Anul zero - 1945. O istorie (BURUMA 2013)

Ian Buruma, Anul zero - 1945. O istorie, trad. A. Bărbulescu (eng. 2013) Humanitas, București, 2015

 

I.Complexul de eliberare

 

3. Răzbunarea

(118) Referindu-se la Franța din timpul războiului, Tony Judt a scris că, în cazul colaboratorilor şi al membrilor activi ai mişcărilor de rezistenţă, „duşmanii lor, cel mai adesea, erau conaţionalii din tabăra adversă: nemţii erau aproape absenţi"*40. Acelaşi lucru se putea spune despre multe ţări aflate sub ocupaţie străină: Iugoslavia, Grecia, Belgia, China, Vietnam, Indonezia. (…). În Italia şi Grecia, fasciştii şi alte grupuri de dreapta au colaborat cu germanii pentru propriile lor scopuri, dar şi pentru a ţine la respect stânga.

(119) Războiul civil din China, ca şi cel din Grecia, începuse cu mult înainte de invazia armatelor străine.

(123) În schimbul extinderii imperiului său în Europa Centrală, Stalin a acceptat să lase Mediterana Aliaţilor occidentali. (…)

Şi totuşi, avântul stângii a fost înăbuşit, ca şi în sudul Coreei, în Franţa, în sudul Vietnamului, în Japonia şi în Grecia, unde Wilson a ajuns în vara lui 1945. El a stat la Atena, la hotelul Grande Bretagne din Piaţa Constituţiei. Personalul hotelului era morocănos până la ostilitate, iar Wilson a observat găuri de gloanţe în pereţii camerei. Comportamentul ursuz avea motivele lui, fiindcă şi peste Atena plutea o duhoare - duhoarea unei alte trădări.

Ar fi cazul să explicăm găurile de gloanţe. În lima decembrie a anului anterior avusese loc o demonstraţie de proporţii a susţinătorilor Frontului Naţional Eliberare, EAM, organizaţia partizană controlată de comunişti. Oficial, armata engleză trebuia să se ocupe de Grecia eliberată. La Atena fusese instaurat un Guvern de Uniune Naţională provizoriu, compus din conservatori şi regalişti, dar şi cu câţiva stângişti. O mare parte din restul ţării se afla încă în mâinile organizaţiei EAM şi ale forţei sale armate, ELAS. După ce luptaseră împotriva germanilor, EAM/ELAS se aşteptaseră să preia conducerea şi să impună revoluţia în Grecia. Conservatorii, susţinuţi de englezi, voiau să împiedice acest lucru cu orice preţ, ceea ce a dus la demonstraţia din 3 decembrie 1944, ziua în care, cum a spus Harold Macmillan, „a început războiul civil".45

De fapt, după cum Macmillan ştia fără îndoială, războiul civil începuse cu mult timp înainte. Grecia fusese despărţită dureros în două în timpul Primului Război Mondial, când prim-ministrul Eleftherios Venizelos a dorit să-i susţină pe Aliaţi, în timp ce regele Constantin I şi comandantul său militar, Ioannis Metaxas, s-au opus. Au urmat ani de dezacord îndârjit între regalişti şi „venizelişti". în 1936, Metaxas a devenit un dictator cu faţă de bancher şi brutalitate de caudillo fascist. Admirator al celui de-al Treilea Reich al lui Hitler, el a „unificat" Grecia, ca Părinte al Naţiunii, scoţând în afara legii toate partidele politice şi aruncându-i în închisoare pe comunişti şi pe alţi oponenţi ai regimului său. Spre uşurarea majorităţii poporului grec, Metaxas a murit în 1941.

A urmat invazia germană. Susţinătorii fostului regim Metaxas au colaborat, în mare parte, cu naziştii, iar rezistenţa a fost condusă de comuniştii ieşiţi din închisorile lui Metaxas. Batalioanele fasciste greceşti, aţâţate de germani, se luptau cu gherilele de stânga ajutate iniţial de Aliaţi. S-au comis multe brutalităţi de ambele părţi. Multe victime au fost oameni nevinovaţi prinşi în schimbul de focuri.

Dar Macmillan a avut dreptate: în ceea ce-i priveşte pe englezi, adevăratele evenimente au început de-abia în 1944, când soldaţii englezi, susţinuţi de trupe suplimentare din Italia, au luptat împotriva partizanilor de stânga care se bătuseră cu germanii cu doar câteva luni mai devreme. Dezaprobarea cu care privea Edmund Wilson situaţia era împărtăşită de mulţi, mai ales în SUA, unde a fost considerată încă o intervenţie imperialistă tipic engleză. Dar au fost de aceeaşi părere şi mulţi englezi; Churchill, deşi venerat pentru aptitudinile de conducător în timpul războiului, era privit cu neîncredere din cauza agresiunilor împotriva partizanilor comunişti.

Harold Macmillan a observat că în Grecia, ca şi în alte ţări, „propaganda noastră prezentase mişcările de rezistenţă drept nişte grupări de idealişti romantici care luptau cu un devotament demn de Byron pentru libertatea ţării lor“46. Eroul care amintea cel mai mult de Byron era un bărbat pe nume Aris Velouchiotis. Aris călărea prin munţi cu banda lui de partizani imbrăcaţi în negru - berete negre, cămăşi negre, bărbi negre. Eroul romantic, care se dezisese de comunişti în 1945, mai era şi criminal. Ulterior, în zona în care opera au fost descoperite gropi comune pline de oasele inamicilor lui politici.

