. (...) Mama împăratului Caracalla(15) era o femeie arabă din Emessa, iar sora sa a reușit să aducă pe tronul imperiului roman pe doi dintre nepoții săi, Elegabal și Sever Alexander(16). În secolul III, Filip  Arabul(17) era originar din Hauran, o regiune a Siriei din vecinătatea deșertului bazaltic, unde, în toată epoca romană, crescătorii de animale au lăsat grafitti ce amintesc de inscripțiile thamudeene și care sunt denumite „safaltice”.

Începând din secolul III, mișcarea a prins și mai mare amploare, fiind favorizată de luptele dintre statul persan și Imperiul Roman de Răsărit.

14 = Stat întemeiat pe teritoriul de azi al Siriei de unul dintre generalii (diadohii) lui Alexandru cel Mare – Seleucos. A fost cucerit în 64 î. H. de către romani.

15 = Marcus Aurelius Antonius Bassianus, zis Caracalla după tunica de gal pe care o purta, împărat roman (211-217). A încercat să uniformizeze structura juridică a Imperiului prin „Constituția antoniniană” din 212, care acorda cetățenie romană tuturor oamenilor liberi. Mama sa era Iulia Domna, soția lui Septimius Sever.

16 = Sora Iuliei Domna, Iulia Maesa, femeie deosebit de energică, a contribuit decisiv la guvernarea imperiului în timpul celor doi împărați pomeniți în text. Elagabal (Sextus Varius Avitius Bassianus) își trage porecla de la calitatea sa de preot al zeului Soare (El Gebal înarabă, Elagabalus în latină, Heliogabalus în greacă), funcțiune pe care a exercitat-o la Emessa. A domnit între 218 și 222, fiind urmat de Marcus Aurelius Severus Alexander (222-234), cu care se stinge dinastia Severilor.

17 = Marcus Iulius Philippus, general roman, ajuns comandant al gărzii pretoriene și apoi împărat, prin lovitură de stat (244-249).

24 (...) Se știe că lahmizii, convertiți la creștinismul nestorian(18), se aliaseră ci sassanizii pentru a asigura protecția frontierelor occidentale ale teritoriului pe care aceștia îl stăpâneau. Pentru a-i înfrunta, bizantinii au decis, spre anul 500, să sprijine o altă familie arabă, gasanizii, al cărei șef, al-Harith ibn Djabala, a fost numit de Justinian „philarkos și patriciu”(19). Gasanizii, creștini la rândul lor, dar monofiziți(20), ocupau îndeosebi Iordania, dar aveau drept misiune să protejeze întregul limes (21) roman din Siria.

18 = Erezie care își trage numele de la Nestorie (380-451), personaj de origine siriană, patriarh al Constantinopolului (428-431). Susținea separarea celor două naturi (ipostaze) ale lui Hristos, ceea ce ducea ca Maria să fie „Născătoare  de Hristos”, în ipostaza sa umană, dar nu și „Născătoare de Dumnezeu”. Erezia a fost condamnată la Sinodul ecumenic de la Efes (431), dar a continuat să câștige adepți, mai ales în provinciile orientale ale Imperiului Roman de Răsărit, precum și în Persia și Asia Centrală, unde mai există încă 90.000 de creștini nestorieni.

19 = Titluri în ierarhia demnităților  bizantine. Demnitatea de patriciu a fost creată de Constantin cel Mare, fiind în continuare acordată celor mai ilustre personaje din Imperiu, dar și unor conducători străini (regilor franci, de exemplu). Începând cu secolul X, se folosește tot mai rar.

20 = Erezie care susține existența unei singure naturi (ipostaze) a lui Hristos, cea divină (de la grecescul monos – „unic”, respectiv physis – „natură”). Sinodul ecumenic de la Chalkedon (451) a condamnat monofizismul, adoptând formula propusă de papa Leon I: două naturi într-o singură persoană. Erezia nu a dispărut însă, câștigând teren în Occident. Există și în zilele noastre Biserici inspirate de doctrina monofizită: armeană-gregoriană, siro-iacobită, coptă și abisiniană (etiopiană).

21 = În limba latină în original; numele purtat de frontiera Imperiului Roman.

25 (...) (...); o altă inscripție, din 568, provenind din Harran, în regiunea Hauran, și evocând construirea unui martyrium(22); (...).

22 = Construcție votivă, menită să evoce sacrificiul unui „mărturisitor” (de la grecescul martyrio – „a mărturisi”) de Hristos.

 

 

Capitolul II Islamul și cuceririle

 

I.Apariția Islamului

 

30 (...) Ideea care s-ar susține în prezent este aceea că triburile din Arabia Centrală preislamică utilizau, în anumite circumstanțe, o limbă cu caracter literar, înțeleasă de toată sau aproape toată lumea, distinctă de graiurile locale și desemnată uneori prin termenul koine(28), fără îndoială un termen inexact în sens strict, dar care permite formarea unei idei cu privire la situația lingvistică din epoca lui Muhammad. (...)

28 = În limba greacă, în original, „limbă comună”.

 

III. Războiul împotriva bizantinilor

33 În calea pe care arabii o urmaseră întotdeauna în peregrinările lor către pământuri mai mănoase, o coloană aflată sub comanda lui Yazid ibn Abu Sufyan, fiul fostului șef al comunității din Mecca, a ajuns, în februarie 634, la granița cu Palestina, unde s-a ciocnit cu o armată bizantină. După ce a primit întăriri venite din Mesopotamia, ea a repurtat o victorie decisivă împotriva bizantinilor, în apropiere de Ierusalim, pe locul numit Adjnadayn (iulie 634(29)); (...). Pentru ca această cucerire să fie definitiv încheiată, a fost însă nevoie ca musulmanii să repurteze încă o victorie asupra trupelor împăratului Heraklius(30) (bătălia de la Yarmuk(31), în august 636).

