Adrian Severin, Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman, Scripta, București, 1995, 414 p.
Despărțirea de Pigafeta – Octavian Știreanu
14 (...) Lacrimile dimineții are ca subtitlu Slăbiciunile
guvernului Roman: izomorfismul, pe verticala termenilor, ni se par
edificator. (...)
I.Punerea problemei
Adevărul ca datorie
de la adevărul puterii la puterea adevărului
19 (...) Țara noastră primise statutul de invitat
special în Consiliul Europei și în urma unei prestații personale memorabile a
primului-ministru desfășurate chiar în hemiciclul Adunării Parlamentare
Europene. (...)
(...) Unele dintre ele țin, însă, trebuie să țină, și
de slăbiciunile proprii ale acelui guvern, nu neapărat cu sensul de erori, ci
de puncte vulnerabile, de călcâie ale lui Ahile prin care au pătruns săgețile
unor Pariși ignoranți, meschini și iresponsabili, îndreptate de mâna
nevăzută a unor zei retrograzi și răzbunători. (...)
II.Guvernarea: stil și caracter
Pașoptismul: lupta dintre partizanii lui „acum” și
partizanii lui „mai încolo”
25 (...) Fostul președinte francez Raymond Poincare,
ajuns pe meleagurile noastre într-un proces la începutul secolului, făcea
observația cum că noi ne-am afla la porțile Orientului, unde totul este
tratat cu ușurință. (...)
26 (...), atribuțiile primului ministru
sintetizându-se doar în dreptul de orientare politică generală, precum și
într-un drept de veto exprimabil cu hotărârile de adoptat în ședințele plenare
ale executivului, (...).
Intelectualismul: de la totalitarism direct la
democrație, prin acțiunea minții, iar nu prin acțiunea terorii
39 (...) Și dacă este adevărat că morala și dreptul nu
au nici o șansă în fața forței brutale, primitive și nelegiuite, este încă mai
adevărat că forța unită cu dreptul și morala constituie un triumvirat invincibil.
Alcătuirea unui asemenea triumvirat cere însă
și ea suferințe, întrucât nimic nu se capătă fără o anumită plată. (...)
Istorismul: despre acvila care nu prinde muște și
misiunea istorică a Miței Baston
48 (...) El [guvernul Roman] a văzut că România se
află, la începutul ultimului deceniu al mileniului doi, într-un din ceasurile
sale astrale, când poate nu numai să scape de pericolul rămânerii în afara
istoriei – pericol care devenise iminent sub zodia totalitarismului comunist de
tip stalinisto-ceaușist -, ci este în stare să devină cu adevărat performantă
în concursul mondial din ce în ce mai dur, asumându-și rolul la care îi dă tot
dreptul, de principal factor de stabilitate și prosperitate în extremul estic
al Europei centrale, în regiunea balcanică și a Mării Negre, de
loc al întâlnirilor fluxurilor economice legând Oceanul Atlantic cu Oceanul
Pacific, de pavăză împotriva expansionismului asiatic rusesc. (...)
49 (...) Câte speranțe deștepta și câte frumoase
previziuni inspira acea Românie care, în anul 1877-1878, înclina prin
intervenția ei balanța în războiul ruso-turc, dând lovitura de
grație bătrânului Imperiu Otoman, ori cea care, în anul 1913,
punea capăt în mod energic războiului balcanic, stingând focul ce ar fi
putut arunca în aer butoiul cu pulbere al Europei! (...)
Compromisul: despre diferența dintre ideal și optim
54 (...) Ungaria și Bulgaria cunoșteau mai
degrabă reforme spontane și empirice, fie ele de natură cosmopolită, fie
de inspirație tradițională, (...).
III. Jumătățile de măsură
Politica prețurilor
61 (...) [Darea de seamă a BNR 1993] „(...) Privită a
posteriori, abordarea graduală a condus în fapt la un nivel actual al
prețurilor mai ridicat decât dacă liberalizarea ar fi fost mai accelerată.”