Adevărata problemă de după eliberare, ca şi în Italia (sau în China şi în multe alte locuri), a fost monopolizarea folosirii forţei. Frontul Naţional de Eliberare (EAM/ELAS) din Grecia acceptase, după negocieri susţinute, să depună armele, atâta timp cât făceau acelaşi lucru şi grupările militare înarmate de dreapta, ca vestitele Batalioane de Securitate înfiinţate în timpul ocupaţiei naziste. Scopul guvernului era să formeze o armată naţională din cele mai bune elemente din ambele tabere. După EAM/ELAS, guvernul nu s-a ţinut de promisiune; deşi stânga a fost demobilizată (într-o oarecare măsură), dreptei i s-a permis să-şi păstreze puterea de foc. Cei mai mulţi foşti luptători din ELAS au privit situaţia, după cum e uşor de înţeles, ca pe o trădare crasă. Un partizan îşi amintea că prinsese un grup de colaboraţionişti în 1944. Dar, în loc să-i omoare, i-a predat poliţiei. O mişcare neinspirată: poliţia le-a dat arme şi i-a lăsat să plece. Pentru partizani, înfrânţi în 1945, morala a fost clară: „Cei care spuseseră «ucideţi-i» aveau ocazia să remarce că al doilea val de violenţe, războiul civil, n-ar fi avut loc dacă i-am fi omorât pe toţi fasciştii."47

Aşa arăta deci atmosfera încărcată din Atena, ale cărei ecouri le-a observat Edmund Wilson în camera lui de hotel în 1945. Pe 3 decembrie 1944, mulţimea adunată în Piaţa Constituţiei, cu femeile şi copiii în frunte, s-a apropiat de hotelul Grande Bretagne, unde se ascunsese guvernul provizoriu. S-a spus că se pregăteau să ia cu asalt clădirea. Perspectiva pe care a auzit-o Wilson de la simpatizanţii de stânga, pe care o împărtăşeau pe atunci majoritatea grecilor, este că majoritatea paşnică a protestatarilor au mers înainte, în timp ce poliţia regalistă a deschis focul şi a ucis şi rănit aproximativ o sută de oameni. A doua zi, când protestatarii au trecut din nou în marş prin faţa hotelului, de data aceasta într-o procesiune funerară, regaliştii au ucis până la două sute de cetăţeni neînarmaţi, trăgând de la ferestrele hotelului.

Macmillan, după cum era de aşteptat, a avut o versiune întru câtva diferită. „Aşa-numita mulţime civilă", şi-a amintit el, „includea mulţi luptători de gherilă din ELAS, înarmaţi până-n dinţi", iar focurile de armă fatale fuseseră trase, probabil, de un agitator comunist.48

Deşi adevărul în privinţa tragicului eveniment rămâne neştiut, două lucruri sunt greu de contestat. Partizanii conduşi de comunişti erau indivizi cu totul lipsiţi de scrupule, care uci- seseră un număr mare de colaboraţionişti reali sau presupuşi şi de „duşmani de clasă" chiar înainte ca Grecia să fie scoasă din mâinile germanilor în octombrie 1944, şi care au continuat să epureze şi să ucidă şi după aceea. Al doilea adevăr este că stânga din Grecia avea toate motivele să se simtă trădată.

Comuniştii şi stângiştii au fost coloana vertebrală a rezistenţei antinaziste şi antifasciste în multe ţări. în Grecia, ei au monopolizat rezistenţa, epurându-i violent pe toţi ceilalţi. în zonele rurale, EAM/ELAS înfiinţase un fel de stat de gherilă în care toţi duşmanii revoluţiei erau daţi pe mâna tribunalelor populare. Un ofiţer englez încartiruit în Grecia în septembrie 1944 a scris despre „domnia terorii" comuniste din Atica şi Beoţia: „în ultimele câteva săptămâni au fost executaţi peste 500 de oameni. Din cauza mirosului cadavrelor în putrefacţie, e imposibil să treci pe lângă un loc anume din unitatea mea. Pe pământ stau neîngropate cadavre dezbrăcate, cu capetele tăiate. [ELAS al acţionat în zona noastră din cauza unor elemente reacţionare puternice din rândul populaţiei."49

Aşadar, teama de consecinţele unei revoluţii în Grecia era cum nu se poate mai întemeiată. Readucerea pe tron a regelui George II, un proiect drag lui Churchill, ale cărui predici monarhiste îi iritau chiar şi pe unii conservatori greci, nu era chiar cea mai bună idee. Scurta lui domnie de la sfârşitul ani-lor ’30 coincisese cu dictatura brutală de dreapta a lui Ioannis Metaxas, pentru care poporul nu simţea nici o nostalgie.

Dar, având în vedere teama de comunism, englezii erau de părere că nu puteau să nu susţină guvernul de la Atena în lupta împotriva partizanilor de stânga. Luptele au durat cinci săptămâni, la începutul lui 1945. ELAS a deportat până la 20.000 de „duşmani de clasă", dintre care mulţi au fost ucişi după marşuri forţate prin munţi. Pe de altă parte, mulţi presupuşi partizani de stânga au fost deportaţi de englezi în lagărele din Africa. Violenţele au fost atât de sângeroase de ambele părţi, încât pacea negociată în februarie a fost întâmpinată de populaţie cu o mare uşurare. Churchill şi-a făcut apariţia la balconul hotelului Grande Bretagne, împreună cu arhiepiscopul Bisericii Ortodoxe, şi a spus, în faţa unei mulţimi enorme care aclama: „Grecia pentru totdeauna! Grecia pentru toţi!“5°

Nu a fost decât o acalmie temporară. Războiul civil din Grecia avea să reînceapă în anul următor şi să dureze încă trei ani. Dar chiar şi înainte de reizbucnirea lui, aproape imediat după ce îşi terminase Churchill discursul mişcător, a început o altă formă de răzbunare, o contrarăzbunare, de data aceasta împotriva stângii. S-au dezlănţuit forţele paramilitare de dreapta şi jandarmii. Comuniştii sau cei suspectaţi de vederi de stânga au fost arestaţi fără mandat, bătuţi şi omorâţi sau închişi în număr mare. Frontul Naţional de Eliberare a emis im apel care atrăgea atenţia lumii asupra „unui regim al terorii, mai hidos chiar şi decât cel al dictaturii Metaxas"51. Până la sfârşitul lui 1945, fuseseră aruncaţi în închisoare aproape 6.000 de susţinători ai organizaţiei EAM. Printre ei erau femei şi copii, ba chiar atât de mulţi, încât au trebuit construite lagăre speciale pentru femei. Aceşti oameni au fost acuzaţi, de-a valma, de crime comise în timpul ocupaţiei. Dar crimele comise de foştii colaboraţionişti nazişti sau de batalioanele de securitate ale dreptei au rămas în mare parte nepedepsite.