30 = Împărat bizantin (610-641), a cărui politică foarte energică în Orient era menită s consolideze statul. Invazia arabă i-a zădărnicit în mare măsură opera.

31 = Afluent al Iordanului, în apropierea căruia cavaleria arabă a zdrobit armatele bizantine lipsite de coeziune, deschizându-și drum spre orașele Alep și Antiohia, pe care le-a cucerit curând.

34 (...) În anul 640, capitula în fața fratelui lui Yazid, viitorul calif Mu`awiya, orașul Caesareea, reședința guvernatorului imperial.

(...), încercând să pătrundă în Asia Mică, unde însă nu au reușit să străpungă în mod decisiv apărarea bizantină. (...) Nici expedițiile maritime, întreprinse cu ajutorul noii flote organizate de califi, nu au reușit să înfrângă rezistența Imperiului Bizantin. Insulele Cipru, Rhodos, mai târziu Creta au fost, desigur, ocupate, dar Constantinopolului a rezistat asediilor la care a fost supus, în mai multe rânduri, între 668 și 718(32). (...)

32 = Este vorba de două asedii. Primul (674-678) a pornit de la baza de atac din Peninsula Cyzic, dar a eșuat în fața rezistenței opuse de bizantini, echipați cu așa-numitul „foc grecesc” (substanță incendiară cu o compoziție încă necunoscută specialiștilor). Flota arabă a fost distrusă de furtună, victoria bizantină având un mare ecou în lumea creștină. Al doilea asediu, purtat de Mulama, fratele califului Omar, între 717-718, a fost respins de împăratul Leon III, cu ajutorul aliaților bulgari. Armatele arabe au suferit atunci un adevărat dezastru în tentativa lor de a pătrunde în Europa.

36 (...) Mișcarea de cucerire era, așadar, oprită și în această direcție [China 751], după cum se întâmplase și pe frontul bizantin, și (...).

 

V. Egiptul și Africa de Nord

36 (...) Șeful lor, pe nume Amr, a ocupat fără dificultate Pelusa, apoi s-a îndreptat către Babylon, ciocnindu-se la Heliopolis cu o armată bizantină slab pregătită, care a fost rapid împrăștiată (iulie 640). (...), al căror șef se instalase [642] la nord de delta fluviului, în apropierea fostei fortărețe bizantine [Babylon], într-o tabără care a primit numele de Al-Fustat (de la grecescul fossaton – tabără).

(...), fiind înlocuit de nepotul său Ukba, care a pătruns în 647 în Africa de Nord, unde dominația bizantină dădea dovadă de slăbiciune, și a învins la Sufetula sau Sbeitla armata patriciului Grigore, care se autoproclamase împărat și a fost ucis chiar în timp ce-și pronunța jurământul.

37 (...) Ultime nuclee ale rezistenței bizantine au fost eliminate și (...).

 

VII. Arabii și populațiile cucerite

39 (...) Pe lângă acestea, ei avuseseră de-a face cu populații foarte diverse: (...), iberă în amestec unele elemente germanice în Spania, unde se vorbea mai ales latina. Popoarele cucerite nu aparțineau doar unor grupuri etnice și lingvistice diferite, ci practicau și religii specifice: creștinismul, predominant în fostele provincii ale Imperiului Bizantin, (...).

36 = Religia oficială a statului sassanid, de la numele profetului legendar Zarathustra (în grecește Zoroastros,).

 

Capitolul III Imperiul arab (secolele VII-VIII)

 

I.Primele lupte între clanuri

43 (...) 39 = [dîwân] Divan, termenul pătrunde, prin filieră turcă otomană, și la noi, unde capătă sensul de adunare de sfat și judecată; în secolul XVIII desemnează sfatul domnesc.

 

II. Instaurarea regimului omayyad și domnia lui Mu`awiya

48 (...) Stabilindu-și capitala administrativă la Damasc, califul însuși ridicase această provincie la rangul de loc ales pentru „colonizarea” arabă și încurajase stabilirea acolo a unor contingente numeroase, repartizate în cinci djund inspirate din themele (41) bizantine: Kinasrin, lângă Alep, Hims, Damasc, Iordania și Palestina. (...)

41 = Unitatea militar=administrativă specifică statului bizantin, introdusă în secolul VII. Era condusă de un strateg, care cumula atribuții administrative și militare, până atunci separate. A constituit până târziu formula de bază a organizării imperiului. Preluarea sa de către arabi demonstrează permeabilitatea civilizației islamice la formele de organizare întâlnite în statelor cu care venea în contact nemijlocit.

49 (...) Continuând să dețină, peste tot în imperiu, funcțiile militare ce le fuseseră rezervate în exclusivitate și de care erau foarte mândri, arabii rămân artizanii mișcării de cucerire pe care Mu`awiya a continuat-o atât spre vest, cât și spre est, dar și spre nord, în direcția Constantinopolului.

50 (...) Cât despre administrația centrală, ea rămâne practic în mâinile foștilor funcționari ai Imperiului Bizantin, care dețineau controlul propriu-zis și a căror utilitate fusese foarte repede înțeleasă de Mu`awiya, acesta dându-și seama că nu poate conduce teritoriile cucerite fără ajutorul băștinașilor formați în acest scop și folosindu-se de serviciile nobililor din Damasc, printre care Sardjun, bunicul Sfântului Damaschin. (...)