Reforma agrară: „De la somnul rațiunii, la coșmarul
națiunii”
98 (...) Știam că, spre deosebire de teritoriile
locuite de vecinii noștri slavi, niciodată de-a lungul istoriei, cu
excepției perioadei de dictatură comunistă, aici proprietatea colectivă asupra
pământului nu fusese cunoscută. (...)
V. Politica națională
Națiune și naționalism: despre cei care iubesc prea
mult țara spre a fi naționaliști
124 (...) Se poate invoca aici și dictonul latin Ubi
bene ibi patria (Unde-i bine acolo e patria). Numai dacă maghiarilor,
germanilor, sârbilor, ucrainenilor și celorlalți minoritari le este cu
adevărat bine în România, numai atunci ei vor simți că aici este patria lor, o
vor iubi și o vor apăra. (...)
125-126 (...) Căci, într-adevăr, românii nu au fost
niciodată în istorie temători de ceea ce fac, de pildă, ungurii, ci de ceea ce
face Ungaria, nu de ce aspirații au rușii, ci de ce aspirații are Rusia, nu de
ce necazuri au bulgarii, ci de ce necazuri are Bulgaria.
126 (...), „Investițiile de capital străin
trebuie oprite căci vor veni turcii sau nemții sau americanii și ne vor
ocupa orașele!”, (...) – acestea și încă multe altele sunt tezele otrăvitoare
ale naționalismului etnic.
127-128 (...) Cum acest din urmă document convenit
între două regimuri dictatoriale – Germania nazistă și Rusia stalinistă –
împotriva oricăror reguli de drept internațional era lovit de nulitate, iar
consimțământul României la raptul
amintit era viciat ca fiind dat
sub imperiul violenței și, ca atare, la rândul său, nul, Guvernul român era în
drept să solicite și să obțină o restitutio in integrum, adică o
revenire la situația anterioară apariției actului anulat.
138 (...) Căci, întra-adevăr, în timp ce guvernul
propriu-zis instruia în cancelaria sa pe trimișii săi Guvernului de la Chișinău
spre a uniformiza structurile și formularistica administrativă, ori trimitea
experți și consilieri în Basarabia spre a asista la uniformizarea noii
legislații moldovenești cu cea românească, dădea dispoziții neoficiale ca
persoanele de cetățenie „moldovenească” să fie cazate în hotelurile românești
la tarife aplicabile cetățenilor români (oare când va descoperi și această
„ilegalitate” vigilentul Corp de Control al Primului-Ministru Văcăroiu) ori
intervenea cu discreție la Televiziunea Română pentru ca în cadrul buletinului
meteorologic să apară în fiecare seară, alături de harta meteorologică a
României și cea Republicii Moldova, sugerându-se uniunea dintre București,
Craiova, Iași, Cluj, Constanța și... Chișinău (oare când se va dispune la acest
simbol cu forță de sugestie și permanent memento?), Ministerul
Afacerilor Externe se preocupa de finalizarea Tratatului de prietenie cu URSS
și se grăbea să recunoască independența Republicii Moldova, stabilind cu
aceasta relații diplomatice la nivel de ambasadă ca și când în cauză erau două
țări străine. (...)
VI. Politica externă
O țară fără aliați: când nu știi unde vrei să ajungi,
toate drumurile duc acolo
145 (...) Începând cu nefericitul Tratat de prietenie
încheiat cu fosta URSS și terminând cu neinspirata tratare a Moldovei ca stat
distinct, prin deschiderea unei ambasade la Chișinău, episoade între care se
situează penibilele ezitări în problema războiului din Golf – când Ministerul
de Externe a fost pe punctul de a-l convinge pe președintele Iliescu să ia
poziție împotriva SUA și în favoarea lui Saddam Hussein, președintele Irakului,
a cărui agresiune până și URSS-ul o denunțase – prudența imorală în condamnarea
fermă a puciului de la Moscova – când același Minister de Externe propunea să
fie trimisă o telegramă de felicitare lui Ianaev, liderul puciștilor – recunoașterea
fără nici un fel de viziune regională a independenței Croației și Sloveniei și multe altele, șirul gafelor monumentale
săvârșite de România în plan internațional a fost neîntrerupt. (...)
146 (...) Așa stând lucrurile, de pildă, numai dacă
România deține un loc de frunte în Peninsula Balcanică, în zona Mării
Negre sau la gurile Dunării, ea poate căpăta o poziție-cheie pentru
Europa și numai ca stat european important ea poate deveni atât un aliat
esențial pentru SUA, cât și un punct de atracție pentru puterile Pacificului
asiatic. De aici a izvorât splendidul proiect de integrare balcanică și
transformarea României în factor de stabilitate politică și economică în Balcani,
valorificându-se bunele relații tradiționale cu celelalte țări ale regiunii,
din nefericire dezbinate de litigii tot atât de tradiționale; sau
proiectul cooperării în zona Mării Negre, ambiționând să facă din dinamismul
potențial al țărilor riverane un pol de interes internațional de natură a
pune în valoare și poziția României, ca loc optim tranzit între zona
respectivă și restul Europei; sau proiectul colaborării complexe între
statele dunărene, menit a exploata avantajele amplasării României la unul
din capetele noii artere fluviale transeuropene formată prin unirea Dunării
cu Meinul și Rhinul.
147 După ce eforturile premierului Petre Roman de a
reașeza pe baza principiilor de piață colaborarea economică între fostele
țări europene membre ale CAER – în intenția de a se valorifica astfel
avantajul relațiilor comerciale tradiționale – și a unei piețe comune deja
constituite au eșuat din cauza refuzului celor mai multe dintre ele de a
coopera într-o asemenea direcție, am lansat proiectul unei zone de liber
schimb, dublată de o uniune de plăți, cu participarea statelor
din Europa centrală și de est (România, Cehoslovacia, Polonia,
Ungaria și, eventual, Iugoslavia sau Bulgaria). (...)
Nu mai puțin interesantă a fost și ideea realizării
unui Pact latin, care să constituie o formulă instituționalizată de
cooperare între țările latine ale Europei și țările Americii Latine.
(...) Facilitarea de către guvernul Roman a deschiderii, la București, a Casei
Americii Latine a fost un pas într-o asemenea direcție. (...)
148 (...) Proiectul privind colaborarea în zona
Mării Negre s-a realizat cu întârziere, România intrând în joc cu pași
timizi, cu obiective imprecise, obținând puncte doar la „impresia artistică” și
cedând rolul de inițiator, de factor determinant, altor țări din
regiune. (...)
Quinta la două capete
150 (...) Lucrurile aveau să se „îndrepte” însă
repede, întrucât „intrusul” [A. Năstase] se va dovedi rapid a fi sensibil la
atențiile colaboratorilor [MAE] care îi vor organiza servicii de cabinet,
publicitate și protocol de proporții bizantine și îi vor aranja un
program pe cât de amplu, pe atât de sărac în conținut, de călătorii externe (după
unele statistici, numărul zilele petrecute în străinătate de ministrul de
externe în anul 1991 ar fi atins uluitoarea cifră de 272, cu un grad de
eficiență aproape de zero). (...)
Tratatul cu URSS sau „păcatele primei iubiri”
158 (...) Potrivit lor [interviu A. Năstase, „România
liberă”, 16 martie 1991], MAE român contempla „posibilitatea creării unei Uniuni
centrale și de răsărit în zona est-europeană, care să fie un fel de
pandant al Uniunii Europei Occidentale”(!!), aceasta și ca antidot împotriva a
ceea ce se considera a fi „o sensibilitate (a URSS – n. n.), care ține, într-o
anume măsură, de o anumită frustrare ce există, probabil, în unele grupuri de
la Moscova, legată de pierderea Europei de Răsărit”.
159 Obiectivul MAE era, deci, nu mult trâmbițata integrare
euro-atlantică – integrare ce constituia cu adevărat una din prioritățile
guvernului român – ci reintegrarea României în spațiul ruso-asiatic, imperiul
sovietic urmând a fi reconstituit sub forma unei Uniuni Centrale și de
Răsărit, opusă Uniunii Europene, uniune ce ar fi trebuit să se limiteze la
Europa occidentală. (...)
Falsa echidistanță: prietenul tuturor rămâne prietenul
nimănui
170 (...) Într-adevăr, pentru români – popor dotat cu
o inteligență și o capacitate de a imagina și improviza remarcabile – totul
este posibil: este astfel posibil să fii în bune relații și cu Israelul
și cu țările arabe, și cu Turcia și cu Grecia, și cu Serbia și cu
Bosnia-Herțegovina, și cu China și cu URSS, și cu SUA și cu Vietnamul,
exact atunci când ele se aflau sau se află în conflict ireconciliabil. (...)
171 (...) Cum mai ales în politică recunoștința e
floare rară, „prieteniile de vreme rea” se înregistrează, în cel mai bun caz,
în contul „creanțe platonice”, cont pe care, o dată cu trecerea
timpului, îl citesc cu jenă iritantă și creditorii și debitorii... (...)
172 (...) Acest spațiu [Europa] își are sursele în poezia
și filozofia greacă, în religia iudeo-creștină și în dreptul
roman, iar caracteristica lui de bază este credința neștirbită, în
libertate, lege și democrație. (...)
174 (...) Din păcate, disponibilitatea Germaniei nu a
fost bine înțeleasă la timp, ca de altfel nici rolul Marii Britanii ar fi putut
să-l joace la gurile Dunării sau ca releu în legăturile cu SUA. (...)
175 (...) Regretele pe care guvernele sau oamenii
politici ai democrațiilor occidentale le exprimă astăzi în legătură cu tema de
mai sus sunt platonice și în orice caz tardive. (...)
VII. Reacțiunea parlamentară
Parlamentarii: Dumnezeu, atunci când vrea să piardă pe
cineva, mai întâi îi ia mințile
3. Cu garda jos – posibile remanieri, posibile
demisii, posibile răsturnări, certe conflicte
26-28 februarie 1991
197 (...) Așa se face că terminarea dezbaterilor și
votul final asupra raportului au fost amânate de președinții Camerelor, sine
diae, executivul urmând să-și continue aplicarea programului pe propria
răspundere, iar înlăturarea guvernului rămânând deschisă oricărei posibilități.
(...)
Prima decadă a lunii martie 1991
199 (...) De altfel, în numai un an de zile, cei mai
mulți dintre consilierii prezidențiali și parlamentarii care se alăturaseră
guvernului cu ocazia Convenției Naționale din martie 1991, sub presiunea
deputaților și senatorilor conservatori (ca vârf de lance în atacurile cele mai
murdare la adresa așa-zișilor „foști comuniști de la Ștefan Gheorghiu” a fost
folosit senatorul FSN Dan Iosif, astăzi consilier prezidențial PDSR), a
diverselor instituții asociate mai mult sau mai puțin trecător prezidenției, a
conflictelor personale ivite cu Petre Roman sau a propriilor lor neputințe,
spaime și complexe au luat drumul Canossei prezidențiale și au acceptat să
treacă sub „furcile caudine” instalate în dealul Cotrocenilor.
6. Într-un cazan sub presiune – „preparative” la legea
privatizării
10 iunie
1991
A.Toate metodele
c)campania dușmănoasă de presă:
208 aproape întreaga mass-media (excepții notabile
reprezentând cotidianul „Azi” și periodicul „Economistul” – în primul rând cea
național-comunistă și alături de ea ziarul „Adevărul” – a lansat filipică
după filipică împotriva „privatologului ” Severin ori a „Guvernului
Roman-Severin” și a concepției sale despre privatizare (...);
7. „Aruncați reforma la coș!” – alte greve, alte
comploturi, alte manipulări, alte diversiuni
1 iulie 1991
216 (...) Noua tactică este clară: decât să se mai
opună pe față propriului Executiv (riscând să-și deconspire obiectivele, să-și
piardă popularitatea și să fie prinși între cabinetul Roman, parlamentarii
reformatori ai partidului de guvernământ și Opoziție, aceasta fiind
susceptibilă în principiu să voteze în favoarea inițiativelor reformiste ale
guvernului), conservatorii au preferat să ofere Opoziției „onoarea” luptei de
avangardă, lăsând-o pe ea să dea atacul și rezervându-și rolul mai puțin
vizibil, dar mult mai eficace, de cai troieni. (...)