Harold Macmillan şi Edmund Wilson au privit Grecia din perspective foarte diferite - unul ca ministru englez în funcţie, celălalt ca jurnalist literar american -, dar asupra unui lucru au fost de aceeaşi părere. Ar fi trebuit făcute eforturi mai mari pentru separarea stângii democrate de revoluţionarii comunişti. Macmillan era de părere că „o politică moderată, rezonabilă, progresistă" ar fi cernut „elementul radical, vag, de nucleul de comunişti îndârjiţi"52. In opinia lui Wilson, Anglia ar fi trebuit „să-i ajute pe liderii EAM să se desprindă din laţul sovieticilor şi să ţină sub control elementele mai turbulente, pe a căror înverşunare englezii se bazaseră bucuroşi pe vremea Rezistenţei"53. Din păcate, astfel de eforturi, chiar dacă ar fi existat intenţia să fie făcute, au fost înecate repede de setea de răzbunare încurajată de forţele politice care încercau s-o aţâţe pentru a trage foloase.

(130) Organizaţia sa militară era Armata Populară Antijaponeză Malaieziană (APAJM), care, în august 1045 avea aproximativ 10.000 de membri înarmaţi, care controlau o mare parte din zonele rurale, formând un fel de stat în stat, cu propriile sale reguli şi legi şi cu obiceiul de a-i epura în masă pe oficialii opozanţi, în mod asemănător gherilelor comuniste din Grecia.

 

45. Macmillan, The Blast of War, 193.

46. Ibid., 501.

47. Allan Scarfe şi Wendy Scarfe, ed,,All That Grief: Migrant Recollections of Greek Resistance to Fascism, 1941-1949 (Sydney, Australia: Hale and Iremonger, 1994), 95.

48. Macmillan, The Blast of War, 499.

49. Mark Mazower, ed., After the War Was Over: Reconstructing the Family, Nation, and State in Greece, 1943-1960 (Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 2000), 27.

50. Macmillan, The Blast of War, 547.

51. The Times (Londra), 13 iulie 1945.

52. Macmillan, The Blast of War, 547.

53. Wilson, Europe Without Baedeker,

 

II. Înlăturarea dărâmăturilor

4. Întoarcerea acasă

(174) Dar Churchill se ghida după un alt precedent: Tratatul de la Lausanne din 1923, când se stabilise mutarea musulmanilor de pe teritoriul Greciei în Turcia şi a cetăţenilor turci de religie creştin-ortodoxă în Grecia. De fapt, o mare parte din schimb se şi petrecuse înainte de 1923, spontan, cum s-ar spune, ca urmare a războiului greco-turc. Schimbul oficial s-a desfăşurat fără prea mare vărsare de sânge

5. Drenarea otrăvii

(213) Când personalităţile simbolice ale regimurilor antebelice îşi pierd credibilitatea, iar legitimitatea începe să le fie pusă la îndoială, apare riscul unui război civil, ca acela care a izbucnit cu furie în Grecia sau ca acela care (…) avea să înceapă în China.

6. Statul de drept

(227) Legea şi dreptatea, a spus el [scriitorul Sandor Marai], „nu existau nicăieri, dar tribunalele populare funcţionau deja [Budapesta 1945], iar execuţiile politice asigurau distracţia zilnică a unei gloate fără ocupaţie, ca în Roma de pe vremea lui Caligula"2.

(229) În Grecia, la sfârşitul lui 1945, se aflau în închisoare 48.956 de oameni. Dar toţi erau de stânga.

Grecia este cel mai grăitor exemplu de ţară în care atât comuniştii, cât şi anticomuniştii au făcut abuz de procesele legale în scopuri politice, uneori chiar în acelaşi timp. În 1943 existau deja în ţară tribunale populare, în zonele eliberate de Armata de Eliberare Populară, de stânga, braţul militar al Frontului Eliberării Naţionale controlat de comunişti. Tribunalele făceau parte din efortul de înfiinţare a unui stat socialist în Grecia ocupată. Tribunalele populare, compuse din luptători ELAS şi alţi „tovarăşi" (ţărani, şoferi de camion şi alţii asemenea) judecau infractori, criminali de război şi colaboraţionişti.» Sentinţele erau, în general, aspre. Multe persoane au fost executate după un proces grăbit, sau uneori chiar fără proces, de luptătorii de gherilă.

Cea mai frecventă infracţiune din Grecia rurală pare să fi fost furtul de vite. Numai că în satul Deskati, din centrul ţării, gherilele aveau prea multe pe cap ca să se ocupe de hoţii de vite. Sătenilor li s-a spus pur şi simplu că trebuia să se termine cu furtul de vaci, fiindcă „nu avem închisori şi nici metode de a-i trimite în exil pe hoţi

(230) Dacă cineva e prins furând, să ne spună direct ce preferă să-i tăiem, capul sau picioarele de la glezne. Hotărârea vă aparţine"10. Se pare că metoda a funcţionat. Furturile s-au oprit, cel puţin în Deskati. Tribunalul popular a judecat însă cazul bizar al unui tânăr care i-a făcut o declaraţie de dragoste unei fete, dar apoi a cerut-o în căsătorie pe alta. Judecătorii l-au pus în faţa unei alegeri sumbre: să se însoare cu prima fată sau să fie executat. Tânărul a ezitat până în ultima clipă înainte să decidă că prefera să rămână în viaţă.

Tribunalele poporului erau neîndurătoare cu colaboraţioniştii. Termenul îi cuprindea pe poliţiştii şi jandarmii care lucraseră pentru germani, pe promotorii fascismului, pe vorbitorii de limbi slave din Macedonia care cooperaseră cu bulgarii în eforturile lor de-a se face stăpâni pe o felie din Grecia, sau pe duşmanii de clasă care se împotriviseră revoluţiei. În primăvara lui 1944, după ce a fost eliberată de sub ocupaţia germană, Grecia a fost condusă pentru scurtă vreme de un Guvern de Uniune Naţională, dar, chiar şi după ce organul respectiv a înfiinţat tribunale oficiale pentru judecarea colaboraţioniştilor, tribunalele populare tot şi-au continuat activitatea în unele zone până pe la jumătatea lui 1945. Faptul că Grecia avea două sisteme judiciare diferite, unul oficial, cu autoritate limitată, celălalt neoficial, dar controlând un teritoriu mai mare, arată cât de împărţite erau părerile cu privire la legitimitatea politică. Grecia nu avea un general de Gaulle care să peticească relaţiile dintre comunişti şi conservatori, dintre regalişti şi liberali. Cicatricile războiului erau prea sensibile, iar prăpăstiile dintre tabere prea adânci.

Tribunalele oficiale au depus unele eforturi pentru a-i condamna pe cei mai de seamă colaboraţionişti din timpul războiului, printre care prim-miniştrii greci din timpul dominaţiei germane, dar procesele erau lente şi de multe ori stângace. Prim-miniştrii trădători declarau, ca orice trădător că motivul pentru care nu renunţaseră la funcţii fusese patriotismul. Mai mult, spuneau ei, aducând şi unele dovezi, chiar guvernul grec din exil le spusese să rămână în funcţie pentru a repara ce se mai putea repara în acea situaţie foarte gravă. Liderul guvernului exilat nu era altul decât cel dintâi prim-ministru de după eliberare, Georgios Papandreou; fiul şi nepotul său aveau să fie şi ei prim-miniştri.

(231) Colaboraţioniştii mai violenţi, de pildă sângeroasele Batalioane de Securitate, au fost rareori puşi sub acuzare. De fapt, după semnarea în februarie 1945 a aşa-numitului Tratat de la Varkiza, în baza căruia stânga trebuia să depună armele în aşteptarea unui referendum naţional cu privire la noul guvern, în Grecia s-a produs o răsturnare totală. Foştii colaboraţionişti de dreapta, care refuzau dezarmarea, terorizau orice persoană suspectată de simpatii de stânga. Cetăţenii erau arestaţi şi uneori împuşcaţi pur şi simplu fiindcă făcuseră parte dintr-un tribunal popular. De data aceasta, statul în stat era condus de miliţii de dreapta pe care guvernul nu le putea controla. Cum poliţia susţinea în mare parte tabăra de dreapta, tribunalele nu se puteau baza pe ea pentru arestarea foştilor colaboraţionişti. În loc să ajungă la judecată, foştii partizani şi susţinătorii lor erau bătuţi, torturaţi şi aruncaţi în închisoare de oameni înarmaţi care lucraseră pentru germani. Pentru fiecare fost colaboraţionist aflat în închisoare în 1945 existau zece susţinători ai ELAS.

Un fost partizan pe nume Panagiotis a depus armele în februarie 1945. Câteva săptămâni mai târziu, a fost luat pe sus de foştii membri ai unui batalion de securitate, dus la o şcoală din apropiere, atârnat cu picioarele în sus şi bătut cu paturile puştilor. Apoi a fost biciuit la tălpi până când picioarele i-au ajuns carne vie, aşa că a trebuit să se întoarcă acasă târâş. Dar mai târziu, stabilit în Australia, el s-a considerat norocos „că am căzut victimă doar primului val de răzbunare fascistă", fiindcă „am scăpat de al doilea val, în care fasciştii au condamnat mii de oameni la moarte în tribunalele lor"11. Aşadar în Grecia eliberarea nu a însemnat sfârşitul violenţelor civile şi al ciclului aparent infinit al răzbunărilor, ci începutul unor vremuri mult mai rele.

 

III. Să nu se repete

7. Dimineți pline de speranță

(267) Regaliştii din Grecia au fost zguduiţi [de victoria în alegeri.a lui Attlee], dar stânga aflată la ananghie s-a bucurat, sperând zadarnic să i se schimbe norocul.

 9. O singură lume

(339) Maximilien de Bethune, duce de Sully (1560-1641), de pildă, s-a gândit la o republică europeană creştină căreia turcii nu i s-ar fi putut alătura decât dacă se converteau la creştinism.

(345) Pentru punerea eficientă în practică a unei asemenea autorităţi, marile puteri trebuiau să aibă relaţii amiabile, de unde şi conferinţele de la Moscova, Teheran şi Ialta, unde Churchill, Roosevelt şi Stalin au dezbătut vehement ordinea postbelică, scriind uneori pe dosul câte unui plic, făcându-şi mişcările de parcă lumea ar fi fost o tablă de şah enormă, în care polonezii, grecii şi alte popoare erau împinse de colo-colo ca nişte pioni.

(357) Miniştrii afacerilor externe ai Celor Cinci Mari (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa şi China) se adunaseră să discute diverse tratate de pace, în special cele cu Italia, Finlanda şi ţările balcanice [septembrie 1945].

 

 

„Oameni, locuri, întîmplări” (MARINESCU 1980)

Vasile Marinescu, Oameni, locuri, întîmplări, Editura Sport-Turism, București, 1980, 148 p.

 

O zi de neuitat la Praga
37 (...) [orologiul pieții centrale] Vizavi, un turc de ferește de Moarte, al cărei schelet trage de o sfoară un clopot care sună permanent...

O audiență și Regata Storica
50 (...) [Veneția] Este un adevărat carnaval în care actorii - zeul Neptun sau Poseidon, naiadele, sirenele - interpretați de gondolieri costumați se înfățișează spectatorilor.

Un transatlantic în portul Constanța
65 (...) Americanii se îmbarcaseră la New York pentru o croazieră programată în perioada 1 iulie - 27 august [1936] cu următoarele escale: (…) insula Rodos, Istanbul și Yalta. Aici, vasul urma să facă calea întoarsă cu opriri în porturile: (...), Faleron, Bocca di Cattaro, Ragusa, (...), insula Brioni, (...).
74 (...) Ne îndreptam spre vasul Roma ce urma să ne poarte pe valurile mărilor: Neagră, Marmara, Egee, Ionică, Adriatica și Mediterana.
(...) Trenul a oprit în vechea gară a orașului Constanța. (...) Pe capră stătea un tuciuriu căruia i-am adresat invitația:
- În port, țigane!
- Io țigan? La mine turc, bre, la mine estem turc!
Mi-am cerut scuze și birjarul, împăcat, s-a îndreptat spre locul indicat.
75 (...) În fața zecilor de cafenele arhipline, pe micile mese cu mozaic, localnicii - români, greci, turci - își sorbeau în tihnă cafeluța.