 

III. Epoca lui Abd-Malik

53 (....) Transformarea nu s-a făcut, desigur, în mod brusc, dar s-a constatat că limbile greacă și pehlevi au dispărut, încetul cu încetul, din documentele administrative.

54 (...) Cu siguranță, cele câteva piese [monede] islamice, executate după modele bizantine sau sassanide, purtau unele însemne arabe, supraadăugate efigiilor, cu scopul de a permite deosebirea de modelele luate, de care difereau și prin alte detalii. (...) Abd-Malik a fixat greutatea noilor monede de aur numite dînar (în grecește denarion),  a stabilit o formă complet nouă, (...).

(...) Construcția [Cupola Stâncii, Ierusalim, 685-691], cu o structură net bizantină, era împodobită în interior cu mozaicuri de aceeași inspirație, dar care nu reprezentau decât compoziții florale stilizate și inscripții consacrate slăvirii noii credințe. (...)

55 (...) (...), iar alte moschei noi au fost ridicate în orașele din Siria, mai ales la Damasc (pe locul catedralei, probabil demolate) și la Alep, pe locul agorei. (...) Aceste moschei mari, care permiteau șefului comunității, califului, sau reprezentantului său să se adreseze mulțimii de credincioși a căror rugăciune o conduceau, au impus un nou tip de monument, comparabil cu basilica greco-romană, prin lărgirea rândului central, unde își făcea apariția șeful adunării sau imamul.

 

IV. Declinul regimului omayyad

57 (...) (...), iar nemusulmanii plăteau doar un impozit suplimentar (capitație)(44).

44 = Impozit individual, „pe cap de locuitor” (de la cuvântul latin caput, -itis= cap).

58 (...) După diverse neajunsuri, unul dintre aceștia, un libert (45) de origine iraniană, numit

Abu Muslim, s-a folosit de nemulțumirea manifestată în provinciile orientale, (...).

45 = Termen oarecum nepotrivit pentru civilizația islamică. Sensul său originar desemnează sclavii eliberați în statul roman. (...)

 

 

Capitolul IV Arabii în Orient (secolele VIII-XI)

 

I.Noua dinastie

61 (...) O atare dezvoltare corespundea avântului economic pe care îl cunoscuse un imperiu ce făcea legătura între Asia Centrală și Extremul Orient, pe de o parte, și Europa Orientală și Occidentală, pe de altă parte. (...)

(...) Al doilea suveran este al-Ma`mun (813-833), cel dintâi care a încurajat traduceri din operele filosofiei grecești și care a susținut școala de teologie raționalizantă reprezentată de mu`tazilism.

 

II. Declinul puterii califilor și dezmembrarea Imperiului

63 (...) Califul al-Mu`ktadir devenise jucăria vizirilor(47), pe care se mulțumea să-i revoce frecvent, cu scopul de a-ș demonstra autoritatea. (...)

47 = Nume dat miniștrilor în statele musulmane. Cel mai important dintre ei era marele vizir, corespunzător primului-ministru, termen mai cunoscut cititorului român din contactul cu istoria Imperiului Otoman, unde instituția s-a păstrat până târziu.

64 (...) Primul dintre acești mari emiri, Ibn Raik, era de origine khazară(48); (...).

48 = Populație de origine turcică, stabilită în regiunea Volgăi inferioare, care a întemeiat un adevărat imperiu între Bug, Nipru și Ural, până în Crimeea. A aderat la religia mozaică, pentru a evita confruntările religioase care-i opuneau pe bizantini arabilor musulmani, fiind creștinată doar parțial de Sfântul Chiril (860). Statul khazar – o lungă perioadă un factor de echilibru în regiune – a dispărut complet în 1015, sub loviturile trupelor bizantine aliate cu rușii lui Vladimir I.

68 (...) 55 = Mahdi, în terminologia islamică șiită, desemnează corespondentul lui Mesia din religia creștină, având sensul de „cel bine îndreptat”. (...) De remarcat similitudinile cu creștinismul, care, bazându-se pe o serie de texte profetice și escatologice (între care Apocalipsa lui Ioan), afirmă venirea ultimului împărat, urmată de a doua venire a lui Hristos (Parousia) și victoria împotriva Diavolului. Din această tradiție, la care se adaugă numeroase texte apocrife, derivă și credința în „monarhul ascuns”, comună creștinismului occidental și oriental, despre care a scris cândva Vasile Lovinescu.

72 Cel mai celebru dintre ei, faimosul Sayf al-Dawla, a cucerit, în anul 944, Alepul și Siria de nord, ducând în aceste regiuni, timp de mai mulți ani, lupte nemiloase împotriva bizantinilor care îi amenințau frontiera; (...) După moartea sa, urmașii au fost nevoiți să accepte tratatul impus de Bizanț în anul 1969, prin care era cedat teritoriul Antiohiei(59); (...).

59 = Tratatul pecetluiește succesele campaniilor împăratului bizantin Nikephor Phokas, din 968-969, în urma cărora au fost cucerite numeroase cetăți din regiune. Antiohia este cucerită de fratele împăratului, Leon Phokas, izbândă cu mare ecou în lumea creștină a vremii.

 

III. Societatea în Imperiul arabo-islamic

72 (...) O țară ca Siria, unde vechea populație, de cultură greacă, continua să vorbească o limbă semitică, oferise un teren privilegiat pentru instaurarea clanurilor arabe, care se adăugaseră elementelor autohtone;

 

IV. Civilizația și cultura lumii arabo-islamice

78 (...) Se știe că poezia fusese cultivată în Arabia încă din epoca lui Muhammad și, fără îndoială, chiar mai dinainte, de către arabi autentici, care foloseau o formă de prozodie specifică și exploatau teme îmbinând lirica de dragoste cu satira și panegiricul. (...)

