Varkonyi Agnes, Transilvania și echilibrul puterilor europene, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994
85 (...) Care sunt factorii determinanți care au
contribuit ca această zonă [zona de criză a Europei] să fie altfel decât statele
vasale formate la periferia Imperiului Otoman?
(...)
În 1925, în paginile publicației „Napekelet” a demarat
o polemică de proporții. Szekfu Gyula a schițat o concepție nouă față de
punctele de vedere anterioare, susținând că Principatul s-a format în vacuumul
existent între cele două mari puteri, datorându-și existența faptului că
puterea Imperiului Otoman și cea a Imperiului Habsburgic, în egală
măsură, au sucombat în această zonă. Iar în momentul în care turcii au
fost constrânși la retragere, a încetat și dreptul Principatului la
existența statală independentă. (...) În același timp, la Congresul
internațional al istoricilor, care a avut loc în 1970 la Moscova, polonezul
Jozef Gierowski, în expunerea sa intitulată L Europe centrale au XVIIe
siecle et ses principales tendances politiques, a caracterizat Principatul
Transilvaniei ca fiind un component organic al tuturor statelor
central-europene, subliniind legăturile strânse de odinioară, succesele și
eșecurile, precum și faptul că țările dunărene au fost în strânse
relații de interdependență în privința percepției schimbărilor apărute la
începutul Erei Noi.
86 (...) Otomanii au înaintat spre Occident
atacând dinspre Mediterană sudul continentului, iar uscatul dinspre Balcani,
pe linia Dunării, ocupând centrul vital al Europei Centrale și
distrugând astfel unitatea de odinioară a Europei. Europa a răspuns provocărilor
otomane printr-o succesiune de înnoiri. (...) Europa Centrală este
fracționată, deci, nu numai de lumea otomană și cea creștină, ci și de contradicțiile
interne ale puterilor, de conflictele spirituale.
(...) Istanbulul a profitat cu rapiditate de
avantajele contradicțiilor apărute între cele două sfere ale puterii, respectiv
între Habsburgi și Bourboni [Valois],
în 1626 [1526], Soliman Magnificul devenind asociatul anonim al
Ligii de la Cognac. (...)
În ultima treime a secolului XV, neoplatonicul Ficino
a definit noțiunea de Europa: Europa se întinde până unde se ajunge Renașterea și
își limitează granițele acolo unde începe lumea otomană. (...)
Principatul Transilvaniei A reușit să păstreze autonomia
de odinioară a etniilor din Transilvania și, printr-un dialog de decenii cu o
Europă care se pregătea să înfrunte lumea otomană, și-a cristalizat
instituțiile statale.
87 (...) Iar în momentul în care Ferdinand [fratele
împăratului Carol V Habsburg] recurge totuși la un atac armat, se conturează o
rețea diplomatică întinsă de la Paris până la Constantinopol, a cărei
funcționare se extinde pe perioada unui secol și jumătate. Regele Ioan [Zapolya]
se alătură Ligii de la Cognac, încheie o alianță cu Franța și astfel Poarta
oferă protecție unui rege maghiar recunoscut de diplomația „celeilalte”
Europe. Între timp – fapt caracteristic politicii sale de supraviețuire – și-a
extins relațiile cu Carol V, pentru că, la fel ca și întreaga lume creștină, de
la acesta aștepta mobilizarea Europei împotriva turcilor. „Cunosc bine
esența comportamentului regelui Ioan față de turci – aprecia această
politică nunțiul papei Paul III. Văd cu câtă dibăcie rezistă Porții...
bineînțeles, numai cu o asemenea dibăcie a reușit și va reuși să păstreze
pentru creștini Ungaria, care, fără el, ar fi ajuns de mult pe mâna câinilor”.