Plăcintarul de pe Acropole
79 Vasul Roma, transatlantic în 1936, își aruncase ancora în apele Mării Egee.
Ne aflam în rada portului militar al Atenei, Faleron. Vase de război grecești de toate tipurile, țintuite de ancore puternice, pluteau în jurul nostru. Printre ele celebrul crucișător Averof. Urma să vizităm metropola elenă cu renumita colină Acropole. (...) Ora de debarcare era depășită și toți eram mirați de ce vasul nu a ancorat în Pireu.
Dinspre țărm o șalupă spintecă apele golfului. (...) Au urcat trei ofițeri îmbrăcați în uniformă de campanie. S-au îndreptat spre cabina comandantului. După o jumătate de oră, ofițerii greci au părăsit „orașul” nostru plutitor. (...)
80 (...) Grav, căpitanul ne-a informat că generalul Metaxas a dat o lovitură de stat.
- Atena se află în stare de alarmă, dar excursia dv. va avea loc. Vă rog să respectați indicațiile organelor militare grecești și ale ofițerilor noștri, care vă vor fi conducători alături de ghizi. (...)
În port, autoturismele venite special pentru noi se completau cu câte cinci călători. Apoi, cele 15 mașini, escortate de motociclete militare, s-au îndreptat spre capitală.
Distanța de 20 km a fost repede străbătută. (...) La intersecții se aflau instalate cuiburi de mitraliere. Patrulau camioane încărcate cu soldați în ținută de campanie. Alte formațiuni de militari, călare sau pe jos, făceau același lucru. Permis de circulație nu aveau decât vehiculele militare. Lovitura de stat reușise fără vărsare de sânge, după spusele ofițerilor greci.
Mașinile au început urcușul spre vechiul și bogatul tezaur al umanității, mărturie vie despre secolul de aur al lui Pericle. (...) Pașii noștri călcau pe treptele Propileelor, tocite de vreme și de umbletul a milioane de oameni din lumea întreagă. (...)
81 (...) Coloanele Partenonului susțin, încă, falnice parcă, acoperișul de cer albastru al Aticei. (...) Iată fostul templu al zeiței Atena Partenos construit între 447-432 î.e.n. Marmura de Pentelec, în mâna celui mai iscusit sculptor al timpurilor, Fidias, și a colaboratorilor săi, Agoraticos și Alcamene, s-a transformat într-o capodoperă. Ideile arhitecților Ictinos și Calicrate s-au materializat în ceea ce vedem. Intemperiile de peste 2000 de ani au trecut peste templu, dar ruinele domină încă maiestuos. Bogata ornamentație cu basoreliefuri, metope, statui și coloane terminate cu capiteluri aparține stilului doric. În mijlocul lor, în epoca de aur se afla „cella”, locul statuii enorme a zeiței Atena, ale cărei coif și vârf de lance aurite se puteau zări în lumina strălucitoare a soarelui de la mari distanțe, chiar de pe mare. Aceste două repere ziua constituiau un far călăuzitor spre Atena. Muzeele lumii, ca și cele ale capitalei Greciei, pe care nu le-am putut vizita în acea zi, adăpostesc multe din podoabele acestui tezaur.
În drum spre cea de a doua construcție importantă, rămasă tot parțial în picioare, care este Erehteionul, ne-am apropiat de una din balustradele ce înconjoară colina. În fața noastră, panorama capitalei aflată în stare de asediu: un oraș altădată al veseliei exuberante, astăzi pustiu. Un singur clopot îndepărtat tulbura cu sunetul lui liniștea. (...)
Întorcându-ne cu fața spre Erehteion, privim înmărmuriți. Șase femei cioplite în marmură, renumitele Cariatide, susțin pe umerii lor grațioși, dar puternici, porticul templului construit în stil ionic în cinstea zeiței Atena și a zeului Poseidon.
82 (...) Sprijinit într-un baston, în umbra unei coloane, am zărit un om în vîrstă. Ofițerii greci rămăseseră dincolo de Propilee, într-o mică dugheană aflată la umbra măslinilor. Așezați în fața unei mese scunde, sorbeau din niște căni de pământ ars licoarea zeului Dyonisos.
- Cine-o fi amul acesta? m-a întrebat soția.
Auzindu-ne vorbind românește, s-a apropiat de noi. Era un bărbat la vreo 60 de ani, îmbrăcat într-un costum negru, purta cămașă albă și cravată. Pe cap avea o pălărie de pai, pe care o scoase grațios în chip de salut.
- Voi români? l-am auzit într-o românească stâlcită de accentul grecesc. Ma, frațico, poi eu am avut-o una plățintăria pe bulevardul Ferdinand(1). Țara la voi am parasit-o în 1925. Uiu! ce bani am făcut la voi. Familia m-a chemat acasă și am venit la patrida, la Elada. La plațintaria am lasat-o nepoțico. (...)
- Domnule...
- Kalimzakis, se înclină grecul.
- Domnule Kalimzakis, soția mea a copilărit peste drum de fosta dumitale simigerie. După câte știu de la tatăl ei, acesta a ajutat pe patronul plăcintăriei la înjghebarea negustoriei sale. Dumneata ești acela?
(...) Parcă își aduna amintirile, apoi izbucni cu lacrimi în ochi:
1 = Azi bulevardul Gheorghe Dimitrov. (n. a)
83 - Cum, la tine fata lui Sterea și nu cunoști la mine? Nu veneai când erai mica, mititica, atâtica (schiță cu mâna gestul unei anumite înălțimi de la sol) și cumpărai la tine covrigi calzi, semințe, dovleaca? Tu ziceai la mine Zakis, iar eu la tine Ancuța. Nu stăteai la tine ceasuri pe genunchi la mine în fața pravaliei? Tata al tau, oho, țe om!
În tinerețe, la Sinaia, unde mergeam deseori cu părinții vara, am avut un prieten de hoinăreli prin pădurile înconjurătoare. (... Îl chema Kalimzakis și era fiul proprietarului cofetăriei aflate peste drum de hotel Palace. Peleas Kalimzakis, tatăl, era un fervent susținător al Turing Clubului României, la fel ca toți marii negustori din localitate și de pe Valea Prahovei. Bazat pe asocierea de nume, l-am întrebat pe grec dacă îl cunoaște.
- Cum nu? a răspuns Palicarul(2), tot nepot la mine a fost.
(...) Grupul de turiști părăsise Acropolea.
-La revedere! Și ne-am îndepărtat fugind.
Am privit înapoi. El venea agale ștergându-și ochii de lacrimi. (...)
- Te așteptăm la București, Zakis!
L-am văzut înclinând capul în semn că ne va asculta îndemnul.
2 = Palicari se numeau participanții la războiul greco-turc din 1925 [?]. Zakis, deși nu participase, fiind la București, își dăduse singur această denumire. (n. a.)
84 Ajunși la București, am povestit nepotului de peste drum, de la simigerie, ciudat întâlnire cu Kalimzakis. Nu după multe zile, a apărut la ușă cu o sinie(1) cu plăcintă caldă, cum numai el și Follas, de pe bulevardul Elisabeta, știau să facă.
- E juma-juma, zise el radios. Adică jumătate cu brânză și jumătate cu carne.
După depănarea unor amintiri reciproce, i-am dat nepotului interlocutorului nostru de pe Acropole două fotografii făcute în fața grațioaselor Cariatide ale Erehteionului, una pentru el și una pentru simpaticul său unchi.
Peste ani, Zakis a venit la București. Ne-a vizitat acasă, dar a văzut-o numai pe Ancuța și pe Sterea. Eu eram plecat în concentrare la Bacău. Scena revederii cu Sterea a fost de-a dreptul zguduitoare. Au plâns amândoi ca niște copii.
Pe locul simigeriei se găsește astăzi o grădiniță, un scuar. (...)
1 = Tavă întinsă de aramă folosită în plăcintărie. (n. a.)

Sirena din grota albastră din Capri
85 (...) Mirajul acestui nume [Neapole] era atât de mare, încât nu mai aveam decât o singură dorință: Morfeu să mă țină, în noaptea premergătoare, cât mai puțin în brațele sale.
88 (...) - La dreapta zăriți Palazzo del Mare, ridicat pe locul fostelor palate ale lui Tiberiu și Augustus.
89 (...) Am crezut, o clipă, că grota este electrificată la fel ca alte peșteri pe care aveam să le vizitez mai târziu în Cehoslovacia sau Iugoslavia.

Rătăcit în craterul Vezuviului
92 (...) Într-o noapte a anului șaptezeci și nouă, supărat pe huzurul oamenilor, zeul tenebrelor subpământene a început să arunce cu pietre, cenușă și foc, revărsând prin craterele larg deschise torente de lavă. Vezuviul, acest monstru natural, începuse să erupă. Prosperele localități Pompei, Herculaneum, Phaestum și altele au fost îngropate sub un covor gros din amalgamul plămădit în adâncurile necunoscute.

După 33 de ani
114 (...) A urmat Vihren la 2200 metri, în Pirin, Vitoșa lângă Sofia, Rila, (...).

O cheie franceză, o haină și o floare de colț
118 În vara anului 1970, într-o după amiază, am poposit pe Avala. Veneam aici după treizeci de zile de desfătare a ochilor pe malurile minunate ale Mării Adriatice și după ce am văzut o parte din patrimoniul turistic al țării vecine și prietene, Iugoslavia.
O adevărată piramidă naturală, ridicată din mijlocul câmpiei fertile ne-a barat parcă drumul. Am urcat pe serpentinele ei până sus. Aici, sculptorul Ivan Mestrovici a ridicat un impresionant monument. Trepte mari și largi de piatră arată turiștilor drumul de la poale până la vârf. Sub oblăduirea blândă a privirii celor opt cariatide, sub o mare placă de marmură, odihnesc rămășițele soldatului necunoscut. Aici se înalță și turnul televiziunii iugoslave. Un ascensor - în schimbul unei taxe - îi urcă pe amatorii emoțiilor inedite până la partea cea mai de sus a turnului. Privirea cuprinde o frumoasă panoramă a Belgradului și a punctului de confluență dintre marile fluvii Sava și Dunăre, ambele curgând molcom prin inima unor blânde plaiuri.
Cineva, văzând că suntem străini, ne-a atras atenția asupra porțiunii verzi din apropierea locului de confluență:
- Acolo este frumosul parc Kalemdan, neîncăpător în zilele de sărbătoare. Coloana albă din marmură din centrul covorului verde este monumentul Învingărorul, operă a aceluiași Mestrovici.
Acum, când soarele nu se grăbea să amurgească, am hotărât să fac o mică revizie Trabantului meu binecuvântat. Am oprit în mica piață din fața restaurantului de pe Avala.
120 (...) Seara am luat cina împreună la „Le cafe de la ville”, restaurantul belgrădean situat în piața Republicii.
122 (...) În ziua de 23 august 1973 părăseam Bucureștiul. În Iugoslavia am intrat pe noul pod de la Porțile de Fier, urmând un traseu greu de munte, necunoscut multor automobiliști, dar foarte frumos, cu panorame dese asupra Dunării(1). Până la Como, în Italia, am urmat drumul obișnuit: Belgrad, Triest, (...).
1 = Traseul a fost: Drobeta Turnu Severin - Kladovo - Tekija Majdanpek - Kucevo - Pozarevac Smederevo - Belgrad - Zagreb. (n. a.)

Șatră modernă în drum spre Delfi
134 Trecusem de Trikala, Katerini, Larisa și Amfisa. Povârnișurile muntelui Parnas unde - credeau vechii greci - sălășluia frumosul zeu Apolo, împreună cu muzele, se vedeau sumbre în zare. (...) Kilometrajul de bord ne avertiza că nu suntem departe de Delfi, noul punct al itinerariului nostru egeic(1).
Pornisem dimineața spre capitala Greciei, urmând să ne abatem pe la Delfi. (...) În locul menționat am întâlnit un grup de țigani nomazi. Am citit marca mașinilor: Ford, Fiat, Chevrolet. Pe ultima scria Toyota.
Aceasta era în pană. Trei tineri scormoneau printre sârme, bujii, țevi, șuruburi.
1 = Excursie efectuată în august-septembrie 1977.
135 Lângă automobilul defect stătea un țigan mai în vârstă. După înfățișare, am gândit că trebuie să fie bulibașa. (...) În mijlocul ei, câte o țigancă cu doi până la patru copii. Își vedeau de ale lor, fără să se sinchisească că erau opriți în mijlocul drumului. Stăteau tolăniți pe maldăre de covoare scumpe. Femeile purtau fuste largi, plisate, strident colorate, câte trei, patru una peste alta. Pe cap aveau basmale tivite cu mici monezi de aur. Copiii stăteau în pielea goală. Bărbații purtau șalvari cu brandenburguri - după tipicul turcesc, bulgăresc sau bosniac - cămăși albe curate și ilice brodate pe deasupra. Presupusul bulibașă ținea în mâini o splendidă narghilea, adevărat obiect de artă, pe care ducea, calm și rar, la gură. (...) Bulibașa alături, sigur pe priceperea lor, nu se amesteca deloc în treaba acestora.
Din fiecare furgonetă, venind de sub prelate, se auzea muzică grecească, când tânguitoare, când săltăreață, împrăștiată generos de benzile unor magnetofoane. (...) Într-un târziu, m-am apropiat și am întrebat dacă au nevoie de ceva. (...)
Au rămas foarte surprinși. Până și femeile au răsucit butoanele magnetofoanelor, curioase ca niște cumetre. Li se părea neobișnuit că un străin se interesează de soarta lor.
136 - Germany, Italy, French, American? m-a întrebat bulibașa într-o englezească pentru care l-am invidiat.
- Nu, domnule, suntem români, amuzat de gândul că puteam fi luat drept „trabantist american”. (...)
L-am rugat pe bulibașă să urce la volan și să întoarcă cheia de contact. (...) Motorul a pornit, a rulat câteva secunde și, după câteva scurte întreruperi, s-a oprit de tot.
- Se pare că defecțiunea este la curentul electric. Umblați la bujii, eventual înlocuiți-le sau numai curățiți-le bine. Controlați cablurile ce vin de la bobinele de inducție, i-am sfătuit pe cei tuciurii tineri, ginerii bulibașei.
(...) După un sfert de oră, ne-a apărut în față un larg circ muntos. La șase-șapte sute de metri altitudine, pe imensul Parnas se sprijină o terasă naturală. Sunt doupă masive alăturate, Parnas și Kiprnis, separate de o vale adâncă, Piscistos. În extremitatea văii strălucea un ochi de apă. Esse golful Itea. În acest cadru, se spune, a stabilit Zeus să nfie locul orașului Delfi. (...) Legenda grecilor antici explică cu amănunte cum zeul zeilor a lăsat să zboare doi mari vulturi. După ce au planat asupra regiunii, s-au avântat în direcții opuse. După câteva zile, pe cerul Parnasului au reapărut cei doi vulturi. În căutările lor, nu găsiseră alt loc potrivit.
137 De la anul 700 î.e.n., secole la rând Delfi a fost renumit datorită prezicerilor ce se făceau aici, încât se poate spune că viața politică din Grecia a fost mult influențată de sensurile pe care oamenii le distingeau în „vorbele” oracolului, care erau rostite „în doi peri”. Exista în Delfi un colț sălbatic înconjurat de stânci și o mare peșteră de unde ieșeau „aburii prevestitori”. Aburii ieșeau dintr-o mare prăpastie, împrejurul cărei s-a ridicat, încetul cu încetul, așezarea ce are și acum forma unui amfiteatru. Vârful Parnas, lăsând impresia că atinge cerul, umbrește localitatea. Nu cred că există în oraș multe străzi. Pot afirma că majoritatea lor sunt în pantă. Staționare a a trebuit să o fac asigurând roțile mașinii cu două mari pietroaie luate dintr-un șantier apropiat.
În schimbul a 100 de drahme, am pășit, eu și soția mea, să vedem ce a rămas din cetate. Știam că a fost zguduită de cutremure, că peste ea au căzut devastatoare stânci din masivul Phedriadelor, dar mai știam că cetatea - la care s-a oprit Alexandru Macedon ca să asculte glasul oracolului - a fost redată circuitului turistic prin munca de ani a arheologilor. Din șosea am intrat pe calea sacră. Pașii noștri au răsunat pe dalele care au rămas din epoca romană. Ne-am îndreptat spre ruinele  care pot oferi o imagine despre ce a fost Delfi odinioară: orașul sacru, orașul oracolelor și al șarpelui Pyton, reședința celebrei Pythia, dar, mai ales, sanctuarul zeului luminii și al artelor, Apolo.
Am urcat în punctul cel mai înalt al localității de altădată și am privit la picioarele noastre adevăratul Delfi, muzeul contemporan. E reprezentat prin câteva relicve ce atrag milioane de excursioniști din întreaga lume. Iată stadionul unde se desfășurau jocurile atletice, iată ruinele clădării cu colonade, unde se păstra tezaurul Atenei, iată templul ridicat în memoria lui Miltiade, învingătorul de la Maraton, apoi Tolosul și marile blocuri de piatră rămase din templul zeului Apolo - construcție celebră care a rivalizat cu Parthenonul - templul zeiței Atena și locul izvorului Castaldei, renumitul șuvoi de apă în care se scăldau preotesele, înainte și după profețiile lor.
138 Aceste vestigii sunt completate cu cele din muzeul aflat la intrarea în oraș, pe șoseaua ce vine dinspre Atena. În acest loc, pe un perimetru restrâns, se găsesc, așezate în ordine, tezaurele scoase de sub pământ, începând de la 1892, de către arheologi francezi și greci.
139 Seara am dormit în apropiere de Livadia. (...)
În fața ochilor mi-au apărut cele patru mașini ale șatrei de țigani.
(...) La insistențele bulibașei ne-am așezat la masă.
(...) M-a dus la frigiderul de voiaj. Am văzut că este încărcat cu de toate. (..)
Am constatat că pe lângă fiecare mașină se găsea câte un cort. Televizorul de voiaj funcționa pe covoare pentru femei și copii. Bărbații ascultau melodiile grecești unduitoare emise pe benzile unui „Grundig”. (...)
Apropiindu-mă am dat pesteo mașină de spălat rufe din plastic. Era alimentată de bateriile mașinilor.
140 Știam că țiganii sunt focoși în dragoste. Că bătaia femeii este un apanaj al bărbaților bruneți, că înjurăturile și scandalurile izbucnesc din te miri ce, că mizeria în care trăiește o asemenea așezare este cruntă. Se poate să fie așa. Sau așa se va fi întâmplat odinioară. În ce mă privește, nu mai împărtășesc asemenea credință. Asta pentru că cele două ore petrecute noaptea, în mijlocul acelei șatre modern, m-a făcut să-mi schimb complet credința. Am văzut o familie unită, calmă, care beneficia de binefacerile civilizației, dar care nu vroia să renunțe total la modul de viață tradițional.