79 (...) 65 = Abu Hanifa Teolog și legislator (696-767). Fondatorul școlii hanefite de esență sunită. (...) Școala hanefită a câștigat teren îndeosebi în Imperiul Otoman.

80 (...) La sfârșitul secolului IX, criza fusese, totuși, depășită: un anume Ibn Kutayba (mort în 889) integrase în modul de gândire arabo-islamic moștenirea indo-iraniană, căreia îi adăugase, după al-Djahiz, bogățiile moștenirii elenistice – mai dificil de definit decât efectele unu alt curent, care ar putea fi numit iudeo-creștin. Mai târziu, în secolul XI, moralistul iranian Miskawayh avea să facă loc în sânul filosofiei eterne, patronate de islam, înțelepciunii antice grecești și indo-iraniene, pe care dorise să o asocieze moștenirii arabe. (...)

 

 

Capitolul V. Occidentul arab în secolele VIII-XV

 

I.Occidentul arabo-islamic până la jumătatea secolului XI

84 (...) În 789, el [Idris] a fondat, în apropierea vechii cetăți Volubilis(70), un oraș nou (....) [Fez].

În ceea ce privește partea orientală a Maghrebului, denumită ceva mai târziu Ifrikiya, transpunerea în arabă a latinescului Africa, ea a cunoscut dezvoltarea unor dinastii succesive, care aveau și ele pretenții de independență. (...)

70 = Cetate în vechea provincie romană a Mauretaniei, pe locul unei mai vechi așezări berbere. A cunoscut maxima dezvoltarea în vremea dinastiei Severilor (secolele II-III), fiind apoi abandonată sub împăratul Dioclețian (285).

 

II. Înflorirea Spaniei arabo-islamice

89 (...) Berberii s-au amestecat adesea cu populația locală, în rândurile căreia se aflau destui convertiți la islam (muwallad), care continuau să vorbească o limbă romanică, și au reușit să obțină poziții de mare influență în societatea arabo-islamică din Spania. (...)

90 (...) Situația s-a calmat, însă, către mijlocul veacului IX, când suveranul califatul de Cordoba s-a străduit să îmbunătățească organizarea administrativă, să dezvolte viața de curte, să protejeze savanții și oamenii de litere, și, pe de altă parte, să încheie o alianță, nu lipsită de probleme, cu Bizanțul împotriva abbasizilor. (...)

91 (...) La începutul domniei sale, emirul [Abd Rahman III] reușise să pună capăt unei periculoase revolte în Andaluzia orientală, pe care autoritatea centrală nu putuse să o înfrângă vreme de mai mulți ani și a adus atât pentru serviciul la palat, cât și pentru nevoile armatei sclavi credincioși, în general de origine europeană, numiți „slavoni” sau „slavi” (în arabă Sakâliba). Acestor slavoni, dintre care cei dintâi au ajuns în peninsulă în secolul X, li s-au încredințat, după eliberare, importante demnități în aparatul de conducere, în vreme ce sclavii negri, veniți din Africa, dețineau în societatea locală un rol mult mai restrâns.

(...) Doctrine juridice, teologice și mistice, până atunci puțin răspândite în Spania, și-au făcut loc, încetul cu încetul, ceea ce a provocat reacția din partea teologilor, credincioși până atunci unei singure școli, malikismul, și neîncrezători față de curentele care păreau influențate, într-un fel sau altul, de filosofia antică. (...) Numai științele au căpătat un oarecare avans, datorat, fără îndoială, relațiilor pe care califatul de Cordoba le întreținea cu Bizanțul și care au permis circulația în țară a unor prețioase texte antice, cum ar fi originalul textului Materia medica al lui Dioscoride. (...)

92 (...) Dacă abbasizii din Sevilla, hudizii din Saragosa și amirizii sau urmașii familiei Almanzor din Valencia se reclamau de la această descendență, ceilalți dinaști erau fie berberi, cum e cazul aftasizilor din Badajoz, al dhulnizilor din Toledo, al hammadizilor din Malaga sau al zirizilor din Elvira, fie chiar foști slavoni. (...)

 

III. Maghrebul și Spania între sfârșitul secolului XI și începutul secolului XVI

96 (...) 83 = (...) Prin adorația datorată șeicilor, ia ființă un adevărat cult al sfinților, mai ales în Africa de Nord, dar și în regiunile europene, în măsura în care sufismul pătrunde în Imperiul Otoman.

85 = (...) dinastia hafsidă Cuprindea Tunisia, nordul Algeriei, nordul Marocului și nord-vestul Libiei, având capitala la Tunis până în 1574, când orașul e cucerit de otomani.

100 (...) Dar în domeniul filosofiei, al științei și al literaturii populare, țara a primit moștenirea arabo-musulmană, ilustrată, în secolele XI și XII de autori celebri ca Ibn Baja și Ibn Ruld, ami cunoscuți sub numele de Avempace(92) și Averroes(93).

92 = Filosof și medic mort 1138. Este autorul unor comentarii la opera lui Aristotel. (...)

93 = Filosof arab (1126-1198) care a studiat la Sevilla și Cordoba. Este autorul prin care opera lui Aristotel, la care a alcătuit numeroase comentarii, a pătruns în lumea creștină occidentală, ajung să fie predată, sub numele de averroism, la Universitatea din Paris de către Siger de Brabant. Ulterior criticată de Sfântul Toma d Aquino, filosofia sa a fost interzisă de Biserica Catolică în 1240 și 1513. (...)

