Legende populare geografice. Locuri și legende (COATU 1986)

Nicoleta Coatu, Legende populare geografice. Locuri și legende, Sport-Turism, București, 1986

 

Cuvânt înainte

(15) Romanii îi spuneau zeiței Rheea, Magna deum Mater, Deum Mater (2), Terra Mater sau Maja, acest din urmă antroponimic având sensul de moașă sau bunică.

2 = Sub acest nume zeița adorată și în Dacia, la Apullum. Iar pe locul turnului de la Severin exista un portic dedicate divinității Mater deum Mater. (…)

(16) Divinizată în mitologia antichității ca zeitate protectoare a păstorilor și turmelor, Rheea sau Magna deum Mater domină munții, izvoarele, peșterile.

(16-17) Momentul epic legendar al plecării Dochiei cu oile în munte în primele zile ale lui martie, par lesne de corelat cu obiceiul triburilor pelasge de la Istru de a celebra sărbătoarea Rheei, marea divinitate a pământului la începutul lui martie, după cum romanii desfășurau Matroanele sau Saturnalele feminine în Calendele lui Marte.

(18) Figura legendară a lui Niobe de pe muntele Sipyl și cea babei Dochia, situată în diferite locuri în munții noștri, par că reprezintă simulacrele vechi ale divinității Mamei Mari, în varianta romană, Magna deum Mater.

 

Fântâna lui Ducipal

(49) Aproape de muntele Petridului, la care–i zic și Cheia Turzii, în care sunt multe peșteri de multe veacuri, pentru că acest munte de stâncă este tăiat de valea Hășdatului, (...), preste crăpătura aceea mare de stâncă, spun că a sărit un unic om, Alexandru cel Mare, cu calul lui, Ducipal. Și calul, când au sărit, fiind obosit, au dat de cu gura de țărmurele de nord și a suflat cu nările, încât s-a făcut o fântână, care este și astăzi. (...) Fântâna stă și azi sub denumirea de Fântâna lui Ducipal, calul lui Alexandru împărat.

I. Pop Reteganul, Proză- Diverse, ms. 4544, B. Acad., f. 10

 

 

Lacul Siutghiol

(90-91) De mult de tot, la est de Canaraua de azi, unde este azi lacul Mamaia (Siutghiol), era un sat cu oameni răi, ce nu ar fi primit pe nimeni spre găzduire, oricât de sărman ar fi fost călătorul ursit să treacă prin satul lor.

Într-o zi de sărbătoare când oamenii erau acasă, un străin a intrat în sat, cerând găzduire pentru o noapte.

Văzând că într-un sat atât de mare nu se găsește nici un om primitor, s-a îndreptat spre marginea satului, unde era o casă mică a unei femei sărmane, care a primit pe călător. Dar femeia se văita că nu are cu ce-și ospăta musafirul. Călătorul spuse văduvei să pună un tezec proaspăt de vacă în cuptorul sobei, în cenușă. Care nu-i fu mirarea femeii când, după puțin timp, răscolind vatra, găsi o pâine mare și gustoasă, cu care își sătură călător și care pâine nu se mai termina, căci de câte ori rupea din ea, pâinea creștea la loc.

A doua zi după plecarea oaspetelui minunat, satul cu oameni răi se scufundă sub apă, prefăcându-se într-un lac mare și adânc, rămânând un mic ostrov cu casa femeii cele bune (1).

„Analele Dobrogei”, 1929, p. 304

n. 1 = „Auzită de la moș Seit Agi Ali din Tașaul.”

 

Babele

(149) În multe părți se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal și s-a făcut păstoriță de frică să nu cadă în mâinile romanilor și a împăratului Traian.

„Cultura poporului”, 1922, nr. 48

 

Piciorul Dragolei

(160) Turcii venise la noi câtă puzderie, dar Ștefan vodă i-o bătut și dus din țară. (..)

Și până să-i bată Vodă pe păgâni, păgânii și prădase și omorâse pe cei care nu avusese vreme  să se ascundă. (…) Cucoana s-o ascuns în pădure și s-o suit într-un copac.  Cum s-o făcut că un turc o trecut sub cop.ac se uită în sus și o zărește. Turcul scoate paloșul și-i taie un picior. De atunci dealului i se zice Piciorul Dragolei, că așa o chema pe cucoană.

A.    Moisei, „I. Creangă”, 1915, nr. 4

 

Dealul Marga

(168) Cuprins de dorul țării iubite, de unde dușmanul îl alungase de ani de zile, [boier Matei Marga] își țesea visuri de venire în domnie pe tronul pe care șade groaznica doamnă Chiajna, ajutată de turci, în locul soțului ei, Mircea Ciobanul, mort pe neașteptate.

 

Măgura Șoimului

(175) Pe vremea turcilor li se pusese hotar la tocmeală, că haraci fără șoimi nu mai merge. Pe lângă bani și iepe fătătoare, bătrânii trimeteau la Țarigrad și șoimi învățați la vânătoare de paseri. Trebuiau sărăcanii să colinde pădurile după cuiburi de șoim și îndată ce găseau unul, însemnau copacul, că șoimul puia ani de zile în ăl copac. Păzeau șoimul până scoteau pui și îndată ce le dădea tulanii la aripi, îl răpeau și îl creșteau și îl deprindea la vânătoare. (..) Oamenii din satele Vârvor, Ciutura și Ruptura luau puii la vreme și-i dădeau turcilor, care erau mari și tari în țară. Turcii, omenoși, câteodată, scuteau satele astea de dare bănescă și nici la zaherele nu puneau pe locuitori. (…)

P. Danielescu, „I. Creangă”, 1911, nr. 2

 

Movila Spânzuratului

(197) Îmi povestea bătrânii mei că acolo era o spânzurătoare, pe movila aia și că, care era vinovat în sat, turcii ce făcea? Îl lua și-l băga la spânzurătoare, că era vinovat. Aia era pedeapsa. Și de atunci i-a rămas numele Movila Spânzuratului.

Arhiva ICED București, R. Răutu/1972, Gropeni/BR.

 

Valea Oanei

(224) Se ținea bătălia pe Rahova, înainte de a-i fugări pe turci pân la Siret, la Ionășești, la Vadul Turcului, când au trecut apa, Dumnezeu știe cum.

„I. Creangă”, 1917, nr. 1-2.

 

Valea Urdei

(224) Prin locurile acestea, au venit în timpul răzmeriței arvații și, fiindcă-i zoreau turcii să-i prindă, au îngropat căldărilor ce aveau de făcut urdă. (…) Căldările de urdă s-au găsit târziu.

C. Rădulescu-Codin, Din trecutul nostru