Asprovalta, recompensa și holera
141 Părăsisem în zori, într-o minunată dimineață de august a anului 1977, după douăzeci și cinci de zile de călătorie prin Grecia, vechea așezare Solunul, orașul Salonic, cu țărmul scăldat de valurile Mării Egee, cu Turnul Alb și cu statuia lui Alexandru cel Mare străjuind parcă fosta lui cetate de scaun. Trecusem de prima mare oglindă de apă a Eladei, lacul Volvi. (..) Termometrul de bord indica 41 de grade. (...) La orizont, prin „ceața” ce se degaja din asfaltul șoselei încins, se zărea o a doua mare pânză de apă, lacul Loutra. (...) Intenționam chiar să opresc pentru a mă răcori în apele sale, când iată salvarea: pe marginea drumului apărură umbrare de sub care țăranii greci ofereau trecătorilor pepeni verzi și galbeni.
La jumătatea distanței dintre Salonic și granița turcească, am întâlnit o pitorească localitate , o fâșie de pământ cu locuințe înșirate de-a lungul țărmului. Pe tăblița indicatoare am citit Asprovalta. (...)
142 (...) Am fost ajutați de un turist german care ne-a chemat alături de el, sub un măslin stufos.
(...) Am făcut baie în apa mării, am luat prânzul și am comentat până seara despre comunitatea campingului improvizat. Acesta era alcătuit din câțiva polonezi, un elveția, două familii de italieni, două de francezi, un belgian și refegistul de lângă noi. (...) Odată aflat lângă „lagărul” polonez, am întrebat-o pe o femeie:
- Ne părăsiți?
- Plecăm acasă. În Turcia s-a declanșat epidemia de holeră. Granița este închisă.
- Imposibil! am exclamat eu. Știu că francezii au sosit ieri din Turcia.
143 - Soțul meu s-a informat! a spus poloneza. (...)
Pe francezi i-am găsit pe plajă. Ne-au mărturisit: auziseră un zvon cu epidemia pe când ieșeau din Turcia, dar faptul le reținuse puțin atenția, deoarece fuseseră vaccinați antiholeric în țara natală, aveau și certificat.
(...) Am plecat amândoi [neamțul] spre centrul Asprovoltei, cu intenția să culegem informații de la poliție.
(...) În farmacie se afla un polițist. Farmacistul știa limba franceză. (...)
- Nu este nimic confirmat. Granița cu Turcia este liberă, dar sigur cea cu Bulgaria este închisă, mi-a tradus farmacistul răspunsul.
144 - Asta înseamnă să parcurg în plus 800 km, fiindcă sunt obligat să mă întorc prin Grecia. (...)
-Polițistul spune că, dacă reveniți în Grecia, nu ar strica să vă faceți câte o injecție antiholerică și să vă luați o dovadă. (...)
- Dacă așa stau lucrurile, mâine către prânz plecăm spre Turcia, hotărî federalul.
(...) Ca să ajungă la Bordeaux, [francezii] urmau să treacă prin Iugoslavia și Italia. (...)
145 (...) - Eu zic să mă prezint la poliție, să  predau pașapoartele pentru ca să fie anunțat punctul de frontieră dintre Grecia și Iugoslavia. (...)
Ne-au povestit cum, ajunși la Salonic, după ce-au luat o înghețată la cafenea, când au vrut să plătească au constatat lipsa sacoșei cu bani.
Noi le-am explicat cum am găsit sacoșa.
146 (...) La frontiera cu Turcia, după ce am efectuat formalitățile, ne-am îndreptat spre punctul medical. (...)
- Organele polițienești din Grecia ne-au informat că în țara dumneavoastră s-ar fi declanșat o epidemie de holeră.
Sanitarul s-a adresat medicului:
- Auziți ce zvonuri circulă în Grecia!
Doctorul ni s-a adresat:
- Nu la noi este holeră, ci în Grecia. Eu nu vă fac nici o injecție. N-au decât să vă vaccineze grecii, dacă o să vă întoarceți prin țara lor.
(...) Am vizitat, câteva zile, Istanbulul și împrejurimile. Dar cu o nedumerire: există sau nu epidemie de holeră în Turcia? Răspunsul l-am aflat la întoarcere, la granița Bulgariei, unde ni s-a interzi să vizităm litoralul bulgăresc al Mării Negre.
147 Ni s-a fixat chiar o anumită rută pentru întoarcerea în România și un anumit timp pe care nu aveam dreptul să-l depășim.