 

IV. Moștenirea arabă în Occident

102 (...) La îndemnul regelui Roger II, al Idrisi(98) a realizat un planiglob de argint, care cuprindea toate cunoștințele vremii respective cu privire la lumea locuită. (...)

98 = Călător și geograf arab (1100-1166) care și-a reunit experiența de călătorie în lucrarea Încântarea celui care dorește să străbată lumea. Planiglobul alcătuit la comanda lui Roger II urmează tradiția geografului antic Ptolemeu.

 

 

Capitolul VI Arabii, turcii și mongolii în Orient

 

I.Selgiucizii și postselgiucizii

110 Patru state france au luat naștere într-un teritoriu în care reacția musulmanilor se dovedea lentă(105). (...) Zanki, considerat primul susținător al „războiului sfânt”(106), a reușit, în 1144, să ocupe Edessa și să distrugă, astfel, unul din statele france, (...). (...)

105 = Referința se face la succesele primei Cruciade, în care trupele coalizate ale suveranilor occidentali și ale împăratului bizantin Alexios Comnenul reușesc să recucerească o sumă de teritorii deținute până atunci de musulmani. (...) Cruciadele au favorizat însă contactul dintre cele două civilizații – creștină și islamică – fenomen cu importanțe consecințe la nivel cultura.

106 = Doctrina „războiului sfânt” (djihad) presupunea extinderea teritoriilor aparținând adevăraților credincioși, musulmanii, în dauna tuturor celorlalte religii existente. Ea a fost preluată apoi de către otomani, constituind suportul ideologic al expansiunii lor militare în Asia și Europa.

112 (...) El [Saladin] glorifica, astfel, spiritul „războiului sfânt”, sprijinindu-se pe mediile arabe tradiționaliste și reușind să reocupe orașul Ierusalim și aproape toate teritoriile ocupate de latini. (...)

114 (...) Șamaniști la origine, mongolii nu erau islamizați și se dovedeau toleranți în chestiunile de opțiune religioasă, ceea ce a permis creștinismului nestorian și budismului să facă prozeliți în rândurile lor, la concurență cu islamul. (...)

115 (...) 110 = Este vorba despre celebrul han mongol Timur Lenk („cel șchiop”), învingătorul, printre alții, al sultanului Baiazid Fulgerul, la Ankara (1402), creator al unui imperiu imens ce cuprindea practic întreaga Asie Centrală și Occidentală.

116 = (...) Maxima sa expansiune este atinsă în timpul lui Uzun Hassan (Hassan cel Lung), cu care Ștefan cel  Mare avusese intenție să încheie o alianță antiotomană. Cuprindea la acea vreme părți din actualele state Iran, Irak și Turcia, având capitala la Tabriz. (...)

117 (...) Ei mamelucii reușiseră, de asemenea, să-i supună pe ismailieni în 1269, asigurând triumful sunnismului în dublul regat, asupra căruia și-a menținut controlul până la cucerirea otomană din 1517. (...)

119 Echilibrul astfel stabilit avea să fie modificat cu brutalitate în 1517, prin cucerirea Siriei și Egiptului de către otomani, fenomen care a dus la dispariția califatului abbasid, dacă nu chiar a instituției califului. Tradiția conform căreia sultanul otoman Selim I ar fi dorit să adune această moștenire islamică, tradiție târzie și din această cauză puțin sigură, nu a împiedicat Orientul arab să trăiască, vreme de patru secole, sub dominația statului turc otoman, față de care statul mameluc făcea figură de campion al cauzei arabe(119).

Dominația străină s-a întins până la sfârșitul secolului peste cea mai mare parte a Occidentului musulman, unde hafsizii, care nu puteau ține piept invaziilor corsarilor turci(120) instalați la Alger, nici acelora ale lui Carol Quintul(121), au cedat otomanilor Maghrebul Central și Oriental (1574).

119 = Sultanul a preluat, totuși, oficial demnitatea de calif, vrând să sublinieze caarcterul autentic și absolut al autorității sale în lumea islamică.

120 = Majoritatea nu erau turci, ci aliați ai turcilor, mai ales berberi. Cei mai celebri au fost frații Khayr al Din și Aroudj, de origine siciliană. Ultimul a fost un aliat prețios al Porții otomane și al Franței în luptele cu Carol Quintul. (...) În epoca respectivă, Algerul se bucura de largă autonomie în cadrul Imperiului Otoman.

121 = (...) În Orient, a încercat stăvilirea ofensivei otomane conduse de Soliman Magnificul, prin eliminarea posesiunilor otomane din nordul Africii. După ce a cucerit Tunisul (1535), a eșuat în fața Algerului apărat de corsarii lu Aroudj.

120 (...), în vreme ce regiunile arabe supuse autorității otomane traversau o perioadă de stagnare economică și intelectuală, pe care nu aveau să o depășească decât în secolul XIX. Aceste regiuni au cunoscut nu numai efectele comerțului european, care a luat amploare în momentul în care occidentalii au obținut, prin „capitulațiile”(122) încheiate cu Imperiul Otoman, avantaje pe care nu le avuseseră înainte creștinii străini. (...)

 

 

Capitolul VII Renașterea lumii arabe în secolele XIX-XX

 

121 La sfârșitul secolului XVIII, lumea arabă, limitată, în sânul lumii islamice, la teritoriile unde se vorbea limba arabă unind într-un ansamblu comun lumile turcă, iraniană și alte câteva, se întindea din Irak până în Maroc, (...). Dintre toate aceste teritorii, să ne amintim că numai statul marocan rămăsese în afara limitelor Imperiului Otoman, de care celelalte depindeau în mod direct sau indirect. Beiul(123) Algerului, beiul Tunisiei și guvernatorul Libiei se bucurau de o anumită autonomie, dar guvernau cu ajutorul aristocrației otomane, căreia îi și aparțineau, de altfel. În Egipt, urmașii mamelucilor erau subordonați acum sultanului din Constantinopol. (...)

123 = În terminologia politică otomană, titlul corespunde înalților funcționari civili și militari din ierarhia imperiului, dar era acordat și suveranilor aflați sub suzeranitatea sultanului. Amintim cititorilor că domnii Moldovei, Țării Românești și principii Transilvaniei erau desemnați cu acest titlul în documentele otomane.

122 (...) În Arabia, în schimb, dinaștii aflați în fruntea diverselor principate din care era alcătuită țara manifestau o oarecare independență, începând cu șerifii de la Mecca, a căror putere se transmitea ereditar încă din secolul XIII, și cu familia Al Saud, care adoptase doctrina wahhabită la mijlocul secolului XVIII, opunându-se, mai mult sau mai puțin fățiș, regimului otoman de inspirație hanafită. Încetul cu încetul, familia Al-Saud ajunsese să conteste autoritatea sultanului și să lanseze expediții împotriva Irakului, apoi împotriva Siriei, pe care a invadat-o în 1811, după ce ocupase Mecca și Medina.

125 = Emir al Libanului Fakhr al-din (1585-1613); a favorizat implantările de colonii creștine în regiune și a reușit să-și extindă stăpânirile, ceea ce i-a atras ostilitatea sultanului Ahmed I. Obligat să plece din țară, a peregrinat pe la mai mult curți occidentale, în speranța obținerii unui sprijin antiotoman. Revenit în Liban în 1618, a fost învins de otomani și executat la Constantinopol (1635).

123 (...) În schimb, comunități nemusulmane, evreiești și mai ales creștine (acestea din urmă aparținând diverselor rituri orientale, dintre care unele supuse Romei, din vremuri mai îndepărtate – maroniții(127) – sau din epoci mai recente), continuau să existe în țările din Orient unde se folosea araba ca limbă curentă sau ca limbă de cultură. (...)

127 = Apăruți în secolul IV în jurul mănăstirii Sfântul Maron din Apameea, maroniții au adoptat erezia monotelistă. Inovație religioasă aparținând împăratului Heraklius (nota 30), ulterior declarată erezie, monotelismul admite cele două naturi ale lui Hristos, dar o singură voință (de aici și numele), cea divină. În secolul XII, maroniții au recunoscut autoritatea Bisericii Romane pentru a se proteja de persecuțiile musulmane. (...)

124 (...) Influența europeană s-a manifestat, însă, și prin intermediul statului otoman, care a inițiat atunci o serie de reforme numite Tanzimat(129), inspirate parțial din exemplul european și care au pătruns și în provinciile arabe. (...)

129 = În traducere, „acțiune de organizare”. Termenul exprimă foarte bine tentativele sultanilor Mahmud II (1808-1839) și Abdul Medjid I (1839-1861) de a da o nouă dimensiune structurilor osificate ale statului otoman și de a deschide calea contactelor cu civilizația europeană. Reformele au vizat mai ales sistemul legislativ, învățământul și administrația. A fost suprimat și celebrul corp al ienicerilor. Eficiența reformelor a fost frânată de neîncetatele reforme cu caracter național și naționalist care au tulburat imperiul în aproape toată perioada.

125 (...) În regiunea orientală a Imperiului Otoman s-au făcut simțite unele tensiuni. (...)

 

I.Egiptul până în 1882

126 (...) În Egipt, expediția lui Bonaparte [1798-1799] se soldase cu eliminarea aristocrației mameluce și-i deschisese calea spre putere ofițerului otoman de origine albaneză Mehmet Ali, considerat pe bună dreptate fondator al Egiptului modern. Mânat de ambiții personale, Mehmet Ali a reorganizat armata după model european și s-a străduit să dezvolte industria și agricultura țării, adoptând metode și tehnici occidentale. Chiar dacă rezultatele obținute nu au fost întotdeauna la înălțimea așteptărilor, el a transformat considerabil modul de viață egiptean, rupând cu vechile obiceiuri „feudale”.

Mehmet Ali a acționat inițial ca vasal al Porții. În această postură, el a organizat în 1811 o expediție împotriva wahhabiților din Arabia Centrală, pe care i-a alungat din orașele sfinte, și a participat la războiul împotriva rebelilor greci(133). Însă cucerirea Sudanului, pe care a întreprins-o între 1820 și 1823, a fost realizată pe cont propriu; apoi, încredințat de capacitățile sale militare, el a dorit să meargă mai departe și să cucerească și Siria. Campaniile din 1831-1832, conduse de fiul său Ibrahim, i-au permis să reconstituie pentru o vreme uniunea Egiptului cu Siria (1830-1840). Acțiunea diplomației europene, conjugată cu efectul malversațiunilor comise în timpul cuceririi, l-au determinat, însă, să-și limiteze ambițiile și să se mulțumească cu guvernarea ereditară a Egiptului.

133 = Este vorba de participanții la Războiul de independență al Greciei, început de Alexandru Ipsilanti în 1821 în Țările Române și continuat până în 1829, moment în care, prin Tratatul de la Adrianopol, Greciei i se recunoaște independența.

127 Mehmet Ali luptase, înainte de orice, pentru independența Egiptului, ale cărui legături cu puterea otomană fuseseră astfel slăbite; el reușise chiar, pentru moment, să separe Siria arabă de Imperiul Otoman, ceea ce a favorizat unele tentative de pătrundere a europenilor. (...) pe de altă parte, nepotul său Ismail, care a obținut de la Poartă în 1863 titlul onorific de khediv, a continuat opera de modernizare tehnică începută de predecesorul său, (...).  (...)

 

II. Orientul Apropiat arab până în anul 1908

127 Cu excepția anilor 1830-1840, Siria rămăsese parte integrantă a Imperiului Otoman, fiind împărțită în mai multe provincii ale acestuia. În ciuda înmulțirii comunităților religioase musulmane (sunnite, șiite, druze) și musulmane (creștini de diferite rituri, evrei), Poarta încercase să centralizeze administrația după modelul european, proclamând, în același timp, în 1856, egalitatea legală și fiscală între supuși.

128 Aceste măsuri nu reușiseră nicidecum să integreze arabii în Imperiul Otoman, dimpotrivă: în ciuda masacrelor creștinilor maroniți la care se dedaseră druzii în Liban și la Damasc, masacre care au provocat intervenția franceză în 1860 și au obligat Poarta să acorde statut special regiunii muntelui Liban, printre sirieni, fie ei musulmani sau creștini, a început să se manifeste un sentiment arab comun. (...) Ascensiunea la tron a sultanului otoman Abdul Hamid, în 1876, a destabilizat, însă, această mișcare pe cale să se formeze, (...).

Abdul Hamid s-a remarcat, într-adevăr, printr-o politică de opoziție și de reprimare a oricărei tentative de autonomie;

129 abia ajuns la putere, el a profitat de declarația de război din partea Rusiei(136) pentru a aboli constituția parlamentară pe care un grup de oameni politici luminați reușiseră să o impună statului otoman. Regimul autoritar și polițienesc pe care l-a condus vreme de treizeci de ani și ale cărui efecte s-au resimțit în mod deosebit în lumea arabă, a avut drept rezultat părăsirea Siriei de către numeroși intelectuali, care s-au refugiat în Egipt. (...) Pentru prima dată, naționaliștii nu mai cereau doar independența țării, ci și recunoașterea arabei ca limbă oficială (în deceniile anterioare turca devenise limba administrației), precum și menținerea regimentelor siriene în propria lor țară, condamnând, astfel, trimiterea lor împotriva Yemenului revoltat(137) sau împotriva armatelor ruse.

În paralel, activitatea misiunilor europene nu se diminuase în epoca „despotismului” hamidian, fiind încurajată de țările străine care sprijineau una sau alta dintre comunități. Misiunile franceze erau legate mai ales de maroniți și „melkiți” (creștini de rit grec supuși Romei), rușii îi sprijineau pe ortodocși și (...).

136 =  Este vorba de războiul ruso-turc din 1876-1877, la care România a participat pentru obținerea independenței. Constituția la care se face referire este cea adoptată de grupul liberal care gravita în jurul marelui vizir Midhat Pașa, decembrie 1876.

137 = Yemenul fusese ocupat de trupele otomane în 1849, rămânând sub administrație otomană până în 1918.

130 (...) Principalul reprezentant al acestor emigranți a fost al-Kawakibi (1869-1903), care, după ce fusese închis pentru ofensă adusă sultanului, a început, în 1898, o existență dedicată călătoriilor. (...)

În acest timp, în Egipt programul naționalist egiptean al lui Urabi pașa fusese preluat de Mustafa Kamil (1875-1908), care, după o perioadă de studii superioare în Franța, a fondat, în 1900, un ziar intitulat Stindardul (L Etendard), iar în 1907 a pus bazele unui partid politic numit Partidul Național, pentru a cere o guvernare constituțională și încetarea ocupației străine, recunoscând însă principiul suveranității otomane.

Naționalismul egiptean nu se opunea, așadar, panislamismului care se bucura de sprijinul lui Abdul Hamid și al cărui principal apărător era iranianul Djamal ad-din, supranumit al-afghani (1838-1897), cunoscut ca fondator al unei mișcări religioase reformiste. Acest personaj impulsiv și sensibil la diversele forme de amestec european în țările islamice, animat de idei moderne, sugera formarea unei uniuni panislamice, care ar fi trebuit să grupeze toate țările islamice în jurul Turciei și Iranului.

131 (...) Din cauza diferențelor ideologice enorme care separau Imperiul Otoman sunnit și Iranul șiit, proiectele de uniune panislamică nu au fost niciodată puse în practică. (...)

 

III. Evoluția Orientului Apropiat între 1908 și 1914

131 Revoluția din 1908, care l-a constrâns pe sultanul Abdul Hamid să ofere poporului său o constituție(138), a însemnat începutul unei noi epoci. Într-o primă fază, constituția de inspirație democratică, ce punea pe același plan cetățenii de diverse etnii, a determinat apariția unor manifestări de fraternizare între turci și arabi; în septembrie 1908, la Istanbul, lua ființă o mișcare intitulată „Fraternitatea arabo-otomană”. În același moment erau inaugurat și ultimul tronson al liniei de cale ferată din Hedjaz, iar șeicul al-Husayn, aflat până atunci în domiciliu obligatoriu la Istanbul, era numit la Mecca – toate aceste măsuri atestând bunele intenții ale guvernului otoman față de arabi.

138 = Este vorba de mișcarea zisă a „Junilor Turci”, care grupa noua elită politică otomană, preocupată de liberalizarea sistemului politic al Imperiului. „Junii Turci” iau ființă ca grup politic la sfârșitul anilor 1860 („Alianța Patriotică” 1865), iar în 1894 formează Comitetul Uniune și Progres, de care va fi vorba în paginile ce urmează. Constituția nu l-a salvat pe sultan, care a fost depus în 1909 și înlocuit cu Mehmet V (1909-1913). După luarea puterii, ideologia „Junilor Turci”, inițial democratică, a cunoscut o deviere conservatoare, cu puternice accente naționaliste.

132 Parlamentul, care nu mai includea decât șaizeci de deputați arabi, a dezamăgit, treptat, opinia publică siriano-irakiană, iar politica de centralizare excesivă practicată de guvern a întâmpinat rezistență. Noi partide și asociații s-au înființat la Istanbul și mai ales la Cairo, unde a apărut, în 1912, Partidul Otoman pentru Descentralizare, condus de un comitet format din treizeci de membri, musulmani și creștini de origine siriano-palestiniană. Acest partid își manifesta loialitatea față de guvernul otoman, dar susținea o soluție federalistă. Și societatea secretă al-Kathaniya, creată în 1909, manifesta o tendință asemănătoare; ea cuprindea mai ales ofițeri arabi din armata otomană, printre care un anume Aziz Ali al-Misri; această societate pretinde crearea unui regim arab unit cu regimul turc, după modelul Ungariei și Austriei.

(...) Societatea al-Fatat nu a cedat la înăsprirea poziției otomane, determinată de această atitudine, ci s-a raliat politicii de descentralizare. Au fost angajate negocieri cu Comitetul Uniune și Progres, încheiate prin lansarea unui decret imperial, la 18 august 1913, dar concesiile făcute de administrația centrală otomană au fost până la urma mai degrabă limitate.

133 (...) Sultanul rămânea stăpân pe orașele sfinte, dar politica de centralizare dusă de șeicul Husayn eșuase. (...)

În regiunile supuse autorității otomane se puteau observa, prin urmare, primele manifestări ale unei renașteri politice și ale unei conștiințe naționale arabe, animate de o elită intelectuală care se străduia să obțină de la guvernul central o autonomie reală, dacă nu chiar independența.

134 (...) În vremea lui Abdul Hamid, adepții sionismului nu au reușit, desigur, să-l câștige de partea lor pe sultan, dar „Junii Turci” din Comitetul Uniune și Progres, care includea și câțiva evrei influenți, s-au dovedit mai deschiși la instalarea evreilor europeni în Palestina, ceea ce a dus, în toamna anului 1912, la un protest vehement al deputaților arabi în Parlamentul otoman. (...)

141 = (...) Cel mai adesea, evreii au ales să se stabilească în Imperiul Otoman, tocmai pentru toleranța religioasă arătată de autoritățile otomane. (...)

 

IV. Lumea arabă între 1914 și 1945

135 (...) Confruntați cu Poarta otomană, care adoptase o poziție favorabilă Puterilor Centrale, arabii s-au apropiat de Aliați. În Siria, patrioții musulmani sau creștini și-au exprimat revendicările și au fost alungați de guvernatorii otomani în 1915 și 1916; în același timp, șeriful Husayn de la Mecca, departe de a se asocia cu politica „protectorilor” săi, intra în contact cu autoritățile britanice și, în iunie 1916, proclama revolta arabă antiotomană, sprijinită de Aliați. (...)

143 = Zis și Lawrence al Arabiei (1888-1935), ofițer și scriitor britanic, considerat principalul al victoriilor siriene împotriva trupelor otomane, conduse de generalul Falkenhayn, și al cuceririi orașului Damasc. (...)

136 (...) Sistemul „mandatelor” a fost completat între 1922 și 1924, astfel încât popoarele arabe care fuseseră supuse Imperiului Otoman au ajuns să formeze cinci state distincte: Libanul, Siria, Irakul (unde s-a stabilit regele Faysal), Transiordania (unde s-a stabilit Abd-Allah, fratele lui Faysal) și Palestina. (...)

146 = (...) [Sistemul mandatelor] El reprezintă maniera în care s-au configurat sferele de influență ale marilor puteri în zonele extraeuropene care aparținuseră Imperiului Otoman. (...)

137 În același timp, influența britanică se făcea simțită tot mai mult în Egipt, al cărui khediv, acuzat de simpatii față de Turcia și Germania, fusese destituit, și unde, ocupația engleză, instalată în 1882, cedase locul unui protectorat (decembrie 1914). (...)

În vreme ce Turcia lui Kemal(149) abolea califatul în 1924, (...).

149 = Mustafa Kemal, zis Ataturk („părintele turcilor”), general, om de stat și dictator turc (1881-1938), liderul revoluției zise „kemaliste”. După abolirea sultanatului (1922) și a califatului, a instaurat un regim politic care viza laicizarea statului turc printr-un vast program de reforme în toate domeniile vieții publice și chiar private. Kemal a fondat Partidul Republican al Poporului, partid unic, care a dominat viața politică până în anii 50.

138 (...); ele [statele arabe] erau, astfel, supuse influenței regimurilor kemalist din Turcia sau bolșevic din Rusia, care au exercitat asupra lor o oarecare fascinație. (...)

139 (...) 152 = Sau sandjak, unitate administrativ teritorială a fostului imperiu otoman.

140 (...) 154 = Inițial, termenul numește categoria jurisconsulților, care acordau consultații juridice (fatwâ) la diferite niveluri. În epoca otomană, muftii capătă un rol instituțional bine definit, se creează un corp al muftiilor, care sunt pregătiți în colegii. Marele muftiu era unul din cele mai importante personaje din stat, sfaturile sale fiind solicitate mai ales în chestiuni de cult, dar și de politică. (...)