(...) Cancelarul Frater Gyorgy, împreună cu Johann
Wese, arhiepiscop de Lund, unul dintre cei mai apreciați diplomați din Europa
de odinioară, omul de încredere al împăratului Germaniei, precum și al regelui
Spaniei, au elaborat, în 1530, un plan de perspectivă privind destinul Transilvaniei
în cazul în care Liga Sfântă va reuși să-i înfrângă pe otomani. În 1538,
Tratatul de pace de la Oradea, cu rezolvările-i alternative, cu deschiderile
sale, a fost capodopera unei Europe care încerca să facă pași pe calea
concilierii intereselor, dar, în momentul când Carol V l-a semnat la Toledo, Poarta
a întâmpinat lumea creștină – care se mișca greoi – atacând-o.
(...) Frangepan Ferenc, educat în Italia, cel care din
călugăr franciscan a devenit diplomatul regelui Ioan, în discursul său pătruns
de spiritul umanist al lui Erasmus, i-a îndemnat pe voievozii implicați în
războaiele religioase să se împace: „(...) Dacă turcii vor ocupa
Ungaria, toată Europa va resimți această pierdere.”
(...) De exemplu, în 1547, Poarta a
refuzat cu intransigență să includă separat Principatul Transilvaniei în textul
tratatului de pace încheiat cu Carol V și cu Ferdinand, cu toate că
acest tratat a fost de extensie europeană, incluzând spațiul Mării
Mediterane, Franța și Veneția, fiind precizate și relațiile teritoriale
apărute în Ungaria. Conform acestor relații, zona din nord și vest, împreună ci
teritoriile dezmembrate ale Sloveniei [Slavoniei] și Croației formează
țara regelui maghiar, restul, țara lui Ioan Sigismund, cu condiția ca
Transilvania și regiunea de dincolo de să „rămână sub dominație islamică”.
88 (...) Dar tot el [principele Ștefan Bathory] este
cel care pășește pe un drum nou, atunci când transferă centrul de greutate al
alianțelor împotriva turcilor în țările Europei Centrale, considerând
că, reunind Principatul Transilvaniei, Polonia. Veneția, Imperiul Habsburgic și
Voievodatele românești sub un protectorat papal, această zonă ar putea scăpa de
pericolul otoman.
(...)
Și, de atunci încoace, nu puțini au fost poeții, istoricii,
scriitorii care s-au tot întrebat cum de a reușit Transilvania să se pună pe
picioare? Pentru că în spatele ei se înălța Imperiul Otoman? (...) Sully,
de exemplu, în planul său elaborat în numele regelui francez Henric IV,
consideră că realizarea unei opoziții internaționale antiotomane se
poate înfăptui prin structurarea unui parlament comun european, incluzând și
Principatul Transilvaniei printre primele 15 țări importante.
89 (...) principele Gabriel Bethlen și-a dat seama de
interesele comune ale țărilor vecine; prin intermediul convențiilor federative,
acestea se apărau în comun nu numai în
fața Imperiului Habsburgic, ci și în fața celui Otoman, chiar și prin faptul că
aveau posibilitatea să ducă împreună tratative cu Poarta. (...) Prin intermediul
relațiilor comerciale și culturale, valorile Principatului Transilvaniei
au devenit cunoscute din Veneția până în Suedia, din țările din Balcani
până în Olanda. (...) Nici măcar eșecurile nu l-au putut împiedica pe Bethlen
să structureze pe termen lung modalitățile de raportare față de Poartă
și să pregătească, în epoca Păcii din Westfalia, sistemul de relații dintre
Transilvania și Europa.
90 Practic, s-a încercat ca aceste norme să fie validate
cu ocazia Tratatului de pace din Westfalia (1645-1648), dar, ca și principii
fundamentale, au fost recunoscute numai în tratatele de pace care au urmat perioadei
războaielor otomane și războiului spaniol de succesiune (1712-1718). (...)
Deși face parte din sfera de interese a Imperiului
Otoman, [Transilvania] este singura țară cu această calitate care este
inclusă în exemplarul Tratat de pace din Westfalia. (...)
Zona de răsărit a Europei Centrale este în criză,
tensiunile social-politice și focarele de război sunt gata oricând să
explodeze, ele întinzându-se din Ucraina până în Croația. Autorii
Tratatului de pace din Westfalia au considerat că, odată instaurată pacea în
Europa, aceasta se va putea împotrivi, forțele unite, Imperiului Otoman.