11. Un septembrie negru - rebeliunea
antiguvernamentală, invadarea Bucureștiului și ecoul lor parlamentar
25 septembrie 1991, ora 10,30
236 (...) Într-o scrisoare din 25 martie 1992, în
capul căreia a scris motto-ul „Prieten îmi este Platon,
dar mai prieten îmi este adevărul”, dorind să combată acuzațiile lui Petre
Ninosu, potrivit cărora Guvernul Roman ar fi plănuit și eu personal aș fi
susținut să se utilizeze arme de foc împotriva „pașnicilor” demonstranți
mineri, dl. Staicu reproduce următorul pasaj, înregistrat „la cald”: „(...)”.
(...)
12. Politică generală – discursuri despre o demisie
inexistentă
26 septembrie 1991 11, 30
240 Lucrările Senatului se reiau în plen, de această
dată sub președinția domnului Alexandru Bârlădeanu, care începe crearea
atmosferei prin a informa, pe un ton plin de dramatism, că... din cauza
evenimentelor din București nu mai poate să meargă la Atena pentru sărbătorirea
a 2500 de ani ai democrației ateniene. „Nu știu – oftează venerabilul
senator – va fi foarte trist dacă am fi singurul parlament care nu este
reprezentat la această sărbătoare.” (...)
Parlamentul – duhul dictaturii se poate ascunde în
chiar templul democrației
255 (...) Profitând de euforia posttotalitară și de
lipsa experienței politice a celor mai mulți dintre deputați și senatori,
propulsați de Revoluție din condiția de iluștri anonimi în aceea de făuritori
ai legilor cetății, orchestratorii subversiunii au indus parlamentarilor
sentimentul grandorii, al importanței lor covârșitoare, de natură a-i face să
se coalizeze oricând în jurul exponentului lor principal – președintele Camerei
Deputaților sau al Senatului – împotriva persoanelor sau instituțiilor care nu
le recunoșteau competența primordială. (...)
259 (...) În context, se observă că în timp ce dl.
Bârlădeanu prefera stilul opunerii deschise și sistematice, susținută de
demonstrații sofistice evidențiind măiestrie în utilizarea dialecticii
tipic comuniste, dl. Marțian Dan era adeptul tărăgănărilor și diversiunilor
procedurale, amintind obiceiurile vechii birocrații de partid. (...)
261 (...) Într-adevăr, printre presupușii „reformiști
pro-Roman” erau înscriși: (...); Gheorghe Dumitrașcu, senator FDSN/PDSR de
Constanța și purtător de cuvânt al aripii celei mai dure, mai demagogice
și mai retrograde din FSN; (...).
262 (...) În atari împrejurări și reflectând revolta
față de o atare atmosferă viciată, unul din liderii organizației FSN de Dolj,
Nicolae Marinescu, era îndreptățit să lanseze următoarea filipică împotriva
senatorului Vasile Văcaru la Convenția Națională a FSN din martie 1992, (...).
VIII. Relația cu mass-media
Libertatea Radio-Televiziunii – insuportabila povară a
politicii ca spectacol
2. Autonomia televiziunii
295 (...) El însuși [Teodor Brateș] se distribuise într-un
rol pe măsura conștiinței sale și a vocației pe care și-o resimțea de a
contribui la răsturnarea regimului totalitar pentru care nu avea decât revoltă
și dezgust, acumulate în destui ani de viață și în lungi ani de muncă sisifică
la TVR. (...)
4. Accesul posturilor de televiziune străine –
informații fără fard
303 (...) Era neîndoielnic, în această vizită [F.
Mitterand 1991],
semnul locului parte pe care România îl avea în strategia europeană a Franței,
a dorinței celei din urmă de a-și face un aliat de nădejde la gurile Dunării, Marea
Neagră și în proximitatea zonelor nevralgice ale încă pe atunci URSS, fostei
Iugoslavii și Orientului Apropiat. (...)
5. Pentru un post de televiziune privat – rătăcire pe
un teren minat
308 (..) În contextul în care relatează întâlnirile
sale cu personalități marcante ale vieții politice internaționale (Andreas
Papandreu – primul ministru al Greciei; Melina Mercouri – celebră cântăreață,
luptătoare pentru drepturile omului și ministru, tot din Grecia;
(...); Jelio Jelev – disident anticomunist și apoi președinte al
Bulgariei; (...)) care i-au solicitat sprijin pentru campaniile lor
publicitare – unii fiind acceptați, alții refuzați – Jacques Seguela
mărturisește rezervele și prejudecățile cu care a primit să ia legătura directă
cu premierul român. (...)
309 (...) O a doua autoinvitație la dejun, precum și
solicitarea delicată a ceea ce pe la noi, la porțile Orientului, se
numește bacșiș, constând într-o servietă elegantă și nou-nouță ce se
afla pe biroul celui vizitat (dl. Unteanu nu avea în ce să-și transporte
nenumăratele documente strânse pe drum – sic!) îl fac pe Seguela să refuze
categoric invitația de a vizita România și de a se vedea – de data asta
„de-adevăratelea” – cu premierul român. (...)
Politica de imagine – de la imaginea pe care ți-o
hrănești la imaginea care te devorează
328 (...) Pentru Petre Roman, imaginea liderului erou
copleșit de concepte, emițând din misterioase înălțimi olimpiene
sentințe indiscutabile în toate privințele, ca și imaginea liderului tată de
familie dojenindu-și mereu copiii, dându-le învățătură și pilde, precum șia
acordându-le învățătură protecție desăvârșită și liniștitoare, erau
contraindicate, întrucât îl plasau într-o postură neverosimilă. (...)
IX. Guvernul – orgolii și sacrificii
Echipa – psihologia de „premiant al clasei”
339 (...) „Psihologia premiantului clasei” a stat la
originea denumirii bizantine a unei din funcțiile celei mai importante din
Guvernul Roman și din întreaga perioadă a tranziției postcomuniste din România.
De-a lungul timpului mulți s-au întrebat cum s-a ajuns la formula atât de
complicată „ministru asistent al primului-ministru pentru reformă și relațiile
cu parlamentul”. (...)
X. Nota de plată sau asumarea destinului
Sfârșitul – de la ultima sforțare la ultima slăbiciune
383 (...) „Puciștii” noștri, cu nostalgia despotismului
oriental, s-ar fi risipit ca iepurii de îndată ce ar fi cu un tratament de
fermitate. (...)
XI. Epilog: Speranța ca datorie – rătăcirea în deșert
și căutarea speranței
397 (...) Într-un atare sens, în ultima ședință – cea
de despărțire – a guvernului demisionar Roman (ședință transformată într-un
adevărat cenaclu filozofico-literar, mărturie a remarcabilei ciudățenii
spirituale a celei ce avea să fie denumită, pe drept cuvânt, „echipa de
sacrificiu”), am rostit câteva versuri scrise de Friederich Nietzsche, care
cred că sintetizează și sforțarea demiurgică și neputințele dramatice și
resursele de speranță ale guvernării care se încheia cu toate strălucirile, slăbiciunile
și misterele ei, cu toate cele înțeles și cele (încă) neînțelese: „Ruine de
stele / din ele / eu am închegat o lume. / Lapte curge / în sufletele lor;
însă, vai, / le e spiritul ca fierul”.