Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman (SEVERIN 1995)

Adrian Severin, Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman, Scripta, București, 1995, 414 p.

 

Despărțirea de Pigafeta – Octavian Știreanu

14 (...) Lacrimile dimineții are ca subtitlu Slăbiciunile guvernului Roman: izomorfismul, pe verticala termenilor, ni se par edificator. (...)

 

I.Punerea problemei

Adevărul ca datorie

de la adevărul puterii la puterea adevărului

19 (...) Țara noastră primise statutul de invitat special în Consiliul Europei și în urma unei prestații personale memorabile a primului-ministru desfășurate chiar în hemiciclul Adunării Parlamentare Europene. (...)

(...) Unele dintre ele țin, însă, trebuie să țină, și de slăbiciunile proprii ale acelui guvern, nu neapărat cu sensul de erori, ci de puncte vulnerabile, de călcâie ale lui Ahile prin care au pătruns săgețile unor Pariși ignoranți, meschini și iresponsabili, îndreptate de mâna nevăzută a unor zei retrograzi și răzbunători. (...)

 

 

II.Guvernarea: stil și caracter

 

Pașoptismul: lupta dintre partizanii lui „acum” și partizanii lui „mai încolo”

25 (...) Fostul președinte francez Raymond Poincare, ajuns pe meleagurile noastre într-un proces la începutul secolului, făcea observația cum că noi ne-am afla la porțile Orientului, unde totul este tratat cu ușurință. (...)

26 (...), atribuțiile primului ministru sintetizându-se doar în dreptul de orientare politică generală, precum și într-un drept de veto exprimabil cu hotărârile de adoptat în ședințele plenare ale executivului, (...).

 

Intelectualismul: de la totalitarism direct la democrație, prin acțiunea minții, iar nu prin acțiunea terorii

39 (...) Și dacă este adevărat că morala și dreptul nu au nici o șansă în fața forței brutale, primitive și nelegiuite, este încă mai adevărat că forța unită cu dreptul și morala constituie un triumvirat invincibil.

Alcătuirea unui asemenea triumvirat cere însă și ea suferințe, întrucât nimic nu se capătă fără o anumită plată. (...)

 

Istorismul: despre acvila care nu prinde muște și misiunea istorică a Miței Baston

48 (...) El [guvernul Roman] a văzut că România se află, la începutul ultimului deceniu al mileniului doi, într-un din ceasurile sale astrale, când poate nu numai să scape de pericolul rămânerii în afara istoriei – pericol care devenise iminent sub zodia totalitarismului comunist de tip stalinisto-ceaușist -, ci este în stare să devină cu adevărat performantă în concursul mondial din ce în ce mai dur, asumându-și rolul la care îi dă tot dreptul, de principal factor de stabilitate și prosperitate în extremul estic al Europei centrale, în regiunea balcanică și a Mării Negre, de loc al întâlnirilor fluxurilor economice legând Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific, de pavăză împotriva expansionismului asiatic rusesc. (...)

49 (...) Câte speranțe deștepta și câte frumoase previziuni inspira acea Românie care, în anul 1877-1878, înclina prin intervenția ei balanța în războiul ruso-turc, dând lovitura de grație bătrânului Imperiu Otoman, ori cea care, în anul 1913, punea capăt în mod energic războiului balcanic, stingând focul ce ar fi putut arunca în aer butoiul cu pulbere al Europei! (...)

 

Compromisul: despre diferența dintre ideal și optim

54 (...) Ungaria și Bulgaria cunoșteau mai degrabă reforme spontane și empirice, fie ele de natură cosmopolită, fie de inspirație tradițională, (...).

 

 

III. Jumătățile de măsură

 

Politica prețurilor

61 (...) [Darea de seamă a BNR 1993] „(...) Privită a posteriori, abordarea graduală a condus în fapt la un nivel actual al prețurilor mai ridicat decât dacă liberalizarea ar fi fost mai accelerată.”

 

Reforma agrară: „De la somnul rațiunii, la coșmarul națiunii”

98 (...) Știam că, spre deosebire de teritoriile locuite de vecinii noștri slavi, niciodată de-a lungul istoriei, cu excepției perioadei de dictatură comunistă, aici proprietatea colectivă asupra pământului nu fusese cunoscută. (...)

 

 

V. Politica națională

 

Națiune și naționalism: despre cei care iubesc prea mult țara spre a fi naționaliști

124 (...) Se poate invoca aici și dictonul latin Ubi bene ibi patria (Unde-i bine acolo e patria). Numai dacă maghiarilor, germanilor, sârbilor, ucrainenilor și celorlalți minoritari le este cu adevărat bine în România, numai atunci ei vor simți că aici este patria lor, o vor iubi și o vor apăra. (...)

125-126 (...) Căci, într-adevăr, românii nu au fost niciodată în istorie temători de ceea ce fac, de pildă, ungurii, ci de ceea ce face Ungaria, nu de ce aspirații au rușii, ci de ce aspirații are Rusia, nu de ce necazuri au bulgarii, ci de ce necazuri are Bulgaria.

126 (...), „Investițiile de capital străin trebuie oprite căci vor veni turcii sau nemții sau americanii și ne vor ocupa orașele!”, (...) – acestea și încă multe altele sunt tezele otrăvitoare ale naționalismului etnic.

127-128 (...) Cum acest din urmă document convenit între două regimuri dictatoriale – Germania nazistă și Rusia stalinistă – împotriva oricăror reguli de drept internațional era lovit de nulitate, iar consimțământul României la raptul  amintit era viciat  ca fiind dat sub imperiul violenței și, ca atare, la rândul său, nul, Guvernul român era în drept să solicite și să obțină o restitutio in integrum, adică o revenire la situația anterioară apariției actului anulat.

138 (...) Căci, întra-adevăr, în timp ce guvernul propriu-zis instruia în cancelaria sa pe trimișii săi Guvernului de la Chișinău spre a uniformiza structurile și formularistica administrativă, ori trimitea experți și consilieri în Basarabia spre a asista la uniformizarea noii legislații moldovenești cu cea românească, dădea dispoziții neoficiale ca persoanele de cetățenie „moldovenească” să fie cazate în hotelurile românești la tarife aplicabile cetățenilor români (oare când va descoperi și această „ilegalitate” vigilentul Corp de Control al Primului-Ministru Văcăroiu) ori intervenea cu discreție la Televiziunea Română pentru ca în cadrul buletinului meteorologic să apară în fiecare seară, alături de harta meteorologică a României și cea Republicii Moldova, sugerându-se uniunea dintre București, Craiova, Iași, Cluj, Constanța și... Chișinău (oare când se va dispune la acest simbol cu forță de sugestie și permanent memento?), Ministerul Afacerilor Externe se preocupa de finalizarea Tratatului de prietenie cu URSS și se grăbea să recunoască independența Republicii Moldova, stabilind cu aceasta relații diplomatice la nivel de ambasadă ca și când în cauză erau două țări străine. (...)

 

 

VI. Politica externă

 

O țară fără aliați: când nu știi unde vrei să ajungi, toate drumurile duc acolo

145 (...) Începând cu nefericitul Tratat de prietenie încheiat cu fosta URSS și terminând cu neinspirata tratare a Moldovei ca stat distinct, prin deschiderea unei ambasade la Chișinău, episoade între care se situează penibilele ezitări în problema războiului din Golf – când Ministerul de Externe a fost pe punctul de a-l convinge pe președintele Iliescu să ia poziție împotriva SUA și în favoarea lui Saddam Hussein, președintele Irakului, a cărui agresiune până și URSS-ul o denunțase – prudența imorală în condamnarea fermă a puciului de la Moscova – când același Minister de Externe propunea să fie trimisă o telegramă de felicitare lui Ianaev, liderul puciștilor – recunoașterea fără nici un fel de viziune regională a independenței Croației și Sloveniei  și multe altele, șirul gafelor monumentale săvârșite de România în plan internațional a fost neîntrerupt. (...)

146 (...) Așa stând lucrurile, de pildă, numai dacă România deține un loc de frunte în Peninsula Balcanică, în zona Mării Negre sau la gurile Dunării, ea poate căpăta o poziție-cheie pentru Europa și numai ca stat european important ea poate deveni atât un aliat esențial pentru SUA, cât și un punct de atracție pentru puterile Pacificului asiatic. De aici a izvorât splendidul proiect de integrare balcanică și transformarea României în factor de stabilitate politică și economică în Balcani, valorificându-se bunele relații tradiționale cu celelalte țări ale regiunii, din nefericire dezbinate de litigii tot atât de tradiționale; sau proiectul cooperării în zona Mării Negre, ambiționând să facă din dinamismul potențial al țărilor riverane un pol de interes internațional de natură a pune în valoare și poziția României, ca loc optim tranzit între zona respectivă și restul Europei; sau proiectul colaborării complexe între statele dunărene, menit a exploata avantajele amplasării României la unul din capetele noii artere fluviale transeuropene formată prin unirea Dunării cu Meinul și Rhinul.

147 După ce eforturile premierului Petre Roman de a reașeza pe baza principiilor de piață colaborarea economică între fostele țări europene membre ale CAER – în intenția de a se valorifica astfel avantajul relațiilor comerciale tradiționale – și a unei piețe comune deja constituite au eșuat din cauza refuzului celor mai multe dintre ele de a coopera într-o asemenea direcție, am lansat proiectul unei zone de liber schimb, dublată de o uniune de plăți, cu participarea statelor din Europa centrală și de est (România, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și, eventual, Iugoslavia sau Bulgaria). (...)

Nu mai puțin interesantă a fost și ideea realizării unui Pact latin, care să constituie o formulă instituționalizată de cooperare între țările latine ale Europei și țările Americii Latine. (...) Facilitarea de către guvernul Roman a deschiderii, la București, a Casei Americii Latine a fost un pas într-o asemenea direcție. (...)

148 (...) Proiectul privind colaborarea în zona Mării Negre s-a realizat cu întârziere, România intrând în joc cu pași timizi, cu obiective imprecise, obținând puncte doar la „impresia artistică” și cedând rolul de inițiator, de factor determinant, altor țări din regiune. (...)

 

Quinta la două capete

150 (...) Lucrurile aveau să se „îndrepte” însă repede, întrucât „intrusul” [A. Năstase] se va dovedi rapid a fi sensibil la atențiile colaboratorilor [MAE] care îi vor organiza servicii de cabinet, publicitate și protocol de proporții bizantine și îi vor aranja un program pe cât de amplu, pe atât de sărac în conținut, de călătorii externe (după unele statistici, numărul zilele petrecute în străinătate de ministrul de externe în anul 1991 ar fi atins uluitoarea cifră de 272, cu un grad de eficiență aproape de zero). (...)

 

Tratatul cu URSS sau „păcatele primei iubiri”

158 (...) Potrivit lor [interviu A. Năstase, „România liberă”, 16 martie 1991], MAE român contempla „posibilitatea creării unei Uniuni centrale și de răsărit în zona est-europeană, care să fie un fel de pandant al Uniunii Europei Occidentale”(!!), aceasta și ca antidot împotriva a ceea ce se considera a fi „o sensibilitate (a URSS – n. n.), care ține, într-o anume măsură, de o anumită frustrare ce există, probabil, în unele grupuri de la Moscova, legată de pierderea Europei de Răsărit”.

159 Obiectivul MAE era, deci, nu mult trâmbițata integrare euro-atlantică – integrare ce constituia cu adevărat una din prioritățile guvernului român – ci reintegrarea României în spațiul ruso-asiatic, imperiul sovietic urmând a fi reconstituit sub forma unei Uniuni Centrale și de Răsărit, opusă Uniunii Europene, uniune ce ar fi trebuit să se limiteze la Europa occidentală. (...)

 

Falsa echidistanță: prietenul tuturor rămâne prietenul nimănui

170 (...) Într-adevăr, pentru români – popor dotat cu o inteligență și o capacitate de a imagina și improviza remarcabile – totul este posibil: este astfel posibil să fii în bune relații și cu Israelul și cu țările arabe, și cu Turcia și cu Grecia, și cu Serbia și cu Bosnia-Herțegovina, și cu China și cu URSS, și cu SUA și cu Vietnamul, exact atunci când ele se aflau sau se află în conflict ireconciliabil. (...)

171 (...) Cum mai ales în politică recunoștința e floare rară, „prieteniile de vreme rea” se înregistrează, în cel mai bun caz, în contul „creanțe platonice”, cont pe care, o dată cu trecerea timpului, îl citesc cu jenă iritantă și creditorii și debitorii... (...)

172 (...) Acest spațiu [Europa] își are sursele în poezia și filozofia greacă, în religia iudeo-creștină și în dreptul roman, iar caracteristica lui de bază este credința neștirbită, în libertate, lege și democrație. (...)

174 (...) Din păcate, disponibilitatea Germaniei nu a fost bine înțeleasă la timp, ca de altfel nici rolul Marii Britanii ar fi putut să-l joace la gurile Dunării sau ca releu în legăturile cu SUA. (...)

175 (...) Regretele pe care guvernele sau oamenii politici ai democrațiilor occidentale le exprimă astăzi în legătură cu tema de mai sus sunt platonice și în orice caz tardive. (...)

 

 

VII. Reacțiunea parlamentară

 

Parlamentarii: Dumnezeu, atunci când vrea să piardă pe cineva, mai întâi îi ia mințile

3. Cu garda jos – posibile remanieri, posibile demisii, posibile răsturnări, certe conflicte

26-28 februarie 1991

197 (...) Așa se face că terminarea dezbaterilor și votul final asupra raportului au fost amânate de președinții Camerelor, sine diae, executivul urmând să-și continue aplicarea programului pe propria răspundere, iar înlăturarea guvernului rămânând deschisă oricărei posibilități. (...)

Prima decadă a lunii martie 1991

199 (...) De altfel, în numai un an de zile, cei mai mulți dintre consilierii prezidențiali și parlamentarii care se alăturaseră guvernului cu ocazia Convenției Naționale din martie 1991, sub presiunea deputaților și senatorilor conservatori (ca vârf de lance în atacurile cele mai murdare la adresa așa-zișilor „foști comuniști de la Ștefan Gheorghiu” a fost folosit senatorul FSN Dan Iosif, astăzi consilier prezidențial PDSR), a diverselor instituții asociate mai mult sau mai puțin trecător prezidenției, a conflictelor personale ivite cu Petre Roman sau a propriilor lor neputințe, spaime și complexe au luat drumul Canossei prezidențiale și au acceptat să treacă sub „furcile caudine” instalate în dealul Cotrocenilor.

6. Într-un cazan sub presiune – „preparative” la legea privatizării

10    iunie 1991

A.Toate metodele

c)campania dușmănoasă de presă:

208 aproape întreaga mass-media (excepții notabile reprezentând cotidianul „Azi” și periodicul „Economistul” – în primul rând cea național-comunistă și alături de ea ziarul „Adevărul” – a lansat filipică după filipică împotriva „privatologului ” Severin ori a „Guvernului Roman-Severin” și a concepției sale despre privatizare (...);

7. „Aruncați reforma la coș!” – alte greve, alte comploturi, alte manipulări, alte diversiuni

1 iulie 1991

216 (...) Noua tactică este clară: decât să se mai opună pe față propriului Executiv (riscând să-și deconspire obiectivele, să-și piardă popularitatea și să fie prinși între cabinetul Roman, parlamentarii reformatori ai partidului de guvernământ și Opoziție, aceasta fiind susceptibilă în principiu să voteze în favoarea inițiativelor reformiste ale guvernului), conservatorii au preferat să ofere Opoziției „onoarea” luptei de avangardă, lăsând-o pe ea să dea atacul și rezervându-și rolul mai puțin vizibil, dar mult mai eficace, de cai troieni. (...)

11. Un septembrie negru - rebeliunea antiguvernamentală, invadarea Bucureștiului și ecoul lor parlamentar

25 septembrie 1991, ora 10,30

236 (...) Într-o scrisoare din 25 martie 1992, în capul căreia a scris motto-ul „Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”, dorind să combată acuzațiile lui Petre Ninosu, potrivit cărora Guvernul Roman ar fi plănuit și eu personal aș fi susținut să se utilizeze arme de foc împotriva „pașnicilor” demonstranți mineri, dl. Staicu reproduce următorul pasaj, înregistrat „la cald”: „(...)”. (...)

12. Politică generală – discursuri despre o demisie inexistentă

26 septembrie 1991 11, 30

240 Lucrările Senatului se reiau în plen, de această dată sub președinția domnului Alexandru Bârlădeanu, care începe crearea atmosferei prin a informa, pe un ton plin de dramatism, că... din cauza evenimentelor din București nu mai poate să meargă la Atena pentru sărbătorirea a 2500 de ani ai democrației ateniene. „Nu știu – oftează venerabilul senator – va fi foarte trist dacă am fi singurul parlament care nu este reprezentat la această sărbătoare.” (...)

 

Parlamentul – duhul dictaturii se poate ascunde în chiar templul democrației

255 (...) Profitând de euforia posttotalitară și de lipsa experienței politice a celor mai mulți dintre deputați și senatori, propulsați de Revoluție din condiția de iluștri anonimi în aceea de făuritori ai legilor cetății, orchestratorii subversiunii au indus parlamentarilor sentimentul grandorii, al importanței lor covârșitoare, de natură a-i face să se coalizeze oricând în jurul exponentului lor principal – președintele Camerei Deputaților sau al Senatului – împotriva persoanelor sau instituțiilor care nu le recunoșteau competența primordială. (...)

259 (...) În context, se observă că în timp ce dl. Bârlădeanu prefera stilul opunerii deschise și sistematice, susținută de demonstrații sofistice evidențiind măiestrie în utilizarea dialecticii tipic comuniste, dl. Marțian Dan era adeptul tărăgănărilor și diversiunilor procedurale, amintind obiceiurile vechii birocrații de partid. (...)

261 (...) Într-adevăr, printre presupușii „reformiști pro-Roman” erau înscriși: (...); Gheorghe Dumitrașcu, senator FDSN/PDSR de Constanța și purtător de cuvânt al aripii celei mai dure, mai demagogice și mai retrograde din FSN; (...).

262 (...) În atari împrejurări și reflectând revolta față de o atare atmosferă viciată, unul din liderii organizației FSN de Dolj, Nicolae Marinescu, era îndreptățit să lanseze următoarea filipică împotriva senatorului Vasile Văcaru la Convenția Națională a FSN din martie 1992, (...).

 

 

VIII. Relația cu mass-media

 

Libertatea Radio-Televiziunii – insuportabila povară a politicii ca spectacol

2. Autonomia televiziunii

295 (...) El însuși [Teodor Brateș] se distribuise într-un rol pe măsura conștiinței sale și a vocației pe care și-o resimțea de a contribui la răsturnarea regimului totalitar pentru care nu avea decât revoltă și dezgust, acumulate în destui ani de viață și în lungi ani de muncă sisifică la TVR. (...)

4. Accesul posturilor de televiziune străine – informații fără fard

303 (...) Era neîndoielnic, în această vizită [F. Mitterand 1991], semnul locului parte pe care România îl avea în strategia europeană a Franței, a dorinței celei din urmă de a-și face un aliat de nădejde la gurile Dunării, Marea Neagră și în proximitatea zonelor nevralgice ale încă pe atunci URSS, fostei Iugoslavii și Orientului Apropiat. (...)

5. Pentru un post de televiziune privat – rătăcire pe un teren minat

308 (..) În contextul în care relatează întâlnirile sale cu personalități marcante ale vieții politice internaționale (Andreas Papandreu – primul ministru al Greciei; Melina Mercouri – celebră cântăreață, luptătoare pentru drepturile omului și ministru, tot din Grecia; (...); Jelio Jelev – disident anticomunist și apoi președinte al Bulgariei; (...)) care i-au solicitat sprijin pentru campaniile lor publicitare – unii fiind acceptați, alții refuzați – Jacques Seguela mărturisește rezervele și prejudecățile cu care a primit să ia legătura directă cu premierul român. (...)

309 (...) O a doua autoinvitație la dejun, precum și solicitarea delicată a ceea ce pe la noi, la porțile Orientului, se numește bacșiș, constând într-o servietă elegantă și nou-nouță ce se afla pe biroul celui vizitat (dl. Unteanu nu avea în ce să-și transporte nenumăratele documente strânse pe drum – sic!) îl fac pe Seguela să refuze categoric invitația de a vizita România și de a se vedea – de data asta „de-adevăratelea” – cu premierul român. (...)

 

Politica de imagine – de la imaginea pe care ți-o hrănești la imaginea care te devorează

328 (...) Pentru Petre Roman, imaginea liderului erou copleșit de concepte, emițând din misterioase înălțimi olimpiene sentințe indiscutabile în toate privințele, ca și imaginea liderului tată de familie dojenindu-și mereu copiii, dându-le învățătură și pilde, precum șia acordându-le învățătură protecție desăvârșită și liniștitoare, erau contraindicate, întrucât îl plasau într-o postură neverosimilă. (...)