Dar politica Istanbulului a preîntâmpinat iarăși aceste planuri, în 1645
el atacând Creta. (...) O schimbare a orientării politice intervine doar
după recucerirea Cetății Buda [1687], marea operă de reorganizare a puterilor
europene definindu-se odată cu Războiul spaniol de succesiune (1701-1713).
(...)
În perioada ce a urmat Tratatului
de pace din Westfalia, Principatul Transilvaniei a fost tot mai strâns în
cleștele primejdiei otomane. Făcând uz de arme, a încercat să iasă din
izolarea amenințătoare, dar, pentru evenimentele din 1657, a plătit un preț
incredibil de tragic. Principatul și-a pierdut puterea armată, orașele i-au
fost devastate, rezidența domnească și sute de sate au fost pârjolite și
pustiite. (...)
Anul 1660, când a
fost asediată și ocupată Oradea, a provocat un deosebit ecou internațional.
(...) În proiectul înaintat adunării Ligii de la Rin, la Regensburg, în 31
octombrie 1663, proiect care cuprindea programul războiului împotriva
turcilor, Transilvania este considerată ca un stat de o importanță strategică
vitală.
91 (...) Veniturile au
fost asigurate mai ales pe seama dezvoltării negoțului, a activității societăților
comerciale grecești, a societății engleze „Levant Compagni”, precum
și prin pătrunderea talerului olandez, care purta gravat pe una din fațete
figura leului, reușind să realizeze o stabilitate financiară. (...)
Principatul Transilvaniei
și-a menținut relațiile cu Poarta, dezvoltându-și, în același timp,
legăturile cu aproape toate statele din Europa Centrală și Europa de Vest.
(...) După 1683, nu a existat posibilitatea unei opoziții fățișe în fața
turcilor, dar, prin intermediul unui tratat secret (1686), Transilvania
sprijină cu o sumă considerabilă acțiunile întreprinse de Liga Sfântă, iar
împăratul Leopold garantează că în tratatul de pace încheiat după război
va fi inclus și Principatul Transilvaniei.
După reprimarea
turcilor, istoria oferă o alternativă pentru organizarea țărilor Europei
Centrale. (...)
92 (...) În perioada
războaielor cu turcii, politica engleză și olandeză a luat de multe ori
poziție în favoarea autonomiei Principatului Transilvaniei. (...) Apoi, în 1691,
în urma strădaniilor lui Sir William Hussey, împuternicitul special al regelui
Angliei, consiliul de miniștri, care discuta punctele Tratatului de pace turco-habsburgic,
a decis ca împăratul și regele maghiar să recunoască suveranitatea statală a Transilvaniei.
(...)
Înaintea Tratatului de
la Sremski Karlovici, care încheia războiul turco-habsburgic, protestanții
ardeleni, tânărul Apafy și politicienii ardeleni au apelat – fie prin
intermediul ambasadorului englez la Viena, fie în mod direct – la regele Angliei,
solicitând sprijinul acestuia, ca, în calitate de mediator al tratativelor, să
influențeze redobândirea – cu garanții internaționale – a autodeterminării
statale a Transilvaniei. (...)
93 Deși Paget, mediatorul
englez al tratativelor de pace, a introdus în planul său problema Principatului
Transilvaniei, în spiritul armistițiului de la Sremski Karlovici,
realizat la repezeală, mai apoi denumit Tratat de pace, Transilvania,
sub pretextul că „s-a reîntors la Coroana Ungară”, despărțită practic de regat,
a ajuns o provincie dirijată de la centrul imperiului, sun dominația împăratului
și a regelui. (...)
Planurile sale [Racokzi
Ferenc II] privind confederația formată din Polonia-Prusia-Croația-Stiria
(Steiermark) și alte țări nu s-a îndeplinit.
(„Korunk”, 10/1991)
Varkonyi Agnes (1928) – istoric, profesor universitar,
Budapesta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu