Jean-Francois Soulet, Istoria imediată, trad. și note M. Platon (Paris, 1994), prefață F. Constantiniu, Corint / Istorie universală – Microsinteze – 13, București, 2000, 140 p.
Prefață – Florin Constantiniu
5 (...) Autorul are dreptate când arată că istoria
imediată este o ... istorie veche, în înțelesul că istoria însăși a însemnat la
origine „ceea ce știm pentru că am fost martori” (p. 8) și că primii mari istorici
din Antichitate au „făcut”, de fapt, istorie imediată. Exemplul
cel mai concludent îl oferă, desigur, Tucidide, care, așa cum
mărturisește el însuși, la începutul operei sale Războiul Peloponeziac,
dându-și seama că acest conflict va depăși, prin însemnătatea lui, pe
cele anterioare, a purces la elaborarea lucrării care l-a făcut celebru;
grație lui, cunoaștem, poate, mai bine războiul dintre Sparta și Atena
decât cel de-al doilea război mondial! (...)
6 (...) Pentru oricine va porni la studiul istoriei
imediate sau se va interesa - prin lectură – de această parte terminală a
istoriei, cartea lui Jean Francois Soulet va fi un vademecum indispensabil.
Capitolul I O istorie
veche
8 (...) Istoria imediată
este la fel de veche pe cât istoria. Ba s-a confundat chiar, de-a lungul unei
mari părți din Antichitate și din Evul Mediu, cu Istoria...
I.Învățăturile părinților
întemeietori
„Cel care știe pentru că
a văzut”
8 Pentru a înțelege
concepția inițială a disciplinei istorice, trebuie să revenim la etimologia
elină a cuvântului istorie. Istoria este ceea
ce știm pentru că am fost martori”; istoricul este „cel care știe pentru că a
văzut”. (...)
(...) Scriind despre „timpul
oamenilor”, pe care îl opune vremurilor mitice – asupra cărora nu
dispune, după părerea lui, decât de fabule – Herodot, deși
contemporan cu Pericle, își începe Istoriile de prin prima
treime a secolului al VI lea.
9 Ceea ce dovedește că
își bazează povestirea doar pe mărturia sa sau a generației sale, ci că a
cules, direct sau indirect, amintiri din vremea tatălui său, a bunicului și
a străbunicului... Tucidide, Polibius sau Tacitus procedează
la fel.
O asemenea obsesie pentru
„trăit” și mărturie orală, disprețul pentru munca de compilare
cerută de studiul epocilor mai vechi și, mai ales, preocuparea acestor primi
istorici de a face operă instructivă, ba deseori moralizatoare, au
făcut să fie pus la îndoială spiritul lor critic. E adevărat,
motivațiile și explicațiile evenimentelor sunt departe de cele ale
istoricului secolului XX. Herodot, profund religios, nu ezită să scoată în
evidență acțiunile zeilor pentru anumite evenimente. Mai putem să-i
reproșăm – și nu e puțin lucru – că era certat pr și simplu cu cronologia
și că s-a preocupat de civilizații mai curând ca un etnolog decât
ca istoric. Totuși, în ciuda acestor serioase rezerve, suntem uimiți de calitatea
demersurilor metodologice ale acestor primi discipoli ai lui Clio, fie ei greci
sau romani.
O rigoare metodologică
9 La toți putem observa –
în grade diferite – grija de a așeza într-un context mai larg (istoric,
geografic, cultural) faptele trăite și povestite. Herodot a simțit
nevoia de a face vaste cercetări asupra trecutului și vieții popoarelor
implicate în conflict. De asemenea, Tucidide nu începe relatarea
războiului peloponeziac decât în cartea a doua, consacrând-o pe
prima (cea mai lungă din toate opt) nu numai circumstanțelor care l-au
motivat, dar și condițiilor de viață ale populațiilor grecești încă din epocile
numite „obscure”. O asemenea investigație nu a fost ușoară, trebuind
să facă uz de orice: poemele lui Homer, rare vestigii arheologice....
10 Acești primi
istorici ai timpului lor au avut, de asemenea, în comun preocuparea de a
colecta maximum de documente; toți au un gust vădit pentru căutarea
informațiilor lămuritoare. La Polibius și mai ales la Herodot devine
chiar pasiune, atât e de curios și de avid de lămuriri acesta din urmă. În
timpul călătoriilor sale interoghează pe toată lumea: pe principalele personaje
ale vieții politice ca și pe simplii muritori. Cât despre Tucidide,
el ne-a lăsat în cartea întâi un veritabil cod asupra metodei
conversațiilor: „... Cât despre faptele petrecute în acest război,
scrie el, n-am socotit că trebuie să le scriu așa cum le-am auzit de la cel
dintâi venit, nici după impresia mea personală, ci și acelea la care eu însumi
am fost martor și cele spuse de alții le-am scris numai după ce am
cercetat cu toată rigurozitatea posibilă fiecare lucru în parte. A fost greu de
găsit adevărul, fiindcă cei ce fuseseră de față nu se potriveau în
spusele lor despre aceleași lucruri și fiecare le schimba din părtinire sau din
lipsă de memorie.”
Dacă mărturia orală
constituie inima informației lor, ea nu e, totuși, decât un element. Nici unul
dintre ei nu neglijează - atunci când există și câne le sunt cunoscute – documentele
scrise. Dacă Herodot nu are acces la cronici, consultă, în schimb, arhivele
(oracole și dedicații), sanctuarele de la Delphi și Samos, listele
fiscale și militare și se arată interesat de inscripții. De câte ori
poate, Tucidide se referă la documentele scrise pentru a preciza resursele
și efectivele militare ale unui oraș. În epoca romană, Tacitus și
Suetonius se înfruptă și mai mult din arhivele oficiale și secrete.
Astfel, departe de a fi
simple culegeri de mărturii, lucrările acestor primi autori sunt
veritabile studii fondate pe mai multe tipuri de surse. Faptul că
naratorul a trăit unele evenimente nu apare ca un handicap.
11 Din contră, acest
lucru îi permite lui Tucidide o transcriere fidelă – în spirit, dacă nu
în formă – a unor discursuri, un inventar precis al distrugerilor
săvârșite în Atica în primăvara lui 427 î. H. și o mai bună
înțelegere a punctelor de vedere contrarii. Mai întâi ca actor (în 424
î. H. a fost ales comandant al escadrei din nordul Mării Egee), apoi
ca observator și, în sfârșit, ca martor (revenit la Atena
după amnistie), el a văzut multe, a ascultat multe și, mai ales, a
reflectat mult: „Vârsta mea, mărturisește el, mi-a îngăduit să asist la întreg conflictul
cu maturitatea de spirit necesară, pentru a înțelege ceea ce se întâmplă și
am putut să urmăresc atent cursul evenimentelor pentru a-mi face o idee
exactă. În plus, izgonit din cauza comandamentului meu în regiunea Amphipolis,
am trăit douăzeci de ani departe de patrie și astfel am putut
avea legături cu oameni din ambele tabere, mai ales din cea a Peloponesului.
Am avut răgaz să observ ce se întâmplă...”
O concepție aparte despre
istorie
11 Cei mai buni dintre
acești istorici ajung, datorită unei perfecte stăpâniri a experienței
personale și a documentației, datorită, de asemenea, modului în care
înțelegeau situația, să propună nu numai o reconstituire coerentă și
nuanțată a evenimentelor, dar și o schemă explicativă graduală (cauze
imediate și profunde) și convingătoare. Uneori, au dovedit că au dobândit
și reculul necesar pentru a separa din această spumă a istoriei – care e
prezentul – durabilul și efemerul. Tucidide are intuiția
că luptele care opun cetățile grecești între 431 și 404 î. H.
nu sunt independente, ci verigi ale aceluiași lanț. El dovedește „aptitudinea
de a metamorfoza aproape imediat <trăitul> în istorie, în obiect
de cunoaștere” (D. Roussel), care este una din marele calități ale istoricului
timpului prezent.
12 Am comite, totuși, un
grav un grav anacronism dacă le-am atribui istoricilor antici concepțiile
istoricilor din vremurile noastre. Istoria este, înainte de orice, reflexul mentalităților
unei anumite epoci. Or, vechile societăți au cel puțin două
particularități în raport cu cele contemporane. Ele sunt procedurale
și, pentru ele, a câștiga o cauză este mult mai important decât
stabilirea adevărului. În plus, sunt foarte sensibile la formă, mai ales
la tehnicile de expresie și de persuasiune, astfel încât maniera de a
scrie e considerată, până la urmă, mai importantă decât faptele descrise. Pe
scurt, istoricul acelor timpuri e mai apropiat de avocatul în căutarea
de argumente și de dovezi „folositoare”, de scriitorul preocupat de stil,
decât de savantul care caută adevărul.
Lunga supremație a
oralității
12 (...) Sunt cele [izvoare
ale Evului Mediu]
care
se confundă cu „opinia publică” (fama, vulgaris opinio...) sau
(...).
II. În serviciul
prinților și al patriei
Vremea cronicarilor și a
istoriografilor
14 (...) Cea a lui
Villehardouin, care participă la inițierea celei de a IV a Cruciade,
luptă în Orient și devine sfetnic al regelui Tesalonicului, constituie o
mărturie prețioasă pentru cunoașterea evenimentelor, dar este mai ales o
pledoarie în favoarea deturnării cruciadei. (...) Departe de a fi simple
pledoarii pro domo sau insipide texte propagandistice, aceste opere,
oricât ar fi de angajate, (...).
15 (...) Recursul la asemenea istorici oficiali
era foarte vechi; obiceiul exista la romani, dar și la monarhiile
Orientului. (...)
Sprijin al propagandei napoleoniene
19 (...) Până atunci, manualele de „istorie modernă”
erau consacrate mai ales Antichității și Evului Mediu timpuriu – de la căderea
Imperiului roman la moartea lui Ludovic cel Sfânt – trecând foarte repede
peste perioada ulterioară. Fapt care îl făcea pe Napoleon să declare, în
aprilie 1807: „Tineretului nostru îi e mai ușor să înțeleagă războaiele
punice decât războiul din America din 1783...” (...)
...și al patriotismului republican
20 (...) În alocuțiunea pe care a ținut-o studenților
Facultății de Litere din Paris la 4 noiembrie 1884, Ernest Lavisse vorbește
extrem de clar despre datoria „civică” de a trata cât mai bine perioada
istoriei contemporane: „(...) E bine să știți istoria Cruciadelor, dar
și <chestiunea Orientului> are importanța sa. (...)”
Capitolul II O istorie cu drepturi depline
43 (...) Cofondatorul „Analelor” [Lucien Febvre] a știut, cu umor, să
regăsească acel ton sigur și dramatic pe care-l folosesc virtuoșii păzitori ai templului
lui Clio pentru a-i goni pe periculoșii neguțători ai prezentului. (...)
II. ,,, Două avantaje
49 (...) Credeți că epigonii lui Mignet, care,
peste cincizeci de ani, vor lua Rezistența ca subiect sa ca țintă a
exercițiilor lor academice – vor exista întotdeauna jocuri academice! – vor fi
capabili să formuleze o asemenea remarcă? (...)
Sursele orale
72 (...) De asemenea, ea mai distinge cu mare justețe
„marii martori” – care au sentimentul de a fi jucat un rol important și ale
căror vorbe par a priori de mare importanță – și „micii martori”,
modești și fără grade, mirați că sunt luați în considerare. (...)
III. Și câteva principii metodologice de bază
73 (...) Principiile sale metodologice sunt
cele ale tuturor istoricilor începând cu Tucidide: definirea clară a unei
problematici, critica surselor, luarea în calcul a factorului timp ca principal
instrument de analiză, practica „enunțării distanțate” (H. I. Marrou) a
căilor și rezultatelor cercetării... aceste reguli elementare sunt
suficient de cunoscute – chiar dacă nu totdeauna aplicate – pentru a nu le mai
aminti aici. (...)
Punerea în perspectivă „verticală” a faptelor studiate
77 (...) Astfel, interesul pentru ceea ce pe drept
cuvânt se numește „tragedia iugoslavă”, adică pentru divergențele
interne, apoi pentru implozia acestui stat, începând cu sfârșitul anilor
80, ne conduce inevitabil la o scufundare în timp. (...) Împărțirea
Imperiului Roman între Occident și Orient, în 395, ruptura între Patriarhatul
de Constantinopol și Episcopatul Romei, invazia din secolul VI a
popoarelor slave, vorbind dialecte apropiate, dar diferite, ocupația
turcă începând cu a doua jumătate a secolului XIV, împărțirea
populațiilor sub dominație austriacă între Cisleithania și Transleithania în
1867... tot referințe istorice, care, fiecare în felul ei, mărturisesc despre
vechimea și numărul împărțirilor acestor popoare brusc regrupate la sfârșitul
primului război mondial – prin voința elitelor naționale și a
marilor puteri internaționale ale epocii – într-un singur „regat al
sârbilor, croaților și slovenilor”. (...)
78 (...) Ajutorul occidental acordat în 1990
popoarelor din estul Europei poate fi mult mai ușor caracterizat dacă,
ascultându-l pe G. Bossuat, îl vom pune sistematic în paralel cu planul
Marshall din 1947. (...) Prima a avut drept obiectiv analiza comparativă a
diferitelor experiențe reformiste făcute în țările comuniste începând din
1948 și formularea unor observații generale: practica „la cald” a
reformelor, polarizarea pe economie, eșecul rarelor încercări de reformare
globală a sistemului, intransigența birocrației, pasivitatea societății...
Punerea în perspectivă „orizontală”
80 (...) Dacă, pentru istoria clasică, recursul la
științele sociale a reprezentat un adevărat balon de oxigen care a contribuit
la reînnoirea metodelor și punctelor de vedere, pentru istoria imediată a fost
o condiție sine qua non de supraviețuire. (...)
81 (...) Astfel, pentru a obține o primă tipologie a
mecanismelor desatelitizării celor șase state comuniste est-europene situate
pe orbita Uniunii Sovietice (1989), ni s-a părut practică și sugestivă
elaborarea unei „grile”. (...): (...); și cea a Bulgariei și României,
țări care, neavând opoziție organizată, s-au trezit, la sfârșitul „revoluției”,
în mâinile comuniștilor „reformatori”. (...)
O multiplă explicare a singularului
85 (...) [Rene Remond]: „(...) Istoricul este mereu
tentat să introducă, a posteriori, în derularea istoriei o
raționalitate, chiar dacă ea nu există. (...)”
Capitolul III O istorie necesară
I.Apelul la societate
Întrebări asupra persecuțiilor suferite de către evrei
96 (...) Pentru Nolte, naziștii nu sunt inventatorii genocidului
(practicat deja de turci pe seama armenilor) și ei nu au făcut altceva
decât să reacționeze la pustiitoarea amenințare sovietică. (...)
Vârtejul accelerării istoriei
106 (...) Astfel, în timpul războiului din Golf, o
revistă franceză de televiziune nu a ezitat să consacre mai multe pagini unei
convorbiri cu un istoric al Orientului arab, apoi, în momentul imploziei
iugoslave, să recidiveze cu un specialist în țările din Europa
meridională. (...)
107 (...) Același tip de cercetare, urmărind stabilirea
anteriorităților în cazul sârbilor și albanezilor din Kosovo
sau al irakienilor și iranienilor din Shat-el-Arab. (...)
II. Pași greșiți
De ce un asemenea „derapaj”?
117 (...) 2) Pe acest teren al tuturor pericolelor e
ușor să cazi între Scylla și Charibda și să treci de la conformism
la militantism. (...)
119 (...) De fapt, dacă vreți, Franța a avut
dintotdeauna o școală marxistă de analiză a țărilor din Est, apropiată
de PC, și o școală nonmarxistă, reprezentată de anticomuniști, care, de fapt,
la început, erau imigranți. (...)
121 (...) [E. Todd, Prăbușirea finală. Eseu asupra
descompunerii sferei sovietice, 1976] „(...) Blocajul definitiv al
economiei sovietice și dezvoltarea schimburilor dintre Est și Vest ne-a permis
să conștientizăm întârzierea crescândă a lumii comuniste. (...)” (...) Pentru a
ajunge la concluzia finală – „În zece, douăzeci sau treizeci de ani, lumea va
asista cu surprindere la dezagregarea sau la prăbușirea primului dintre
sistemele comuniste” – E. Todd avusese îndrăzneala să facă tabula rasa
cu toate afirmațiile specialiștilor și să repună în discuție pertinența
metodologiei lor.
122 (...) Ce istoric al Antichității sau al
Evului Mediu ar refuza să integreze – cu toată privirea critică de rigoare –
asemenea surse [„documente nu întru totul verificate”]?
III. Schiță a unui bilan
În Franța...
131 (...) 1) Calitativ, istoria imediată suferă astăzi
în Franța de două slăbiciuni. (...) De altfel, studiul anumitor arii
geopolitice (Orientul Mijlociu, fostele țări comuniste, Asia de
Sud-Est...) sunt prea puțin dezvoltate. (...)
... și în străinătate...
134 (...) La aproape douăzeci de secole după Herodot
și Tucidide, iată că istoricul pare să fi regăsit – definitiv? –
calea părinților fondatori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu