Nicu Bălcescu (GHICA 1886)

Ion Ghica, Nicu Bălcescu*

în Ion Ghica, Scrisori alese, Editura pentru literatură și artă a Uniunii Scriitorilor din România, București, 1950

*Tipărită în „Convorbiri literare”, nr. 3, 1 iunie 1887, sub titlul Corespondența cui V. Alecsandri

 

137 Londra, 25 Octobre 1886
(...)
Odată, ieșind de la școală, apucasem drumul spre casă, luând prin scurta ulicioară care începea în poarta Colegiului Sfântu Sava, între casa Petrescului și casa cu pridvor a egumenului grec al mănăstirii [Piața Universității] și se sfârșea în unghiului bulevardului și a stradei Academiei, unde era, de o parte, la dreapta, casa Dobrotineanului și, la stânga, casa Spahiului. (...)
Goliatul, căruia toți îi ziceau Sotea, pentru că era de o putere de care numai vărul meu Mavru îi venea de hac, își petrecea timpul mai mult la poarta școalei, între plăcintari și salepcii(1), decât în clasă.
1 salepciu = vânzător de salep, băutură orientală făcută cu apă, miere și salep (feculă extrasă din tuberculele unor orhidee).

139 (...) Dar ce m-a mirat mai mult a fost să văd pe unele pagini scris [de N. B.] cu litere majuscule fraze ca acestea:

Petru Maior spune...
Fotino(2) zice...
(...)
De abia de câteva luni Florian Aaron [profesor ardelean la Sf. Sava] începuse un curs elementar de istorie generală în care vorbea despre Asirieni ș Egipteni; nu ajunsese nici la Greci, nici la Romani.
2 Dionisie Fotino (1760-1821) = autor al unei istoriei a Daciei, în grecește.

141 (...) Se dovedise că mersese de mai multe ori în casă la Mitică Filipescu, că făcuse cunoștință cu dascălul francez Vaillant şi că era amic cu căpitanul Deivos; ceva încă și mai mult: se știa că la cazarmă aduna pe lângă dânsul, în orele de recreație, mai mulţi sergenți şi soldați, cărora le povestea despre vitejiile românilor în luptele cu turcii, cu tătarii, cu ungurii și cu lehii, de pe vremile lui Mircea, lui Mihai și lui Ștefan; ba chiar îi învăța să scrie și să citească. 
(...) [N. B.] Din copilărie citise cu atențiune Vieţile oamenilor lui Plutarh, Anabasul lui Xenofon, Războiul peloponezian al lui Tucidid; citise și recitise pe Tacit, Comentariile lui Cezar, Campaniile lui Napoleon şi ale lui Frederic cel Mare şi studia cu dinadinsul pe Gibbon şi scrierile generalului Jomigny asupra strategiei.

143-144 (...) Generalul Mavru, filolog şi numismat de frunte, era de mai mulți ani în relațiune cu Laurianu şi cu Bolliac, cu unul pentru studiul de medalii antice și schimburi de dublete, cu celălalt pentru citirea și transcripțiunea de inscripțiuni lapidare(1). Mavru poseda o colecțiune de antichități importante, adunate cele mai multe după malurile stâng și drept al Dunărei, colecțiune pe care, încă în viață fiind, a făcut-o donațiune muzeului nostru național.
Pentru studiul arheologic, generalul Mavru avea consacrată o zi pe săptămână, marțea, dacă nu mă înșel, zi în care se închidea în cabinetul său cu Laurianu și cu Bolliac şi nu primea pe nimeni.
1 inscripțiuni lapidare = inscripțiuni prescurtate

145 (...) El, în anul 1845 sau 1846, a făcut o călătorie de cercetări istorice de la Celei(1) până la Turnu-Severin, şi a vizitat mănăstirile de peste Olt în tovărăşie cu Laurianu şi cu Bolliac, călătorie în care s-au descoperit mai multe inscripţiuni cari au fost transcrise, completate și publicate de Laurianu în Magazinul istoric, lucrare pe care Bolliac voise să și-o aproprieze și pentru care a fost mai multe contestații între Bolliac şi Laurianu. 
1 Celei = localitate pe malul Dunării, veche așezare romană (Sucidava).

146 (...) Grigorie Romalo, esilat la Brusa la 1848, a murit la Constantinopol, la Pera, în primăvara anului 1849, în spitalul surorilor de caritate lazariste, în urma hemoptiziei ce i se pricinuise de loviturile de paturi de pușcă în piept la afacerea din Iași de la martie 1848. L-am dus de l-am înmormântat la cimitirul de la Baclucli. Alecsandri a scris atuncea o poezie asupra morței lui.

154 (...) [Iași 1848] Frații Rosettești (Răducanu şi Mitică), Manolache Epureanu, Al. Moruzzi, Sandu Miclescu, Ion Cuza, Grigorie Romalo, frații Cazimir, Nicu Catargiu și câțiva alții sunt trimiși peste Dunăre, dați pe mâna turcilor la Tulcea și internați la Brusa. 

155 (...) [comitetul Frăției] Principiile în numele cărora era să se ridice poporul român erau discutate și hotărâte cu mulți ani dinainte:
(...)
4. Respectarea suzeranității sultanului și a autonomiei, conform vechilor tractate ale domnilor noștri cu Poarta.

(...)

162-164 (...) [instrucțiunile scrise ale lui Lamartine] Ele prescriau ca să nu facem nici o mișcare până nu ne vom înțelege mai întâi cu guvernul otoman, și că generalul Aupick, noul ambasador al republicei la Constantinopol, avea instrucțiuni speciale de a înlesni trimisului nostru relațiunile cu Poarta.
Ca să urmăm povețelor lui Lamartine, am hotărât să trimetem pe unul din noi la Țarigrad, și alegerea comitetului a fost unanimă pentru Eliad; dar, făcându-i-se cunoscută dispozițiunea ce se luase, Eliad a declinat, obiectând că era singurul susțiitor al numeroasei sale familii, care, de i s-ar întâmpla lui vreo nenorocire la Țarigrad, ar rămânea pieritoare de foame. (...). Atunci comitetul a găsit cu cale să mă trimită pe mine.
Hotărându-mă eu să plec, am trebuit să cer pașaport de la postelnic, pretextând un voiaj de agrement în Italia și în Franța prin Constantinopol. Îndată după acea cerere, am fost chemat la palat, unde, după ce am așteptat vreo două ore într-o cameră singur, s-a deschis deodată o ușă cu mare zgomot și a apărut vodă Bibescu, viind către mine, cu ochii mari deschiși și târând picioarele, şi-mi zice:
'Vous voulez aller a Constantinopole? Qu'est ce que vous allez chercher la?' Și, fără să aştepte vreun răspuns, adăogă: 'Je dirai a votre beau-pere de vous en empecher'.
Îmi întoarce spatele şi iese precum intrase.
Eu, în previziunea că nu mi se va acorda cererea, îmi procurasem un pașaport englez de la consulul general al m.-sale britanice Colquhon, de care mă puteam servi după ce voi trece fruntaria, hotărât a mă strecura noaptea printre pichete cu o barcă, să trec Dunărea la Rusciuc, lăsând ca nevasta să vie să mă găsească la Constantinopol.

164 (...) [postelnicul Năsturel Herescu] - Uite, m-am certat furcă cu vodă pentru dumneata. I-am zis: „Eu cunosc pe Ghica de un bun român și sunt sigur că chiar dacă s-ar duce la Țarigrad cu gând să se ocupe de politică, el nu va lucra în contra intereselor țării. (...)
Pornind eu la Constantinopol, am fost înlocuit în comitetul executiv prin C.A. Rosetti. (...)

164-165 (...) Proclamarea revoluției la Islaz, răscularea din București și abdicarea lui Bibescu și toate peripețiile câte au avut loc din ziua arestărilor până la intrarea lui Omer-pașa și a lui Luders cu Fuad-efendi și cu generalul Duhamel în țară sunt consemnate, zi cu zi, oră cu oră, în ziarele publicate în tot timpul guvernului provizoriu și a căimăcămiei de trei, de la iunie până la septembrie. Faptele sunt descrise pe larg în colecțiunea Pruncului român.

166 (...) Am trăit mult în același oraș, la București, la Paris și la Constantinopol, și, când am fost despărțiți unul [I. G.] de altul [N. B.,] am fost în corespondență continuă, ne-am comunicat totdeauna tot ce cugetam, tot ce lucram.

Tătarii din Dobrogea (YUCETAȘ 2014)

Ayse Gizem Yucetaș, Tătarii din Dobrogea, clasa IX, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(146) Se pare că marea masă a tătarilor s-a stabilit odată cu domnia marelui comandant Noghai în Dobrogea și nordul Peninsulei Balcanice (1280-1310). Numele lui, pe care și-l atribuie o mare parte a tătarilor din Dobrogea, trebuie să aibă origine în colonizarea din acea epocă.

De-a lungul secolelor 17 și 18, are loc o migrație continuă din Crimeea în Dobrogea, migrație care ia proporții odată cu anexarea Crimeii de către ruși în 1783.

Statistica recensământului tătarilor din România din 1882 nu este exactă, deoarece unii s-au declarat turci, iar pe unii i-au declarat turcii, dar consemnează în județul Tulcea 8.530 de tătari, iar în județul Constanța 22.584 de tătari.

(...) ocupația principală a tătarilor a fost creșterea vitelor și agricultura.

 

Tătarii dobrogeni (OSMAN 2014)

Șizen Osman, Tătarii dobrogeni, clasa XII, Liceul Teoretic „Ovidius”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(133) Lipovenii, turcii, tătarii și aromânii sunt câteva dintre minorități.

(...)

Se spune că tătarii au vent în mai multe valuri pe acest ținut românesc, primul val făcându-și apariția în secolulul XIII. În 1873-1874, în sangeacurile Tulcea și Varna trăiau 100.000 de musulmani și 60.000 de creștini. Religia islamică este o trăsătură specifică tătarilor și turcilor. Cele mai  importante centre islamice din Dobrogea erau Babadag, Tulcea, Constanța și Hârșova. O statistică arată că în 1930, în România se aflau 22.000 de tătari.

Nedret Ali Mahmut, Romanya Turk Tatar Edebiyati, Europolis.

 

Istorie, tradiții și civilizație (MEMET 2014)

Iasemin Sena Memet, Istorie, tradiții și civilizație, Colegiul Național „Mihai Eminescu”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(130) Tătarii au venit în mai multe valuri pe teritoriul României actuale. În sec. XIII își fac apar primele comunități tătare în Dobrogea. După războiul din Crimeea a sosit un nou val de tătari în Dobrogea. În 1873-1874, în sangeacurile Tulcea și Varna trăiau 100.000 de musulmani și 60.000 de creștini. Religia islamică este o trăsătură specifică tătarilor și turcilor. Cele mai  importante centre musulmane erau Babadag, Tulcea, Constanța și Hârșova. În 1930, în România erau 22.000 de tătari.

 

(131) (...) Sărbătoarea Postului (Ramazam Bayram) se sărbătorește la finalul unei luni de post, de curățire spirituală, timp în care Coranul a fost o lectură zilnică, obligatorie și în care au avut loc slujbe specifice lunii sfinte din calendarul islamic. În cele 30 de zile de post, musulmanii postesc de la răsăritul până la apusul soarelui.

 

Din istoria tătarilor, vol. I

 

Tătarii din Dobrogea (EREN 2014)

Murat Eren, Tătarii din Dobrogea, clasa IX, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(108) Tătarii sunt un grup de popoare de origine mongolo-turco-turanică, (...).

Tătarii au vent în mai multe valuri pe teritoriul României actuale. În secolul XIII își fac apar primele comunități tătare în Dobrogea. Un nou val de tătari a sosit în Dobrogea după războiul din Crimeea. În 1873-1874, în sangeacurile Tulcea și Varna trăiau 100.000 de musulmani și 60.000 de creștini. Religia islamică este o trăsătură specifică tătarilor și turcilor. Cele mai  importante centre musulmane erau Babadag, Tulcea, Constanța și Hârșova. În 1930, în România erau 22.000 de tătari. Asupra originii noastre etnice, în lucrări de specialitate (istorie, etnografie, geografie, lingvistică) părerile sunt împărțite: unii susțin originea mongolă, alții originea turcă a tătarilor.

 

http://www.alianceofcivilisations.ro/ro/parteneri-nationali/minoritati-nationale/43-tartarian-minority

 

Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație (DEDE 2014)

Elis Dede, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, clasa XI, Liceul Teoretic „Traian”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(51-53) Din secolul XIV datează un tezaur numismatic cu peste 23.000 de monede de argint emise de trei hani, descoperit în 1962 lângă Mihail Kogălniceanu (Tulcea). În această perioadă, cronicile musulmane înregistrează așezarea urmașilor vestitului prinț într-o zonă cu centrul la Isaccea. Un călător musulman celebru, Ibn Batuta, care a trecut prin Dobrogea, între 1330-1331, completează tabloul de ansamblu al așezărilor și prezenței tătarilor în Dobrogea secolelor XIII-XIV: „orașul Baba-Saltîk este cel din urmă pe care îl stăpânesc tătarii. Între ei și începutul Împărăției grecești (bizantine) sunt 18 zile de mers printr-un pustiu lipsit în întregime de oameni.”

Aceștia au întemeiat Hoarda de Aur în nordul Mării Negre. Se știe că tătarii provin din populația „kîpceak” (cumani), „turcii” formați între gurile Dunării și Urali înainte de a fi cuceriți de mongoli.

(...) În 1877, existau 100.000 de tătari în România, dintre care majoritatea au plecat mai departe spre Anatolia, după trecerea provinciei sub stăpânire românească.

(...) În 1873-1874, în sangeacurile Tulcea și Varna se înregistrau 100.000 de tătari, iar cele mai importante centre muslmane erau Babadag, Tulcea, Constanța și Hârșova. Medgidia se bucură de cea mai mare atenție, fiind cunoscută pentru geamia „Abdul Medgid”, cu o concentrație considerabilă de tătari. (...)

Ceea ce deosebește civilizația tătară de orice populație este limba, ce constituie 75% din limba turcă. Muzicalitatea limbii tătare este mult mai dură, dizarmonică chiar, asociațiile de vocale și consoane având o rezonanță guturală în raport cu silabele din limba turcă.

(...) Turca și tătara nu s-au amestecat sute de ani, în ciuda asemănării și proximității, tocmai pentru că există conștiința propriei identități.

Yusuf Murat, muftiul cultului musulman și tătar la origine, susține: „Ca să se predea limba tătară sunt importanți profesorii. Cei care există sunt în vârstă. Cine va urma? Unde să-i trimitem să se pregătească? Unde se învață tătara crimeeană foarte bine? Așa, copiii – și tătari, și turci – învață turca. E mai ușor, au cărți, au cadre, au un loc unde se vorbește limba pură.” Învățarea limbii turce în defavoarea celei tătare va avea, într-un final, un efect devastator pentru cultura tătară. „La fiecare generație se pierde 20% din limbă. Pericolul e foarte mare. Acum nu e prea târziu să motivăm tinerii să învețe tătara la facultate, dar în 5-10 ani va fi.”

 

Toader Nicoară, Istoria minorităților din România.

Mehmet Ablay & Nicolae Ciachir, Istoria tătarilor de la Ginghis-Han la Gorbaciov.

 

 

Tătarii dobrogeni. Istorie, tradiții și civilizație (BRAN 2014)

Daniel Marius Bran, Tătarii dobrogeni. Istorie, tradiții și civilizație , XII, Liceul Teoretic „Decebal”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

(25) În secolul XIII și-au făcut apariția primele comunități tătare în Dobrogea. După războiul din Crimeea a sosit un nou val de imigranți tătari pe teritoriul dobrogean. În secolul XIV au venit tătari alături de turci din Anatolia, având loc și trecerea la islamul sunit. În perioada lui Timur Lenk, 100.000 de tătari s-au stabilit în Sud-Estul României. În 1525, alte grupuri de tătari au ajuns la Babadag (2).
Limba tătară face parte din ramura turcică a limbilor altaice. Cele mai importante centre musulmane erau: Babadag, Tulcea, Constanța și Hârșova.
2 = htttp:/www.islam.ro/pag.php?d_pag=3

(27) (...) i-am întrebat bunica despre cum s-a desfășurat acesta și am aflkt că numele noului născut se pune în primele trei zile de la naștere în prezența unui hoge. Înaintea punerii numelui, hogea rostește de trei ori chemarea la rugăciune (Ezan) la urechea dreaptă a copilului, apoi rostește la urechea stângă îndemnul musulman de începere a rugăciunii (Kamet), apoi i se dă numele. La ceremonie participă tatăl și bunicul copilului, rudele mai în vârstă, vecinii și imamul sau hogea. După ce i se strigă copilului numele la ureche, hogea citește Sura din Coran, iar la sfârșitul fiecărei Sure se strigă numele copilului. Pentru ceremonie, tatăl taie o oaie și invită la masă rudele și vecinii. În Anatolia li se urează copiilor sănătate și viață lungă cu sensul de fier și oțel. (4)  

4 = Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului & Uniunea Europeană & Consiliul Județean Constanța, Itinerarii și evenimente inedite în Dobrogea, Regio, 2012, Constanța, p. 17.

(28) În 1900, în Dobrogea au existat 260 de geamii. Imediat după al doilea război mondial, numărul a scăzut la 151. Această scădere a continuat până în zilele noastre, când a ajuns la 70, majoritatea în paragină. Mausolee și cavouri ale unor sfinți musulmani și demnitari otomani se găsesc la Isaccea, Cernavodă și Babadag. Dintre fostele școli religioase musulmane (medrese) se păstrează doar cea de la Medgidia.

 

Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Kriterion, București, 1994. 

Nuredin Ibram, Romanya Turkasilli. Topluluklarin Kulturel ve Medeniyet tarihinden secmeler (O selecție de origine turcă din cultură și civilizație), Ex Ponto, Constanța, 2009.

 

Tătarii dobrogeni (BIULENT 2014)

Ismail Biulent, Tătarii dobrogeni, clasa XII, Colegiul Național „M. Eminescu”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

(75-6) Tătarii crimeeni trăiau în sate întregi înșirate în sudul Dobrogei, de-a lungul Mării Negre, fericiți că au ajuns pe „pământul făgăduinței” numit Ak toprak, (....). (...) Există estimări care spun că sunt 5 milioane de tătari crimeeni care trăiesc în Turcia, descendenți ai celor care au emigrat în secolele XIX-XX. În Dobrogea și Cadrilater trăiesc 50.000 de tătari (conform cercetărilor de teren pe care le-am efectuat în 2000-2008), dintre care numai 6.000 (conform saiturilor referitoare la tătarii crimeeni) în Bulgaria.

(...) În secolul XIII își fac apariția primele comunități de tătari în Dobrogea. După războiul din Crimeea a sosit un val de imigranți tătari. în D. În 1873-1874, în sangeacurile Tulcea și Varna trăiau 100.000 de musulmani și 60.000 de creștini. Cele mai  importante centre musulmane erau Babadag, Tulcea, Constanța și Hârșova. În 1930, în România erau 22.000 de tătari.

Asupra originii etnice a tătarilor, în lucrările de spec. (istorie, etnografie, geografie, lingvistică) părerile sunt împărțite: unii susțin originea mongolă, alții originea turcă. (...)

Geamia Esmahan Sultan din Mangalia este cea mai veche geamie din Dobrogea, datând din 1456 (?). În prezent, aceasta face parte din patrimoniul cultural al statului și este în curs de restaurare.

 

Istoria tătarilor

(77) În bătălia din februarie 1222, îi înving pe mongoli și reușesc să-i încercuiască. În pericol de a fi masacrat cu întregul său corp de armată, Subotai trimite o solie la cumani, făcând apel la sentimente frățești: „Noi suntem turci, ca și voi, iar voi vă aliați cu popoare străine împotriva fraților voștri! Să încheiem pace!” Și adaugă pentru a întări și mai mult dragostea ce-i leagă pe mongoli de acești veri nordici ai lor: „Vă vom dau aur și veșminte scumpe câte doriți!” În fața cestei oferte ispititoare, cumanii, la fel de lacomi și ticăloși ca mongolii, doar că mult mai proști, nu pot rezista: încărcați de aurul mongolilor, părăsesc câmpul de luptă. Mongolii îi înving fără probleme pe alani și aliații lor, după care, regretând momentul de slăbiciune, se reped pe urmele fraților cumani, îi măcelăresc și recuperează aurul.

(...) O mare alianță a cumanilor, rușilor, brodnicilor și românilor încearcă să-i oprească pe mongoli în 1223 pe râul Calca, (....). (....) Teoretic, mongolii desființaseră Cumania Albă și își întinseseră stăpânire până la Nipru; (...). Se vor întoarce să le revendice în 1241, când vor ocupa și teritoriile locuite de români.

(78-9) Hoarda de Aur reprezintă statul care a dominat dezvoltarea social-politică și economică a societăților est-europene din secolele XIII-XV. El a fost clădit de clasa conducătoare mongolo-tătaro-turcă în frunte cu Batu-han, nepotul lui Ginghis-han.

Cum s-a ajuns la această sinteză?

Pentru lămurirea acestei probleme trebuie să subliniem o nouă schimbare în cadru acestei societăți cosmopolite: turcizarea imperiului lui Ginghis-han. Această turcizare s-a făcut pe cale etnică și lingvistică. Cu cât armatele mongolo-tătare au avansat în centrul și vestul Asiei, s-au alăturat contingente de bărbați turci cu iurtele lor. După cucerire unui teritoriu, iurtele de mongoli-tătari se amestecau cu cele turcești, astfel încât cronicarul arab Al Omari putea să constate în prima jumătate a secolului XV, după 200 de ani de la Ginghis-han, că „tătarii s-au amestecat cu kâpceacii (turcii din sudul Rusiei) și au început să se încuscrească și să împartă pământurile.”

Pe lângă amestecul etnic, se petrece și o asimilare lingvistică. Limba tătară ajunsese la o maturitate lexicală și gramaticală (inscripția de la Orhon, sec. VIII) și a fost ușor asimilată de mongoli (cuvinte de origine turcă din Istoria secretă), astfel încât limba turcă a devenit limba curentă de comunicare în Hoarda de Aur. Documente oficiale circulând între Hoarda de Aur și statele vasale (cnezatele rusești, regatul armean, sultanatele arabe) sunt redactate în limba turcă, iar în ele se vorbește de marele han tătar, care este hanul Hoardei de Aur, respectiv Berke sau Uzbek, urmașii lui Batu, ca o dovadă a hegemoniei tătare.

(....)

Birul feudal românesc vine de la ber (a da, dare) și nu de la otomani. Turcii otomani n-au transformat fonemul „v” în „b” (ver = a da), pe când la tătari ber sau Blach etc.

(80) (...) și locurile de popas cu menzil-uri (Mizilul românesc de proveniență mai recentă, otomană, însemna stație de schimb între București și Iași).

 

Civilizația tătară

(80-81) Tahsin Gemil (21 septembrie 1943, Medgidia-) este istoric, profesor, turcolog. (...) A absolvit Facultatea de istorie și filosofie de la Universitatea Iași, unde a obținut ulterior doctoratul. (....) Profesor la Universitatea Cluj și director al Institutului de Turcologie și Studii Central Asiatice din Cluj.

(81) Altay Kerim (13 martie 1937, Movilița -). Absolvent al Școlii Pedagogice Tătare nr. 2 (1956) și al Facultății de Filologie, secția Turcă, a Universității București. Are în pregătire (colaborare) un Ghid de conversație Român-Turc, Turc-Român și o Antologie a poeziei turco-cipriote, în limba română. (...) În 1994-1999 participă la simpozioane de turcologie în România, Turcia, Olanda, Republica Turcă – Ciprul de Nord.

(82) În linii mari, obiceiurile tătarilor dobrogeni se regăsesc la turcii din Turcia.

(83) În 1900, existau 260 de geamii. (...) Mausolee și cavouri ale unor sfinți musulmani și demnitari otomani se găsec la Isaccea, Cernavodă și Babadag. Dintre fostele școli religioase musulmane (medrese) se păstrează doar cea de la Medgidia. La Medgidia se mai află și o fostă baie publică turcă (hamam), în prezent închisă.

În satele din Dobrogea românească apropiate de granița cu Bulgaria există numeroase cișmele otomane, cu toate că unele au fost distruse. Există vechi cimitire tătare în sate în care azi nu mai locuiește niciun tătar. Există 108 cimitire tătare folosite. Vechile case tătare prezintă stilul arhitectonic tradițional din timpul Imperiul Otoman. Toponimele tătare au fost folosite, în mare parte, până la al doilea război mondial.

(85) Hidirellez Bayram este o sărbătoare celebrată în lumea turcică. Este sărbătorit Ruz-i-Hizir (ziua lui Hizir), ca zi în care s-au întâlnit Hizir și Ilyas. Sărbătoarea se ține mai ales în Turcia.

Ziua Hidirellez are loc conform calendarului gregorian pe 6 mai. Perioada dintre 6 mai și 8 noiembrie este considerată vară (zilele lui Hizir), iar între 8 noiembrie și 6 mai sunt zilele lui Kasim, adică iarnă. (...) Sunt diferite variante în privința originii lui Hidirellez și a sărbătorii Hidirellez (...); altele spun că aparțin culturii turcice preislamice din Asia Centrală. (...) Din timpuri preistorice s-a observat sărbătorit venirii verii în Mesopotamia, Anatolia, Iran, Balcani și chiar în țările din estul Mării Mediterane.

Hizir a atins nemurirea bând apa vieții; se plimbă printre noi vara, împrăștiind belșug și sănătate. Hizir este mai degrabă o stare naturală decât o persoană, reprezentând împrospătarea vieții la venirea verii. (...) Noaptea de Hidirellez se fac mai multe ritualuri cu credința că Hizir va aduce prosperitate locurilor prin care trece.

(86-7) Obiceiurile de naștere ale tătarilor dobrogeni prezintă numeroase asemănări sau sunt chiar identice cu obiceiurile de naștere ale popoarelor turcice. (...) Coranul reprezintă credința în justețea și adevărul religiei islamice. (...) Înainte de 1950, la tătarii din Dobrogea, la ceremonia de punere a numelui participa hogea, care rostea la urechea acestuia chemarea musulmană la rugăciune. Această tradiție se mai păstrează azi în localități în care trăiesc compact (Fântîna Mare).

(88-89) Tradiția de pețire a fetei sunt asemănătoare cu cele din Turcia. (...) Acest păcat este echivalent cu abandonarea religiei islamice, deoarece în Coran se spune: „Să nu cumva să vă încălcați jurămintele pentru care Allah a fost luat garant!” (...) Înainte de 1950, hogea participa la ceremonia de logodnă. Hogea citea din Coran, făcea rugăciunea pentru morți și urări pentru viitorul fericit al celor două tineri. (...) Înainte de efectuarea cununiei religioase, tobele și goarnele tăceau, apoi hogea făcea cununia. În prezența martorilor și a reprezentanților mirelui și ai miresei. (...) La nogai exista obiceiul ca un copil să vină cu Coranul în mână împreună cu mireasa la casa mirelui.

Ceremonia intrării în odaia de nuntă începea după rugăciunea de seară de la geamie. Înainte de 1950, mirele mergea la geamie înaintea ceremoniei amintite. După rugăciune, hogea și comunitatea locală îl conduceau pe mire la odaia de nuntă de acasă. Pe drum se cântau cântece religioase (ilahiler). (...) Înainte de intrarea mirelui în odaie, hogea se ruga pentru tinerii căsătoriți și-l punea pe mire să se căiască pentru păcatele sale. Apoi hogea făcea pentru a doua oară cununia religioasă. Obiceiul de a face în odaia de nuntă o rugăciune cu două plecăciuni cu fruntea până la pământ este un element religios islamic. Se cred că aceste rugăciuni vor fi îndeplinite de Allah.

(89-91) În obiceiurile funerare ale tătarilor dobrogeni o pondere importantă o au elementele religioase islamice, (...). (...) Practicile funerare legate de îngrijire a corpului mortului sunt identice cu cele din Turcia. (...) Citirea cu glas tare are loc înainte și după deces. Obiceiurile funerare ale tătarilor dobrogeni au la bază credința că celui dispărut nu-i mai pot fi de folos decât îndatoririle religioase corect aduse la îndeplinire. Legarea bărbie mortului, închiderea ochilor și acoperirea sa cu un giulgiu sunt practici obligatorii și sfinte lăsate moștenire musulmanilor de profetul Muhammad.

Su selasi reprezintă o ceremonie și un cântec religios musulman caracteristic turcilor din Dobrogea. Ceremonia are loc înainte de rugăciunea de înmormântare, după ce mortul a fost spălat și învelit în giulgiu. (...) faptul că aparțin unei religii diferite nu-i împiedică să îndeplinească ultima îndatorire față de cel dispărut: înaintea rugăciunii funerare islamice, răspund și ei afirmativ la întrebarea hogei privind comportamentul social al mortului și se declară de acord cu iertarea păcatelor acestuia. (...) Tradiția continuă și sub forma rostirii de rugăciuni islamice peste șapte bulgări de pământ aruncați apoi peste mort. Ceremonia desfășurată de hoge la sfârșitul înmormântării, după ce rămâne singur lângă mormânt, reprezintă o tradiție religioasă practicată și în Turcia. Când femeia este înmormântată, hogea rămâne singur lângă mormânt și rostește cu glas tare numele decedatei și al mamei acesteia, apoi face rugăciunea de rigoare.

(91) Întrucât tătarii sunt musulmani, se supun regimului alimentar impuse de islam:

-Sheriat, legea supremă a Imperiului Turc, interzice consumul de carne de porc, precum și de anumite păsări (șoim, lebădă – sacră).

-masa începe și se încheie cu spălatul mâinilor și cu rostirea unei rugăciuni.

-bărbații și femei mănâncă separat.

-nu se bea vin, deoarece oameni își pierd mințile din cauza lui.

-în a noua lună a calendarului musulman, persoanele cu vârsta de peste 12 ani nu au voie să mănânce și să bea decât după apusul soarelui, timp de 29-30 de zile.

Moderația este recomandată ca stil de viață.

 

 

 

„Cenzura în Dobrogea (II)” (COMAN 2007)

 Virgil Coman, Cenzura în Dobrogea (II), „Tomis”, Constanța, XLII, 444, martie 2007, 85-87

 

Împuterniciții Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța aveau să precizeze în Darea de seamă asupra activității desfășurate în 1968, că lecturarea producției editoriale i-a solicitat într-o mai mare măsură, comparativ cu perioada anterioară, astfel încât, din cele 106 intervenții efectuate, 65 au fost de natură politico-ideologică, 20 pe linie de îndrumare, 6 au fost eliminate ca inoportune  în urma consultării cu conducerea DGPT, respectiv cea județeană a PCR, 6 au vizat păstrarea secretului de stat, în timp ce prin 9 intervenții au fost semnalate unele greșeli tehno-redacționale „cu implicații”. În opinia acestora, pentru ca obiectivele prevăzute în documentele de planificare să fie cât mai bine îndeplinite, era necesar ca, în prealabil, să se desfășoare o pregătire politico-profesională exigentă, pe baza unui studiu organizat, axat pe două mari probleme: pe de-o parte, studierea documentelor de partid, dezbaterea lor în colectiv prin reliefarea ideilor și principiilor noi, iar pe de altă parte, îmbogățirea cunoștințelor de cultură generală.

Analiza intervențiilor realizate în 1968 ne îndreptățește să afirmăm că pe măsură ce pregătirea politico-ideologică era aprofundată, se contura, în mod clar, ideologismul național-comunist, manifestat cu o intensitate mai mare, în special în ceea ce privește producția editorială din domeniul istoriei.

Potrivit aprecierilor împuterniciților DGPT Constanța „un important număr de intervenții din anul acesta a avut drept scop evitarea unor greșeli de interpretare a istoriei patriei, pentru ca aprecierea unor evenimente din trecutul nostru să corespundă cu documentele de partid. (...) Caracteristică pentru multe materiale din revista Tomis este tendința de încadra în granițele țării noastre teritorii, localități care nu ne mai aparțin. Alături de referirile la Cadrilater, Silistra, Turtucaia, Balcic, au fost eliminate referirile la Basarabia, Ismail, Vîlcov, Hotin, Tighina sau la partea Bucovinei care nu ne mai aparține” (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 67-68).

În opinia noastră, intervențiile de această natură nu reprezentau decât o modalitate neștiințifică și în același timp dăunătoare, prin care se denatura adevărul istoric, din dorința de a cultiva o relație de bună vecinătate cu Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria și Uniunea Sovietică. Nu este mai puțin adevărat că în acest mod se urmărea și cristalizarea unei ideologii național-teritoriale, menită a nuanța cât mai clar, hotarele postbelice ale României și țările vecine. Prin urmare, intervențiile de acest gen erau cu atât mai grave, cu cât istoricii din statele înconjurătoare inventau  și publicau „argumente istorice”, în unele lucrări, pe baza cărora încercau să demonstreze că anumite părți din România le-ar aparține. Acesta este principalul motiv pentru care ne-am propus să vă prezentăm documentul care urmează.

 

1968, octombrie 20, Constanța

Extras din Raportul de intervenții pentru perioada 20 septembrie - 20 octombrie a împuterniciților DGPT

1.Producția editorială

În lucrarea „Reprezentanți ai Dobrogei în știința și cultura românească” - editată de Biblioteca Municipiului Constanța, au fost scoase din bibliografii următoarele referiri:
Pag. 18 = unde apărea lucrarea „50 de ani de viață românească în Dobrogea” era prevăzut ca subtitlu și „publicație tipărită cu prilejul  sărbătorii semicentenarului anexării Dobrogei”; subtitlul a fost scos.
Pag. 20 = au fost eliminate titlurile de lucrări: „Populația Cadrilaterului între 1878-1938” și „Contribuțiuni la cunoașterea văii Nistrului”.
Pag. 368-369 = apăreau următoarele titluri de lucrări: „Dr. Rizov despre Dobrogea și plebiscit”; „Ceva despre vechimea bulgarilor în Dobrogea”; „Proiecte, cuvinte  și gesturi bulgărești”; „Drepturi ce trebuiesc valorate în raport cu colonizarea și schimbarea toponimiei Dobrogei noi / Cadrilaterului”; „Drepturile și sacrificiile și munca noastră în Dobrogea față de pretențiile bulgarilor asupra ei”
Lucrarea a fost citită de tov. Ghiuvelechian C.

O serie de observații au fost făcute și în unele lucrări editate de Muzeul de Arheologie. Astfel, în lucrarea „Considerațiuni cu privire la viața socială în Lunca Dunării” s-au scos următoarele:
Pag. 8 = vorbindu-se despre obiceiul dobrogenilor de a trece de pe un mal pe altul al Dunării, autorul dădea exemplu: 
„Cunoscuții pescari ai Turtucaiei, pînă tîrziu așa și făceau de altfel, dîndu-ne încă o dovadă etnografică în sprijinul tezei pe care o susținem” - afirmație suținută și de o indicație bibliografică „Mărculescu Dunăre, Pescarii din Turtucaia S R 4 nr. 4-6 pag. 243-252”.
În aceeași pagină, arătându-se că pînă la Borcea malul drept al Dunării (deci cel bulgăresc) este înalt și abrupt, din care cauză locuitorii trec pe malul stâng - autorul preciza că această trecere este firească, „pescarii și crescătorii de vite  trec pe malul stâng ca la ei acasă. Trecerea populației locale de pe un mal pe altul e dovedită și de seria de sate dublate  purtând aceleași toponime, ca și de faptul că, pe un mal și pe altul, până astăzi populația este curent bilingvă; te înțelegi cu ei bulgărește pe malul stâng și românește pe malul drept, fără prea mare greutate. Fără a mai vorbi de o cvasi identitate a caracterelor etnografice ale satelor”.
La pag. 13 - subliniindu-se tendința domniei Țării Românești de a ajunge la Dunăre, urmau fraze destul de confuz formulate, lăsând a se înțelege că domnia autohtonă (românească) ocupă treptat câmpia dunăreană, substituindu-se organizațiilor statale pe care le găsește deja organizate. Se afirma:
„(…) Și mai semnificativă este luarea în primire a zonei dobrogene a Dunării. Aici extinderea domniei se fac enumai în spre părțile tătărești prin ocuparea zonei care fusese a episcopiei cumane, ci și spre cele ale formațiilor statale, care, fiind cucerite de la Dobrotici, îi îngăduie lui Mircea  să se intituleze al Dîrstorului stăpînitor și al Dunării pe amândouă malurile, până la Marea cea Mare”.
Aici figura ca indicație bibliografică: D. Onciul - „Titlul lui Mircea cel Bătrân și posesiunile lui”, care, de asemenea, s-a scos.
(…)
Lucrarea a fost lecturată de tov. Peteanu T.

Tot Muzeul de Arheologie a trimis pentru viză o altă lucrare, intitulată „Date privind situația industriei și repartiția proprietății rurale în Dobrogea / 1878-1900/.
În introducere, după ce se arăta că în urma tratatului de la Berlin se readucea în granițele țării teritoriul Dobrogei, care timp de mai multe secole fusese sub stăpânire turcească, se cita din textul tratatului:
„Insulele formînd Delta Dunării, precum și Insula Șerpilor, Sandgiacul Tulcei, cuprinzînd districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babdag, Hîrșova, Kiustenge, Medgidia, sînt întrupate în România.
Principatul mai primește în afară de acestea ținutul situat la sudul Dobrogei pînă la o linie care, plecînd de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miază-zi de Mangalia. Linia granițelor se va fixa la fața locului de Comisiunea Europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei”.
Fiind clar că este vorba de Cadrilater  - partea subliniată s-a scos.
În cuprinsul lucrării se tratata și problema împroprietării în această parte a țării. Atunci se discuta și un aspect neplăcut și anume: pământurile turcilor care plecaseră din acest ținut au fost acaparate de o serie de reprezentanți ai burgheziei și moșierimii. Textul suna astfel:
„Chiar de la început s-a comis o serie de abuzuri în ceea ce privește acapararea pămînturilor. La recunoașterea valabilității tapiurilor s-au prezentat o serie de persoane care nu locuiseră niciodată  în Dobrogea sub dominația otomană. Elemente ale burgheziei și moșierimii au acaparat acte de proprietate de la turcii foști locuitori, care s-au prezentat în fața comisiei ca vechi proprietari. Un exemplu îl constituie M. Kogălniceanu care primește în stăpînire pe bază de tapiuri peste 25 de loturi însumînd o suprafață de 2000 de pogoane în comunele Techirghiol, 350 pogoane, Hasiduluc, 816 pogoane, Omurcea, 495 pogoane, Hasancea, 150 pogoane, Duluchioi, Pelitlia, 144 pogoane”.
S-a discutat cu redacția asupra inoportunității exemplului, dat fiind rolul lui M. Kogălniceanu în istoria patriei noastre, renunțându-se la partea subliniată.
S-a renunțat  și la un alt text în pag. 15, în care se arăta că: „În același timp, o serie de bulgari au emigrat în această epocă în noua provincie, dîndu-se drept emigranți care doresc să se reîntoarcă și au acaparat un mare număr de loturi”.
Materialul a fost lecturat de tov. Mihăescu El.

DJAN Contanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 37-4.