 

 

IX. Guvernul – orgolii și sacrificii

 

Echipa – psihologia de „premiant al clasei”

339 (...) „Psihologia premiantului clasei” a stat la originea denumirii bizantine a unei din funcțiile celei mai importante din Guvernul Roman și din întreaga perioadă a tranziției postcomuniste din România. De-a lungul timpului mulți s-au întrebat cum s-a ajuns la formula atât de complicată „ministru asistent al primului-ministru pentru reformă și relațiile cu parlamentul”. (...)

 

 

X. Nota de plată sau asumarea destinului

 

Sfârșitul – de la ultima sforțare la ultima slăbiciune

383 (...) „Puciștii” noștri, cu nostalgia despotismului oriental, s-ar fi risipit ca iepurii de îndată ce ar fi cu un tratament de fermitate. (...)

 

 

XI. Epilog: Speranța ca datorie – rătăcirea în deșert și căutarea speranței

 

397 (...) Într-un atare sens, în ultima ședință – cea de despărțire – a guvernului demisionar Roman (ședință transformată într-un adevărat cenaclu filozofico-literar, mărturie a remarcabilei ciudățenii spirituale a celei ce avea să fie denumită, pe drept cuvânt, „echipa de sacrificiu”), am rostit câteva versuri scrise de Friederich Nietzsche, care cred că sintetizează și sforțarea demiurgică și neputințele dramatice și resursele de speranță ale guvernării care se încheia cu toate strălucirile, slăbiciunile și misterele ei, cu toate cele înțeles și cele (încă) neînțelese: „Ruine de stele / din ele / eu am închegat o lume. / Lapte curge / în sufletele lor; însă, vai, / le e spiritul ca fierul”.

Anul zero - 1945. O istorie (BURUMA 2013)

Ian Buruma, Anul zero - 1945. O istorie, trad. A. Bărbulescu (eng. 2013) Humanitas, București, 2015

 

I.Complexul de eliberare

 

3. Răzbunarea

(118) Referindu-se la Franța din timpul războiului, Tony Judt a scris că, în cazul colaboratorilor şi al membrilor activi ai mişcărilor de rezistenţă, „duşmanii lor, cel mai adesea, erau conaţionalii din tabăra adversă: nemţii erau aproape absenţi"*40. Acelaşi lucru se putea spune despre multe ţări aflate sub ocupaţie străină: Iugoslavia, Grecia, Belgia, China, Vietnam, Indonezia. (…). În Italia şi Grecia, fasciştii şi alte grupuri de dreapta au colaborat cu germanii pentru propriile lor scopuri, dar şi pentru a ţine la respect stânga.

(119) Războiul civil din China, ca şi cel din Grecia, începuse cu mult înainte de invazia armatelor străine.

(123) În schimbul extinderii imperiului său în Europa Centrală, Stalin a acceptat să lase Mediterana Aliaţilor occidentali. (…)

Şi totuşi, avântul stângii a fost înăbuşit, ca şi în sudul Coreei, în Franţa, în sudul Vietnamului, în Japonia şi în Grecia, unde Wilson a ajuns în vara lui 1945. El a stat la Atena, la hotelul Grande Bretagne din Piaţa Constituţiei. Personalul hotelului era morocănos până la ostilitate, iar Wilson a observat găuri de gloanţe în pereţii camerei. Comportamentul ursuz avea motivele lui, fiindcă şi peste Atena plutea o duhoare - duhoarea unei alte trădări.

Ar fi cazul să explicăm găurile de gloanţe. În lima decembrie a anului anterior avusese loc o demonstraţie de proporţii a susţinătorilor Frontului Naţional Eliberare, EAM, organizaţia partizană controlată de comunişti. Oficial, armata engleză trebuia să se ocupe de Grecia eliberată. La Atena fusese instaurat un Guvern de Uniune Naţională provizoriu, compus din conservatori şi regalişti, dar şi cu câţiva stângişti. O mare parte din restul ţării se afla încă în mâinile organizaţiei EAM şi ale forţei sale armate, ELAS. După ce luptaseră împotriva germanilor, EAM/ELAS se aşteptaseră să preia conducerea şi să impună revoluţia în Grecia. Conservatorii, susţinuţi de englezi, voiau să împiedice acest lucru cu orice preţ, ceea ce a dus la demonstraţia din 3 decembrie 1944, ziua în care, cum a spus Harold Macmillan, „a început războiul civil".45

De fapt, după cum Macmillan ştia fără îndoială, războiul civil începuse cu mult timp înainte. Grecia fusese despărţită dureros în două în timpul Primului Război Mondial, când prim-ministrul Eleftherios Venizelos a dorit să-i susţină pe Aliaţi, în timp ce regele Constantin I şi comandantul său militar, Ioannis Metaxas, s-au opus. Au urmat ani de dezacord îndârjit între regalişti şi „venizelişti". în 1936, Metaxas a devenit un dictator cu faţă de bancher şi brutalitate de caudillo fascist. Admirator al celui de-al Treilea Reich al lui Hitler, el a „unificat" Grecia, ca Părinte al Naţiunii, scoţând în afara legii toate partidele politice şi aruncându-i în închisoare pe comunişti şi pe alţi oponenţi ai regimului său. Spre uşurarea majorităţii poporului grec, Metaxas a murit în 1941.

A urmat invazia germană. Susţinătorii fostului regim Metaxas au colaborat, în mare parte, cu naziştii, iar rezistenţa a fost condusă de comuniştii ieşiţi din închisorile lui Metaxas. Batalioanele fasciste greceşti, aţâţate de germani, se luptau cu gherilele de stânga ajutate iniţial de Aliaţi. S-au comis multe brutalităţi de ambele părţi. Multe victime au fost oameni nevinovaţi prinşi în schimbul de focuri.

Dar Macmillan a avut dreptate: în ceea ce-i priveşte pe englezi, adevăratele evenimente au început de-abia în 1944, când soldaţii englezi, susţinuţi de trupe suplimentare din Italia, au luptat împotriva partizanilor de stânga care se bătuseră cu germanii cu doar câteva luni mai devreme. Dezaprobarea cu care privea Edmund Wilson situaţia era împărtăşită de mulţi, mai ales în SUA, unde a fost considerată încă o intervenţie imperialistă tipic engleză. Dar au fost de aceeaşi părere şi mulţi englezi; Churchill, deşi venerat pentru aptitudinile de conducător în timpul războiului, era privit cu neîncredere din cauza agresiunilor împotriva partizanilor comunişti.

Harold Macmillan a observat că în Grecia, ca şi în alte ţări, „propaganda noastră prezentase mişcările de rezistenţă drept nişte grupări de idealişti romantici care luptau cu un devotament demn de Byron pentru libertatea ţării lor“46. Eroul care amintea cel mai mult de Byron era un bărbat pe nume Aris Velouchiotis. Aris călărea prin munţi cu banda lui de partizani imbrăcaţi în negru - berete negre, cămăşi negre, bărbi negre. Eroul romantic, care se dezisese de comunişti în 1945, mai era şi criminal. Ulterior, în zona în care opera au fost descoperite gropi comune pline de oasele inamicilor lui politici.

Adevărata problemă de după eliberare, ca şi în Italia (sau în China şi în multe alte locuri), a fost monopolizarea folosirii forţei. Frontul Naţional de Eliberare (EAM/ELAS) din Grecia acceptase, după negocieri susţinute, să depună armele, atâta timp cât făceau acelaşi lucru şi grupările militare înarmate de dreapta, ca vestitele Batalioane de Securitate înfiinţate în timpul ocupaţiei naziste. Scopul guvernului era să formeze o armată naţională din cele mai bune elemente din ambele tabere. După EAM/ELAS, guvernul nu s-a ţinut de promisiune; deşi stânga a fost demobilizată (într-o oarecare măsură), dreptei i s-a permis să-şi păstreze puterea de foc. Cei mai mulţi foşti luptători din ELAS au privit situaţia, după cum e uşor de înţeles, ca pe o trădare crasă. Un partizan îşi amintea că prinsese un grup de colaboraţionişti în 1944. Dar, în loc să-i omoare, i-a predat poliţiei. O mişcare neinspirată: poliţia le-a dat arme şi i-a lăsat să plece. Pentru partizani, înfrânţi în 1945, morala a fost clară: „Cei care spuseseră «ucideţi-i» aveau ocazia să remarce că al doilea val de violenţe, războiul civil, n-ar fi avut loc dacă i-am fi omorât pe toţi fasciştii."47

Aşa arăta deci atmosfera încărcată din Atena, ale cărei ecouri le-a observat Edmund Wilson în camera lui de hotel în 1945. Pe 3 decembrie 1944, mulţimea adunată în Piaţa Constituţiei, cu femeile şi copiii în frunte, s-a apropiat de hotelul Grande Bretagne, unde se ascunsese guvernul provizoriu. S-a spus că se pregăteau să ia cu asalt clădirea. Perspectiva pe care a auzit-o Wilson de la simpatizanţii de stânga, pe care o împărtăşeau pe atunci majoritatea grecilor, este că majoritatea paşnică a protestatarilor au mers înainte, în timp ce poliţia regalistă a deschis focul şi a ucis şi rănit aproximativ o sută de oameni. A doua zi, când protestatarii au trecut din nou în marş prin faţa hotelului, de data aceasta într-o procesiune funerară, regaliştii au ucis până la două sute de cetăţeni neînarmaţi, trăgând de la ferestrele hotelului.

Macmillan, după cum era de aşteptat, a avut o versiune întru câtva diferită. „Aşa-numita mulţime civilă", şi-a amintit el, „includea mulţi luptători de gherilă din ELAS, înarmaţi până-n dinţi", iar focurile de armă fatale fuseseră trase, probabil, de un agitator comunist.48

Deşi adevărul în privinţa tragicului eveniment rămâne neştiut, două lucruri sunt greu de contestat. Partizanii conduşi de comunişti erau indivizi cu totul lipsiţi de scrupule, care uci- seseră un număr mare de colaboraţionişti reali sau presupuşi şi de „duşmani de clasă" chiar înainte ca Grecia să fie scoasă din mâinile germanilor în octombrie 1944, şi care au continuat să epureze şi să ucidă şi după aceea. Al doilea adevăr este că stânga din Grecia avea toate motivele să se simtă trădată.

Comuniştii şi stângiştii au fost coloana vertebrală a rezistenţei antinaziste şi antifasciste în multe ţări. în Grecia, ei au monopolizat rezistenţa, epurându-i violent pe toţi ceilalţi. în zonele rurale, EAM/ELAS înfiinţase un fel de stat de gherilă în care toţi duşmanii revoluţiei erau daţi pe mâna tribunalelor populare. Un ofiţer englez încartiruit în Grecia în septembrie 1944 a scris despre „domnia terorii" comuniste din Atica şi Beoţia: „în ultimele câteva săptămâni au fost executaţi peste 500 de oameni. Din cauza mirosului cadavrelor în putrefacţie, e imposibil să treci pe lângă un loc anume din unitatea mea. Pe pământ stau neîngropate cadavre dezbrăcate, cu capetele tăiate. [ELAS al acţionat în zona noastră din cauza unor elemente reacţionare puternice din rândul populaţiei."49

Aşadar, teama de consecinţele unei revoluţii în Grecia era cum nu se poate mai întemeiată. Readucerea pe tron a regelui George II, un proiect drag lui Churchill, ale cărui predici monarhiste îi iritau chiar şi pe unii conservatori greci, nu era chiar cea mai bună idee. Scurta lui domnie de la sfârşitul ani-lor ’30 coincisese cu dictatura brutală de dreapta a lui Ioannis Metaxas, pentru care poporul nu simţea nici o nostalgie.

Dar, având în vedere teama de comunism, englezii erau de părere că nu puteau să nu susţină guvernul de la Atena în lupta împotriva partizanilor de stânga. Luptele au durat cinci săptămâni, la începutul lui 1945. ELAS a deportat până la 20.000 de „duşmani de clasă", dintre care mulţi au fost ucişi după marşuri forţate prin munţi. Pe de altă parte, mulţi presupuşi partizani de stânga au fost deportaţi de englezi în lagărele din Africa. Violenţele au fost atât de sângeroase de ambele părţi, încât pacea negociată în februarie a fost întâmpinată de populaţie cu o mare uşurare. Churchill şi-a făcut apariţia la balconul hotelului Grande Bretagne, împreună cu arhiepiscopul Bisericii Ortodoxe, şi a spus, în faţa unei mulţimi enorme care aclama: „Grecia pentru totdeauna! Grecia pentru toţi!“5°

Nu a fost decât o acalmie temporară. Războiul civil din Grecia avea să reînceapă în anul următor şi să dureze încă trei ani. Dar chiar şi înainte de reizbucnirea lui, aproape imediat după ce îşi terminase Churchill discursul mişcător, a început o altă formă de răzbunare, o contrarăzbunare, de data aceasta împotriva stângii. S-au dezlănţuit forţele paramilitare de dreapta şi jandarmii. Comuniştii sau cei suspectaţi de vederi de stânga au fost arestaţi fără mandat, bătuţi şi omorâţi sau închişi în număr mare. Frontul Naţional de Eliberare a emis im apel care atrăgea atenţia lumii asupra „unui regim al terorii, mai hidos chiar şi decât cel al dictaturii Metaxas"51. Până la sfârşitul lui 1945, fuseseră aruncaţi în închisoare aproape 6.000 de susţinători ai organizaţiei EAM. Printre ei erau femei şi copii, ba chiar atât de mulţi, încât au trebuit construite lagăre speciale pentru femei. Aceşti oameni au fost acuzaţi, de-a valma, de crime comise în timpul ocupaţiei. Dar crimele comise de foştii colaboraţionişti nazişti sau de batalioanele de securitate ale dreptei au rămas în mare parte nepedepsite.

Harold Macmillan şi Edmund Wilson au privit Grecia din perspective foarte diferite - unul ca ministru englez în funcţie, celălalt ca jurnalist literar american -, dar asupra unui lucru au fost de aceeaşi părere. Ar fi trebuit făcute eforturi mai mari pentru separarea stângii democrate de revoluţionarii comunişti. Macmillan era de părere că „o politică moderată, rezonabilă, progresistă" ar fi cernut „elementul radical, vag, de nucleul de comunişti îndârjiţi"52. In opinia lui Wilson, Anglia ar fi trebuit „să-i ajute pe liderii EAM să se desprindă din laţul sovieticilor şi să ţină sub control elementele mai turbulente, pe a căror înverşunare englezii se bazaseră bucuroşi pe vremea Rezistenţei"53. Din păcate, astfel de eforturi, chiar dacă ar fi existat intenţia să fie făcute, au fost înecate repede de setea de răzbunare încurajată de forţele politice care încercau s-o aţâţe pentru a trage foloase.

(130) Organizaţia sa militară era Armata Populară Antijaponeză Malaieziană (APAJM), care, în august 1045 avea aproximativ 10.000 de membri înarmaţi, care controlau o mare parte din zonele rurale, formând un fel de stat în stat, cu propriile sale reguli şi legi şi cu obiceiul de a-i epura în masă pe oficialii opozanţi, în mod asemănător gherilelor comuniste din Grecia.

 

45. Macmillan, The Blast of War, 193.

46. Ibid., 501.

47. Allan Scarfe şi Wendy Scarfe, ed,,All That Grief: Migrant Recollections of Greek Resistance to Fascism, 1941-1949 (Sydney, Australia: Hale and Iremonger, 1994), 95.

48. Macmillan, The Blast of War, 499.

49. Mark Mazower, ed., After the War Was Over: Reconstructing the Family, Nation, and State in Greece, 1943-1960 (Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 2000), 27.

50. Macmillan, The Blast of War, 547.

51. The Times (Londra), 13 iulie 1945.

52. Macmillan, The Blast of War, 547.

53. Wilson, Europe Without Baedeker,

 

II. Înlăturarea dărâmăturilor

4. Întoarcerea acasă

(174) Dar Churchill se ghida după un alt precedent: Tratatul de la Lausanne din 1923, când se stabilise mutarea musulmanilor de pe teritoriul Greciei în Turcia şi a cetăţenilor turci de religie creştin-ortodoxă în Grecia. De fapt, o mare parte din schimb se şi petrecuse înainte de 1923, spontan, cum s-ar spune, ca urmare a războiului greco-turc. Schimbul oficial s-a desfăşurat fără prea mare vărsare de sânge

5. Drenarea otrăvii

(213) Când personalităţile simbolice ale regimurilor antebelice îşi pierd credibilitatea, iar legitimitatea începe să le fie pusă la îndoială, apare riscul unui război civil, ca acela care a izbucnit cu furie în Grecia sau ca acela care (…) avea să înceapă în China.

6. Statul de drept

(227) Legea şi dreptatea, a spus el [scriitorul Sandor Marai], „nu existau nicăieri, dar tribunalele populare funcţionau deja [Budapesta 1945], iar execuţiile politice asigurau distracţia zilnică a unei gloate fără ocupaţie, ca în Roma de pe vremea lui Caligula"2.

(229) În Grecia, la sfârşitul lui 1945, se aflau în închisoare 48.956 de oameni. Dar toţi erau de stânga.

Grecia este cel mai grăitor exemplu de ţară în care atât comuniştii, cât şi anticomuniştii au făcut abuz de procesele legale în scopuri politice, uneori chiar în acelaşi timp. În 1943 existau deja în ţară tribunale populare, în zonele eliberate de Armata de Eliberare Populară, de stânga, braţul militar al Frontului Eliberării Naţionale controlat de comunişti. Tribunalele făceau parte din efortul de înfiinţare a unui stat socialist în Grecia ocupată. Tribunalele populare, compuse din luptători ELAS şi alţi „tovarăşi" (ţărani, şoferi de camion şi alţii asemenea) judecau infractori, criminali de război şi colaboraţionişti.» Sentinţele erau, în general, aspre. Multe persoane au fost executate după un proces grăbit, sau uneori chiar fără proces, de luptătorii de gherilă.

Cea mai frecventă infracţiune din Grecia rurală pare să fi fost furtul de vite. Numai că în satul Deskati, din centrul ţării, gherilele aveau prea multe pe cap ca să se ocupe de hoţii de vite. Sătenilor li s-a spus pur şi simplu că trebuia să se termine cu furtul de vaci, fiindcă „nu avem închisori şi nici metode de a-i trimite în exil pe hoţi

(230) Dacă cineva e prins furând, să ne spună direct ce preferă să-i tăiem, capul sau picioarele de la glezne. Hotărârea vă aparţine"10. Se pare că metoda a funcţionat. Furturile s-au oprit, cel puţin în Deskati. Tribunalul popular a judecat însă cazul bizar al unui tânăr care i-a făcut o declaraţie de dragoste unei fete, dar apoi a cerut-o în căsătorie pe alta. Judecătorii l-au pus în faţa unei alegeri sumbre: să se însoare cu prima fată sau să fie executat. Tânărul a ezitat până în ultima clipă înainte să decidă că prefera să rămână în viaţă.

Tribunalele poporului erau neîndurătoare cu colaboraţioniştii. Termenul îi cuprindea pe poliţiştii şi jandarmii care lucraseră pentru germani, pe promotorii fascismului, pe vorbitorii de limbi slave din Macedonia care cooperaseră cu bulgarii în eforturile lor de-a se face stăpâni pe o felie din Grecia, sau pe duşmanii de clasă care se împotriviseră revoluţiei. În primăvara lui 1944, după ce a fost eliberată de sub ocupaţia germană, Grecia a fost condusă pentru scurtă vreme de un Guvern de Uniune Naţională, dar, chiar şi după ce organul respectiv a înfiinţat tribunale oficiale pentru judecarea colaboraţioniştilor, tribunalele populare tot şi-au continuat activitatea în unele zone până pe la jumătatea lui 1945. Faptul că Grecia avea două sisteme judiciare diferite, unul oficial, cu autoritate limitată, celălalt neoficial, dar controlând un teritoriu mai mare, arată cât de împărţite erau părerile cu privire la legitimitatea politică. Grecia nu avea un general de Gaulle care să peticească relaţiile dintre comunişti şi conservatori, dintre regalişti şi liberali. Cicatricile războiului erau prea sensibile, iar prăpăstiile dintre tabere prea adânci.

Tribunalele oficiale au depus unele eforturi pentru a-i condamna pe cei mai de seamă colaboraţionişti din timpul războiului, printre care prim-miniştrii greci din timpul dominaţiei germane, dar procesele erau lente şi de multe ori stângace. Prim-miniştrii trădători declarau, ca orice trădător că motivul pentru care nu renunţaseră la funcţii fusese patriotismul. Mai mult, spuneau ei, aducând şi unele dovezi, chiar guvernul grec din exil le spusese să rămână în funcţie pentru a repara ce se mai putea repara în acea situaţie foarte gravă. Liderul guvernului exilat nu era altul decât cel dintâi prim-ministru de după eliberare, Georgios Papandreou; fiul şi nepotul său aveau să fie şi ei prim-miniştri.

(231) Colaboraţioniştii mai violenţi, de pildă sângeroasele Batalioane de Securitate, au fost rareori puşi sub acuzare. De fapt, după semnarea în februarie 1945 a aşa-numitului Tratat de la Varkiza, în baza căruia stânga trebuia să depună armele în aşteptarea unui referendum naţional cu privire la noul guvern, în Grecia s-a produs o răsturnare totală. Foştii colaboraţionişti de dreapta, care refuzau dezarmarea, terorizau orice persoană suspectată de simpatii de stânga. Cetăţenii erau arestaţi şi uneori împuşcaţi pur şi simplu fiindcă făcuseră parte dintr-un tribunal popular. De data aceasta, statul în stat era condus de miliţii de dreapta pe care guvernul nu le putea controla. Cum poliţia susţinea în mare parte tabăra de dreapta, tribunalele nu se puteau baza pe ea pentru arestarea foştilor colaboraţionişti. În loc să ajungă la judecată, foştii partizani şi susţinătorii lor erau bătuţi, torturaţi şi aruncaţi în închisoare de oameni înarmaţi care lucraseră pentru germani. Pentru fiecare fost colaboraţionist aflat în închisoare în 1945 existau zece susţinători ai ELAS.

Un fost partizan pe nume Panagiotis a depus armele în februarie 1945. Câteva săptămâni mai târziu, a fost luat pe sus de foştii membri ai unui batalion de securitate, dus la o şcoală din apropiere, atârnat cu picioarele în sus şi bătut cu paturile puştilor. Apoi a fost biciuit la tălpi până când picioarele i-au ajuns carne vie, aşa că a trebuit să se întoarcă acasă târâş. Dar mai târziu, stabilit în Australia, el s-a considerat norocos „că am căzut victimă doar primului val de răzbunare fascistă", fiindcă „am scăpat de al doilea val, în care fasciştii au condamnat mii de oameni la moarte în tribunalele lor"11. Aşadar în Grecia eliberarea nu a însemnat sfârşitul violenţelor civile şi al ciclului aparent infinit al răzbunărilor, ci începutul unor vremuri mult mai rele.

 

III. Să nu se repete

7. Dimineți pline de speranță

(267) Regaliştii din Grecia au fost zguduiţi [de victoria în alegeri.a lui Attlee], dar stânga aflată la ananghie s-a bucurat, sperând zadarnic să i se schimbe norocul.

 9. O singură lume

(339) Maximilien de Bethune, duce de Sully (1560-1641), de pildă, s-a gândit la o republică europeană creştină căreia turcii nu i s-ar fi putut alătura decât dacă se converteau la creştinism.

(345) Pentru punerea eficientă în practică a unei asemenea autorităţi, marile puteri trebuiau să aibă relaţii amiabile, de unde şi conferinţele de la Moscova, Teheran şi Ialta, unde Churchill, Roosevelt şi Stalin au dezbătut vehement ordinea postbelică, scriind uneori pe dosul câte unui plic, făcându-şi mişcările de parcă lumea ar fi fost o tablă de şah enormă, în care polonezii, grecii şi alte popoare erau împinse de colo-colo ca nişte pioni.

(357) Miniştrii afacerilor externe ai Celor Cinci Mari (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa şi China) se adunaseră să discute diverse tratate de pace, în special cele cu Italia, Finlanda şi ţările balcanice [septembrie 1945].

 

 

Locurile unde se construiește Europa (SEVERIN 2000)

 Adrian Severin, Locurile unde se construiește Europa. Adrian Severin în dialog cu Gabriel Andreescu, Polirom, Iași, 2000

 

3. Parteneriatul aprofundat cu Polonia

Un prim exercițiu de reformă pe plan intelectual

43 A. S.: (...) Ea hârtia MAE cuprindea și ideea parteneriatului româno-polonez și ideea trilateralei România-Polonia-Ucraina, cuprindea și ideea acelui coridor rutier și feroviar care ar fi trebuit să lege Varșovia de București trecând prin Lvov și Cernăuți - mai mult decât atât, ar fi trebuit să ajungă în nord la Marea Baltică la Gdansk, iar în sud să fie prelungit până la Marea Egee, la portul grecesc Alexandropolis.

  

4. Tratatul cu Ucraina

În Europa nimic nu este mai rău văzut decât revendicările teritoriale
47 (...) A. S.: Nu numai de Ungaria, dar și de Bulgaria (cu care aveam problemele celebre cu podurile); (...). Relațiile cu Iugoslavia și cu Marea Neagră erau, după cum se știe, în bună regulă. Dar în acel moment Iugoslavia era deja suspendată din OSCE și Marea Neagră nu făcuse cerere de adeziune. Recomandarea președintelui Miloșevici și a Mării Negre nu cred că ar fi contat prea mult la Lisabona [summit OSCE noiembrie 1996].

Un salt în principiile de politică externă a României
56 (...) A. S.: (...) Ar trebui să fie o mare satisfacție că văzându-se că până la urmă noi am avut dreptate. Sigur, pentru asta a trebuit să se treacă peste tragedia kosovară. [summit UE Luxemburg 1997 / summit UE Helsinki 1999]

 

5. Vecinătăți, strategii, controverse

Nu ne putem pune cu presa
60 G. A.: (...) De pildă, Departamentul de Stat american avea siguranța că oamenii săi vor respecta, la 11.000 km distanță, ceea ce la Washington se decisese privitor la finanțarea activităților în Serbia.

A aspira către statutul omului de stat
64 (...) A. S. (...) Primul din 1997. Este vorba de implicarea noastră în rezolvarea crizei de la Belgrad legată de rezultatele alegerilor locale. Știți că la Belgrad se crease o adevărată Piață a Universității. Au fost luni de zile în care populația a demonstrat în fiecare zi prin centrul capitalei, a ocupat unele piețe centrale ca reacție la nerecunoașterea de către Miloșevici a rezultatelor alegerilor pentru primăria Belgradului. Zoran Gingici a fost ales atunci primarul Belgradului și nu i se recunoștea mandatul. Situația a devenit explozivă. S-ar fi ajuns la deznodăminte destul de rele dacă România ar fi dus atunci politica externă pe care a dus-o dl. Pleșu în anii în care s-a maturizat conflictul din Kosovo. Am trimis imediat un mesager la Belgrad ca să ia legătura cu toate forțele politice. Aceste mesager s-a deplasat apoi și în țările învecinate cu probleme sensibile: Croația, Bosnia-Herțegovoina, Albania pentru a sonda terenul, pentru a da sfaturi, arătând în acest fel că România vrea să-și joace atuurile. România a valorificat așa numitele vechi relații de prietenie cu Serbia. Nu am făcut acest act din teribilism fără să consultăm și pe cei care erau direct implicați.
G.A.: Cine a avut inițiativa consultării cu forțele politice sârbe?
A. S.: Ministerul de Externe. Ca ministru de Externe, am vaut această inițiativă.
G. A.: Deci nu a venit de la sârbi?
A. S.: Partea sârbă nu a știut nimic. (...) L-am invitat pe ambasadorul SUA - pentru că SUA îți asumaseră un rol important în zonă  și i-am comunicat că intenționăm să facem un demers exploratoriu. Transmiteam și mesajul nostru că pe România s epoate conta ca un vecin prietenos, cu condiția ca valorile principiale în care ea crede să fie împărtășite și respectate la Belgrad.
(...) Însă după două zile am primit răspunsul printr-o notă neutră SUA, în care am fost rugați să facem un demers și să încercăm să pricepem mai bine car este situația acolo. În 24 de ore am primit acordul guvernului sârb ca omul nostru să meargă în Serbia. El a putut să se întâlnească cu toată lumea, inclusiv cu Opoziția.
(...) După aceea am avut surpriza foarte plăcută ca în multe discursuri ale Secretarului de Stat sau ale altor demnitari americani să se menționeze despre rolul, inițiativa, despre serviciul pe care România l-a făcut în rezolvarea crizei de la Belgrad.
65 (...) Al doilea exemplu este mai scurt pentru că este mai bine cunoscut: promptitudinea cu care România s-a implicat în rezolvarea crizei din Albania. (...) Când am luat inițiativa să participăm la forțele UNPREDEP din Macedonia sau să participăm la forțele de menținere a păcii din Cipru, arătând că ne asumăm o funcție importantă în zona noastră, am primit critici din toate părțile.

A veni să strici pregătirile

65 G. A.: Mai știu un caz unde, după informațiile pe care le am, reprezentanții României au jucat un rol semnificativ: reuniunea din Grecia din septembrie 1997. Grecii, la sugestia rușilor, au promovat unui fel de alianță balcanică în care rușii urmau să joace un rol paternalist. Care ar fi amănuntele?
A. S.: Este vorba de un interes pentru Balcani pe care Rusia nu l-a ascuns de prea multe ori în istorie. (...) Pe de altă, parte în contextul relațiilor încordate greco-turce, Grecia a fost sprijinită destul de puțin de SUA pentru a-și regla diferendele și destul de puțin ascultată în NATO. Ea a căutat, natural, să-și obțină un plus de sprijin din partea Rusiei. Evident, Turcia a sărit în sus pentru că se temea de întărirea capacităților militare ale ciprioților greci. NATO s-a speriat de reacția turcească, de o altă complicație și din nou Grecia, care susținea interesele și aspirațiile ciprioților greci, s-a simțit prinsă în colț, după cum și Rusia și-a dat seama că pentru a întări raporturile cu Cipru are nevoie de sprijin grecesc. Iată pe ce bază, absolut rațională, s-a clădit o anumită simpatie a Greciei pentru interesele rusești în Balcani. Atât cât SUA au apărut ca fiind un susținător mai degrabă al Turciei decât al Greciei în disputele dintre acestea și câtă vreme SUA aveau un rol tot mai mare în Balcani, mai ales în urma implicării lor în conflictele din fosta Iugoslavie (a se vedea în special Dayton și Bosnia-Herțegovina), Atena și Moscova s-au regăsit pe o platformă comună.
66 G.A.: La care se adaugă tradiția antiamericană în Grecia, care nu se mai explică prin interese.
A. S.: La care se adaugă tradiția antiamericană în Grecia, puternic evidențiată în 1999, cu ocazia vizitei președintelui Bill Clinton la Atena. Punând toate acestea cap la cap, inclusiv fundamentalismul ortodox care se dezvoltă în Grecia, spre disperarea multor democrați, în special din Partidul Socialist, s-a ajuns la convingerea că este mai bine să se facă un loc mai bun pentru Rusia în Balcani. Se compensa astfel influența crescândă a SUA în Europa de Sud-Est.
Subliniez că prezența americană în Balcani este o noutate introdusă de Administrația Clinton. (...) Ceea ce prezintă o importanță istorică.
Pentru a contrabalansa această prezență, Grecia credea că este mai bine să asigure o intrare în joc, mai mult sau mai puțin echivalentă, pentru Rusia. Trebuie adăugat că, în argumentația pentru o mai pronunțată prezență rusească în Balcani, se adăugau și elemente precum faptul că SUA lansaseră Inițiativa pentru Cooperare Sud-Est Europeană (SECI), în timp ce UE lansase, tot pentru această regiunea, procesul Royaumont(32). (...)
Înainte de căderea zidului Berlinului și prăbușirea în 1991 a URSS, Rusia se baza mult pe alianțele din Balcani: cu Bulgaria, membră a Pactului de la Varșovia, și cu România, care, după părerea mea nu este o țară balcanică, dar este influentă și se află la limita Balcanilor. (...) Rusia fusese lăsată complet în afara proceselor politice în Balcani, pe care le putea influența cel mult prin declarații făcute de la distanță.
Iată, deci, care era coincidența de interese grecești și rusești. Grecia a încercat atunci să creeze o conferință permanentă pentru cooperare balcanică, la care să fie invitată și Federația Rusă. Acțiunea aceasta a fost temerară, pentru că impactul nu era moderat printr-o implicare simultană, de același tip, și a SUA. La astfel de conferințe balcanice erau invitate și alte țări, cu titlu de observator, cum ar fi Franța și Germania sau chiar SUA, dar în ce privește Rusia, aceasta urma să joace un rol nu perfect definit, dar în orice caz, deloc lipsit de importanță.
Decizia trebuia luată în cadrul conferinței șefilor de stat și de guvern balcanice din Creta. Era o primă întâlnire de acest fel și fusese prezentată ca o reuniune semi-formală, mai mult cu caracter simbolic, ocazie ca statele prezente să poată schimba păreri despre situația din zonă fără să se angajeze la ceva concret.
32 = Este vorba despre inițiativa primului ministru francez Edouard Balladur. A nu se confunda cu Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, lansat după criza din Kosovo.
67 Conferința a fost în sine salutară deoarece a prilejuit o primă întâlnire între prim-miniștrii Greciei și Turciei, ca și între miniștrii lor de externe. (...) Însă cunoștința mea, ministrul de externe grec Pangalos, a intenționa să facă și altceva. De acesta lucru mi-am dat seama cum am pus piciorul în Creta și am văzut o pancartă pe care scria „Prima conferință a șefilor de stat și guvern din țările cooperării balcanice”. Se intenționa să se țină și o doua conferință și o a treia, adică să se instituționalizeze ceva. Iată un lucru pe care noi nu-l convenisem înainte și de care oficial nu fusesem avertizați. Am spus atunci că nici ideile geniale privind Europa de Sud-Est nu pot fi acceptate, cât ar fi ele de geniale, fără consultarea prealabilă a României și fără acordul ei.
G.A.: Ați spus cui?
A.S.: Am spus celor care erau prezenți acolo și în special partenerilor noștri greci. (...) [prim-ministrul V. Ciorbea] A venit cu o zi întârziere, când deja criza era depășită pentru că nimeni dintre cei prezenți nu susținea instituționalizarea precipitată a cooperării cu Rusia. Nu aveam nimic împotrivă să mai existe alte întâlniri de acest gen, dar nu ca obligație, ci dacă exista o agendă serioasă pe care să o putem analiza. (...) Este foarte greu ca la o asemenea întâlnire, când ești extrem de bine primit de către gazde, ești cazat în locuri superbe, ai atâtea semne de delicatețe din partea celor care-ți oferă ospitalitate, să vii le strici pregătirile. Cei care n-au simțit în conferințele internaționale o atare presiune, probabil că nu înțeleg duritatea ei excepțională, dificultatea cu care poți să faci față presiunii. (...)
Ne lămurisem cum stăm și i-am spus că nu aveam nici un motiv să subminăm cooperarea balcanică și sud-est europeană. Trebuia chiar s-o susținem, dar nu în această formă precipitată și inițiată fără o consultare prealabilă a României. (...) Dl. Ciorbea a marșat pe această linie și am făcut o echipă bună care a condus nu la un eșec al conferinței, ci la o plasare a conferinței într-un cadru de realism și moderație.(...)
68 Am spus că sigur Rusia este binevenită, dar ținând seama de tradiția relațiilor ei țările balcanice, cu țările Europei de Sud-Est, este preferabil să rezolve mai întâi pe cale bilaterală probleme cu statele din regiune înainte de a interveni într-un proces multilateral.
(...) Și prim-ministrul Simitis și actualul ministru de externe Papandreu - atunci ministru adjunct de externe - ne-au transmis după conferință regretul pentru că printr-o formă cam bruscată s-a încercat punerea noastră în fața unui fapt împlinit. Cred că aceste regret au fost sincere. Ele încercau să marcheze o delimitare față de persoana prea cutezătoare și prea vulcanică a ministrului, în mod clar artizanul întregii afaceri. (...)

Ești lider regional făcând ceva, nu doar declarându-te lider regional
68 G.A.: (...) Mă gândesc la efortul american de a dezvolta SECI exact în perioada în care se definitiva strategia extinderii Alianței Nord-Atlantice. (...) Ei [Ungaria] se temeau ca nu cumva SECI să nu fie o variantă la extinderea NATO.
A. S.: Eu cred că SECI nu a fost gândită ca o alternativă la extinderea Alianței. Ci ca un proces complementar, favorabil până la urmă consolidării democratice și securității subregionale. Atingerea unor atari obiective era menită să diminueze temerile americane potrivit cărora extinderea NATO către Europa de Sud-Est însemna un pericol pentru viețile soldaților americani, dar și pentru buzunarul contribuabilului american. În acest proces s-a dorit includerea tuturor țările balcanice, dar și a celor care prin istoria lor au stabilit legături cu Balcanii. Aceste țări erau România, Republica Moldova, Ungaria și Austria. Din punctul meu de vedere, Croația este o țară balcanică, cel puțin dacă în vedere geografia și geopolitica, în ciuda aspirațiilor de atunci ale președintelui Tudjman, de a considera Croația țară central-europeană. România este, prin urmare, net mai central europeană decât Croația(33). Dar aici nu se pune problema unei atitudini de superioritate a altor zone din Europa față de Balcani și a unei aroganțe central-europene față de regiunea sud-dunăreană, ci de a aduce împreună țări care trăiseră, într-un fel sau altul, împreună. Nu trebuie uitat că Buda a fost pașalâc timp de peste 100 de ani. Viena a fost asediată de turci, cu care imperiul habsburgic s-a luptat secole întregi. Aceasta a asigurat țărilor respective o experiență balcanică ce nu trebuie ignorată. Iată motivul pentru care s-a încercat aducerea în SECI  și a unor țări care nu aparțineau Balcanilor.
Nu mai puțin important de reținut este că în această Inițiativă trebuia să participe și Italia, care nici pe departe nu este o țară balcanică, dar care a avut o istorie legată de Balcani, are o cunoaștere a Balcanilor și influență în Balcani, ca România. O țară ca Ungaria s-a temut că situarea ei în grupul celor care trebuiau să se ocupe cu securitatea sud-est europeană o va rupe de grupul țărilor central-europene, în legătură cu care UE și NATO luaseră de timpuriu decizia de a fi integrate în civilizația occidentală, aproape cu orice preț. (...)
Eu pot să înțeleg că Ungaria nu se simte foarte atrasă de rezolvarea problemei sud-est europene. Ea nu are nici resursele necesare pentru rezolvarea lor și, afară de cei 100 de ani aflați sub ocupație turcească, nu a fost niciodată într-o legătură atât de solidă cu zona.
G.A.: Înțeleg că dv. considerați că procesul SECI venea în întâmpinarea României?
70 A.S.:  Eu am făcut o declarație pe care am repetat-o în permanență. România nu este o țară balcanică. Nici din punct de vedere geografic, nici din punct de vedere geopolitic, nici din punct de vedere cultural. Asta se va vedea imediat dacă se face o călătorie în sudul Dunării. Nici din punct de vedere economic nu suntem legați ombilical de Balcani. Evident, dacă se poate face comerț acolo, e foarte bine, dar nu este vorba despre interesul nostru vital. Aș spune chiar altceva: faptul că noi avem nici un fel de litigii cu țările din Balcani, dar avem sau am avut litigii cu țările Europei Centrale demonstrează că ultima este zona noastră de interese. Lipsa de rivalitate cu Europa balcanică demonstrează că România nu-i aparține. La o adică, se poate lăsa păgubașă de prezența în această zonă. Nu este mai puțin adevărat că legăturile României cu respectiva zonă sunt extrem de puternice. Din diverse motive, mai puternice decât ale Ungariei.
Dar dacă România nu are interese vitale, are totuși interese rezonabil de importante în Balcani. Ca țară punte între Europa centrală și Europa de Sud-Est, România are și răspunderi internaționale în regiune. Cel puțin interese pe măsura intereselor sale privind pacea și securitatea balcanică. Stabilitatea balcanică, o dată stricată, a exercitat o influență negativă asupra României. Din aceste motive, România este interesată în păstrarea unei regiuni balcanice stabile, prospere. De  aceea ea trebuie să-și joace rolul, adică să se implice în apărarea stabilității Balcanilor ca reprezentant al Europei Centrale și, pe această cale, al Europei Occidentale și al SUA.
Când am avut, în decembrie 1997, întâlnirea la Hotel Astoria din New York cu dna Albright și miniștrii de externei ai țărilor SECI, am venit cu ideea de a mări coerența în SECI și să creăm un centru permanent la București. (...) Dna Albright a fost surprinsă pe moment, dar colaboratorii au liniștit-o spunându-i că este una foarte bună. (...) Toate celelalte țări prezente, luate repede, au spus „da, sigur, e în regulă”.
33 = Disputa privind plasarea geografică a unei țări sau alteia este puțin relevantă. (...) Odată cu sfârșitul „erei” Tudjman, Croația pare să se îndrepte rapid spre împlinirea standardelor de solidaritate cu democrațiile prospere de pe continent.
(...) M-am întâlnit a doua zi cu ambasadorul american la ONU, Richardson, prezent la întâlnirea cu dna Albright. El mi-a spus:
71 „(...) Luându-vă această obligație este limpede că faceți un pas important ca România să devină într-adevăr un lider în cadrul SECI. (...)”
(...) Confruntați cu pasivitatea părții române, americanii au preluat inițiativa restrângând-o tematic, dar dezvoltând-o în plan organizatoric. Așa s-a născut Centrul pentru Combaterea Crimei Organizate în Balcani la București.
Pentru că tocmai având în vedere această istorie, SUA au sugerat și coordonatorul SECI din Europa, Eberhart Busek, a propus și a insista ca România să mă numească coordonator național al SECI, după ce nu am mai fost ministru de externe. (...)
De fapt, pentru că nu puteam să fiu și parlamentar și coordonator executiv, a fost numit și un coordonator național din MAE, iar eu am fost numit reprezentant al președintelui pentru SECI. (...)

 

6. Seducția capitalelor occidentale: Italia

Nu am avut nici un fel de prejudecăți
73 G.A.: (...) Dar până acum am avut doar discuții despre bilaterale, trilaterale, priorități regionale, strategii balcanice.
Dacă nu ai același stil de viață, nu se fac relații solide
80 A.S.: (...) Cel de-al doilea exemplu este Kosovo. În această chestiune, Președintele României a avut o poziție extrem de limpede, însă, din păcate, marea majoritate a populației a arătat că are alte vederi, alte sentimente și că, de fapt, se vede solidară cu sârbii din două motive: o dată, încât „confruntată” cu ungurii ar fi procedat la fel cum au procedat sârbii cu kosovarii; în al doilea rând, deși nu au aprobat procedura mult prea brutală a sârbilor, îi considerau membri ai familiei. Iar atunci când un vecin vine și se ceartă cu un membru al familiei tale, chiar dacă acesta este agresorul care a făcut scandal, tu sari și îi iei apărarea. C-așa e la noi!
(...) Toate acestea vorbesc despre cât de importantă este compatibilitatea culturală.
81 (...) G. A.: Uitați-vă la cazul româno-maghiar. Unde vedeți asemănare culturală? Dar interesele cu totul excepționale: (...), așezarea lor ca un capac peste Balcani le obligă la o strânsă colaborare în politica externă.

Merită să faci un parteneriat strategic pe o rațiune conjuncturală?
82 (...) A.S.: (...) Un argument este că Italia are o cunoaștere bună, o influență destul de însemnată și o politică coerentă în Europa de Sud-Est și la Gurile Dunării. (...) La începutul anului 1997, Italia era singura țară occidentală care avea o politică coerentă și dinamică în Europa de Sud-Est și zona danubiană.
83 G.A.: Spre deosebire de Germania, care părea preocupată de Ungaria, Croația și Slovenia.
A. S.: (...) Helmuth Kohl a avut, după părerea mea, o politică bismarckiană, potrivit căreia Balcanii nu merită nici măcar viața a doi grenadieri de Pomerania. Am simțit mereu acest lucru: un dispreț total față de zona Balcanilor. (...) Gensher era convins că zona sud-est europeană merită interes. (...) În același timp, [K. Kinkel] avea atâtea alte probleme de rezolvat încât a stat să-și conceapă o mare politică sud-est europeană. (…) [Franța] Așa că nu s-a obosit să aibă o politică sud-est europeană sau central-europeană specială. America intrase de curând în coșmarul Iugoslaviei și de abia elabora, în acel moment, o politică care să depășească zona Balcanilor de Vest. Drept pentru care singura țară occidentală care avea o politică serioasă aici, în momentul în care eu deveneam ministru de externe, era Italia. (...) Ci reflecta un interes special, obiectiv, al Italiei pentru zonă și o educație specială pentru a înțelege această zonă.
(...)
A. S.: (...) Dacă ENI(40) a avut interese aici a fost tocmai pentru că erau interese strategice italiene în zonă.
40 = Cea mai mare companie italiană care operează în domeniul petrolului.

Locurile unde se naște Europa
85 (...) A.S.: (...); ori mergând să verifice modul de aplicare a acordurilor de la Dayton în Bosnia-Herțegovina; să monitorizeze mersul democrației în Croația sau Ucraina. Acestea sunt clipele când se formează spiritul european și se creează familia europeană. Nu este întâmplător că în momentul în care am fost ministru de Externe, funcții similare erau deținute de colegi de-ai mei din Consiliul Europei cu care lucrasem îndelung împreună: în Grecia, Ungaria, Finlanda, Suedia, Bulgaria...
86 41 = Iată în ce termeni prezenta cotidianul „Corriere della Sera” din 28 aprilie 1997, în articolul România se oferă: ea poate să asigure pacea în Balcani, vizita lui A. S. la Roma: „(...) Mai degrabă vrem să intrăm printre primii în Alianță pentru a întări flancul sudic al NATO, cel mai slab, din care face parte și Italia”.
87 (...) A.S.: (...) Când spun „singura țară”  [Italia/NATO-UE] mă refer la singura țară din Grupul celor 7, ca să nu punem în discuție, știu eu, Grecia sau Portugalia, țări mai mici sau cu o influență relativ redusă.

 

7. Spiritul Germaniei

Germanii se angajează numai pe bază de convingere
101 (...) A. S.: (...) A trebuit să apară Kosovo, să se manifeste mai limpede criza iugoslavă, criza balcanică în general, ca să se confirme abordarea noastră și să se impună, în cele din urmă, strategia noastră. (...)
G.A.: Aș spune că ambele texte [UE Luxemburg 1997 - UE Helsinki 1999] sunt despărțite mai puțin de o diferență de formulare, cât de o epocă. Epoca Kosovo. Evenimentele din prima parte a anului 1999 sunt cele care au schimbat viziunea despre viitorul Europei.
102 (...) G.A.: (...) (Într-un sondaj de acum câțiva ani, la întrebarea „Pe cine vreți să-i aveți alături în UE”, germanii numiseră Ungaria în proporție de 80% , lista terminându-se cu Turcia 38%, Bulgaria 34% și biata Românie la coadă cu 32%).
104 A.S.: (...) După care de la Sibiu ar fi coborât pe Valea Oltului și la Râmnicu-Vâlcea ar fi putut să se bifurce spre București și Giurgiu, o bretea fiind coborâtă mi mult sau mai puțin perpendicular pe Dunăre, acolo unde s-ar fi putut construi al doilea pod între România și Bulgaria. Această idee din păcate nu a fost urmată și iată că facem al doilea pod, dar nu acolo unde ne-ar fi convenit ambilor un asemenea proiect, ci mai la vest, acolo unde convine în special Bulgariei. Opoziția ministrului Băsescu pentru o formulă absolut normală solicitată de bulgari, dar care putea să țină mai bine seama și de interesele românilor, a condus în final la succesul poziției bulgărești împotriva rezistenței iraționale a României.

 

8. Alfred Moses, Madeleine Albright și parteneriatul strategic cu Statele Unite

Prima vizită oficială a lui Emil Constantinescu nu putea fi doar un premiu de consolare
107 (...) G. A.: Serbia și Grecia au fost menționate?
A. S.: A treia chestiune era, firește, a Europei Balcanice. Se dorea într-un fel - nu s-a spus cuvântul ca atare, dar se sugera - ca România să fie un fel de lider al acestei zone. Nu în sensul de a da ordine, așa cum înțeleg  românii care pronunță formula „România - lider subregional”, ci în sensul de țară capabilă de a oferi exemple bune, să dea sfaturi bune, să asigure oportunități concrete de colaborare, toate aceste ducând șa calm într-o regiune cu spiritele destul de agitate. Am abordat și problema drumurilor caucaziene și a bazinului Mării Negre, securitatea în Marea Neagră și securitatea energetică.

„Triunghiurile lui Adrian”
111 46 = În numărul 5 al revistei „22”, consilierul prezidențial scria următoarele: „Ideea complementarității dintre spațiul central-european și cel sud-estic, cu România ca pivot al stabilității regionale, și, în consecință, construirea de cooperări trilaterale, a a aparținut programului de politică externă al lui Emil Constantinescu și grupurile de studiu de care vorbește Gabriel Andreescu se referă la <triunghiurile lui Constantinescu și nu la trilateralele lui Severin>”.

 

„Am venit la Washington spre a spune ce poate România să facă pentru Statele Unite”
116 A.S.: (...) Însă ceea ce mă interesează în primul rând, ceea  ce constituie motivul principal al călătoriei mele la Washington nu este candidatura noastră pentru NATO, ci dorința noastră ca România să devină un partener strategic al SUA în zona de Sud-est a Europei.

 

9. Sintra, iunie 1997 - Madrid, iulie 1997

„Ați făcut absolut tot ce se putea face”
123 (...) A.S.: (...) Sau va fi oare vorba despre o schimbare efectivă a obiectivelor și metodelor de acțiune ale NATO, printr-o integrare de noi membri, inclusiv din zona de sud-est a Europei, deci a unor state din flancul sudic? Asta ar fi însemnat un pas către reunificarea lumii democratice euroatlantice.

 

10. România în lume

Eu nu pot să nu-mi sum acel trecut și să nu-mi exprim regretul și scuzele
135 A.S.: (...) Eu doream să extind acest parteneriat în două direcții: în direcția Egiptului și în direcția unui binom, Turcia și Egipt.
G.A.: Relativ recent președintele Constantinescu a propus o trilaterală România - Israel - Turcia.
A.S.: Nu știu cuma fost concepută trilaterala la președinție. Eu am publicat în anii trecuți câteva articole în care vorbeam despre nevoia trilateralei România - Turcia -Israel, pe care aș fi dorit-o extinsă prin includerea Egiptului.
136 (...) A.S.: (...) Dar e cazul să observăm că în zona Orientului Apropiat,  de care  noi nu suntem foarte departe - mai ales că Turcia este și partea a Europei de Sud-Est, a Balcanilor - partenerii strategici ai partenerului nostru strategic, SUA, sunt exact Egiptul, Israelul și Turcia.

„Pentru dumneavoastră a fost un gest firesc, pentru noi este un gest important”
136 G.A.: Dacă urmăm o asemenea logică, vă întreb dacă v-ați gândit vreodată că România ar avea ceva de spus în relația dintre Grecia și Turcia? Caz în care apare din nou o problemă de interes geopolitic, pusă sub un control relativ și pentru care poziția peste Balcani a României ar putea juca, în anumite contexte, un rol salutar.
A. S.: Este și motivul pentru care noi am realizat acele trilaterale, pe care americanii le-au numit back to back, respectiv România-Bulgaria-Turcia și România-Bulgaria-Grecia.
137 Cea din urmă exista, nu era o noutate. Dar ea singură nu făcea, după părerea mea, decât să excludă Turcia dintr-o ecuație politică subregională. Faptul că una exista nu însemna că problema era rezolvată pe jumătate - (...). Nu a fost ușor să aducem Turcia în această formulă. Cred că,  într-o anumită măsură, politica externă românească din acea perioadă a permis să se nască cel puțin unele speranțe în relațiile foarte problematice turco-grecești. Personal, am rămas prieten cu ambii miniștri de externe, Ismail Cem al Turciei și George Papandreu al Greciei. Cu George Papandreu mă văd în fiecare vară, încercând să discutăm inclusiv formule care să ducă la ameliorarea relațiilor dintre Turcia și Grecia.

 

11. Politică și reformă în Ministerul Afacerilor Externe

Intrarea informației în circuitul firesc
149 65 = Aici A. S. se referă, probabil, în particular, la trimiterea fostului șef de catedră al lui Emil Constantinescu de la Facultatea de Geologie ca ambasador în Grecia.
ă151 (...) A.S.: (...) A trebuit să fac combinații pe care n-aș vrea acum să le dezvălui - poate peste 20 de ani ne mai întâlnim și mai adăugăm o versiune nouă acestei cărți - tot felul de combinații bizantine ca să pot să-l pun pe Marian Papahagi în postul de director la această Academie di Romania.

 

12. Demisia unui ministru de externe

O persoană incomodă tocmai pentru că era foarte previzibilă
171 A. S.: (...) Tot atunci au apărut zvonurile legate despre presupusele uși închise pe care le-aș fi avut la Ankara, Kiev și Moscova șamd.

  

13. Politica externă după 1990: Celac, Năstase, Meleșcanu, Pleșu, Roman

 Nu crede în ceea ce spune, dar dă răspunsul care știe că este plăcut celui care întreabă
197 G.A.: (...); la relațiile cu RF Iugoslavia, care urmau o linie divergentă de politica UE; (...).
199 (...) G.A.: (...)  Într-o perioadă importantă a mandatului său [T. Meleșcanu] România participa la embargoul impus Iugoslaviei(84). Atunci au avut loc inițiative ale MAE față de RF Iugoslavia, care, după informațiile mele, au contrariat partenerii occidentali.
84 = MAE primise de la Centrul de Studii Internaționale mai multe materiale asupra principiilor politicii externe a României față de vecini și asupra modului în care România era chemată să trateze chestiunea minorităților naționale și a frontierelor, ca o condiție a integrării europene și euro-atlantice.
204 (...) A.S.: (...) Un tratat cu Ungaria scos cu forcepsul și încă neintrat în vigoare, întrucât nu se schimbaseră instrumentele de ratificare, un tratat cu Ucraina pus pe butuci, un altul cu Moldova inexistent, un raport destul discutabil cu Bulgaria, mai degrabă tensionat decât amical, și o relație în cel mai bun caz duplicitară, deci complet nesănătoasă, cu Iugoslavia, acestea nu puteau să reprezinte dovezi că România este o țară a cărei politică de „stabilizare externă” era eficientă în zonă.

Câteva cuvinte despre mandatul dlui Petre Roman
211 G.A.: (...) Cu totul importantă a fost această strategie față de Iugoslavia lui Miloșevici, caz în care putem vorbi despre un adevărat parteneriat între MAE și câteva asociații românești cu relații în Serbia.

  

14. Viața

215 A.S.: (...) Îmi amintesc că veneau la noi și ruși și ucraineni și polonezi. Ajungeau și grecii și turcii din Dobrogea.

  

15. Decembrie 1989, primăvara anului 1990

Cele trei prizonierate ale dlui Iliescu
245 101 = O altă explicație posibilă, putând fi la fel de bine o speculație dar și punctul pe „i”, a fost dată de Emil Hurezeanu după izbucnirea scandalului Adrian Costea. Ideea ar fi fost crearea unui mijloc de comunicare ultraprotejat pentru a administra sistemul pus la punct între cele trei capitale, Belgrad-București-Moscova, de încălcare a embargoului occidental împotriva lui Miloșevici.

  

16. Consiliul Europei, OSCE și Europa de mâine

Să lărgesc baza de susținere în România pentru ideile care meritau susținute
259 G.A.: (...) Dar și politica României în raport cu situația drepturilor omului în alte state, cel mai celebru caz fiind rezoluția împotriva Turciei pe care ați susținut-o, spre iritarea delegației române și a parlamentarilor de la București.

Există o relație între persoane și prestigiul țării
265 (...) A.S.: (...) Am fost implicat și în problemele confruntărilor din Bosnia-Herțegovina, devenind, ca urmare, membru în Subcomisia pentru aplicarea acordurilor de la Dayton.

Din acest moment, misiunea mea s-a încheiat
275 (...) A.S.: Împreună cu un coleg german am realizat un grup de contact și informare pentru Serbia. Am fost la Belgrad, am fost probabil primii parlamentari care au fost acolo după bombardamentele NATO și am participat la o dezbatere foarte importantă cu partidele de opoziție și societatea civilă. Cazul mi se pare foarte important pentru că ilustrează maniera de a arăta cetățeanului sârb că Iugoslavia este dorită în comunitatea internațională, dar și o cale de a evita impresia că liderii Opoziției sârbe sunt chemați în străinătate pentru a primi instrucțiuni cum să-și dea jos guvernul formal legitim. (...)
Un lucru pe care l-am făcut cu mare plăcere a fost să pregătesc un raport pentru cea de a doua conferință internațională pentru cooperare economică subregională, un raport care a vizat cooperarea în Europa de Sud-Est în vederea asigurării securității energetice. În documentul final al acestei conferințe au fost reținute câteva idei ale raportului meu, printre care și aceea de a realiza o Comunitate Energetică a Europei de Sud-Est.
(...) În fine, o altă misiune încredințată a fost pregătirea unui raport privind rezolvarea problemei minorităților pe calea dezvoltării statului de drept și a alegerilor libere, context în care am abordat mai multe probleme legate de minorități. Raportul a fost prezentat în cadrul unui seminar organizat în Turcia, la Antalya(116).
116 = Aprilie 2000.

O solidaritate fără prea multe precedente
281 (...) G. A.: (...) Ați fost susținut și de grupul țărilor nordice, care, de regulă, nu ține partea României, cu atât mai puțin cu entuziasmul arătat cu această ocazie [președinte al AP al OSCE]. (...) Parlamentarii din Europa Centrală și de Sud-Est s-au pronunțat la fel.
283 A.S.: (...) Am insistat asupra faptului că a venit momentul ca la conducerea Adunării Parlamentare [OSCE] să fie ales și un reprezentant al Europei Centrale, de Est și de Sud-Est. (...) Cred, într-adevăr, că Europa de mâine nu mai poate fi una a standardelor definite în Vest și aplicate în Est, a modelelor transferate din Occident în Orient.

 

17. Viitorul României în context regional și global

Noul Ierusalim și a Treia Romă
284 G.A.: (...), iar NATO a trecut de primul val al extinderii și trage concluzii din actuala situație din fosta Iugoslavie și Balcani?
A. S.: (...) Din acest punct de vedere răspunsul nostru ar trebui să fie clar: suntem o țară a Europei Centrale. Nu una balcanică - deși asta nu ar însemna nici o decădere. Balcanii nu sunt mai prejos decât noi și noi nu suntem mai prejos de ei. Pur și simplu nu suntem acolo.
(...) Poziția aceasta ne face cel mai apropiat pod între Europa Centrală și Europa de Sud-Est, care, după părerea mea, constituie extensia sud-est europeană a Europei Centrale. De vreme ce avem de jucat un rol în zonă, trebuie să dezvoltăm concepția noastră în și pentru Europa de Sud-Est, pentru zona sud-dunăreană. Suntem la Marea Neagră și pentru asta avem de construit o altă concepție privind și Transcaucazia.
285 G.A.: Argumentele dv. au fost următoarele: noi suntem parte a Europei Centrale, avem și acestă poziție deasupra Balcanilor și avem și ieșirea la Marea Neagră. (...) De pildă, nu apartenența la Europa Centrală ar conta, ci mai curând apartenența la spațiul ortodox. Dintr-o astfel de perspectivă viitorul României ar fi expresia competiției dintre două zone de civilizație: una ar fi spațiul ortodox, a cărui inimă bate în zona Federației Ruse și care se întinde peste Iugoslavia unindu-se, paradoxal, cu Grecia; (...).
A. S.: (...) Aș atrage atenția asupra unui mit care s-a creat în legătură cu „toleranța” și „flexibilitatea” catolicismului și protestantismului, prin contrast cu intoleranța și inflexibilitatea ortodoxismului. Conservatorismul aparent al ortodoxismului vine din caracterul structural defensiv al strategiei sale. Chiar atunci când țarii pravoslavnici s-au războit cu imperiul otoman, nu a făcut-o spre a-i converti la ortodoxie pe musulmani, ci spre a-și apăra credința, a conserva identitatea creștinilor. Ortodocșii și-au tăiat propriile capete pentru a se creștina. Poate de aceea este ortodoxismul aplecat spre autocefalie. (...)
Ceea ce se întâmplă în prezent în Caucaz și în Balcanii de Vest, dar și dezbaterile, adesea aprinse, privind prezența și statutul comunităților musulmane din Germania, Austria și Franța, pot fi privite și ca o expresie a ciocnirii dintre creștinism și islam.
286 (...) A.S.: (...) Atunci când Bizanțul a căzut sub loviturile osmanlâilor, Moscova s-a socotit nu numai succesorul și, totodată executorul său testamentar, ci și principalul responsabil pentru apărarea și consolidarea valorilor „adevăratei” creștinătăți.

Statul civic multicultural
287 (...) A.S.: (...) Cât privește Europa, stricto-sensu, ea rămâne, în continuare, un spațiu profund divizat între un Nord rece, harnic, prosper și stabil și un Sud cald, melancolic, relativ sărac și agitat; precum și un Vest tot ai gripat de birocrație și moleșit de bunăstare, care, fără să-și dea seama, se găsește în situația Imperiului Roman înainte ca acesta să se prăbușească sub acțiunea barbarilor veniți din Răsărit și un Est marcat de efervescența demolatoare a unei democrații primitive, de orgolii identitare și o dezordine economică înfrățită cu corupția, generatoare de pauperitate și impulsuri emigraționiste masive. (...)
După cum vedeți, concursul dintre catolicism și ortodoxism este doar o mică parte a problemei pe care unii o absolutizează.

O șansă, dar și o vulnerabilitate
290 A.S.: (...) Vecinii noștri din Europa Centrală și Europa de Sud-Est au exact aceleași motive, sau motive echivalente, să se orienteze spre Germania.