Palanca Mică – cartier otoman redescoperit (GINDELE & GAȘPAR 2015)

Robert Gindele & Adriana Gașpar, Palanca Mică – cartier otoman redescoperit. Parcul Justiției – Timișoara,

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

38 În cadrul modernizării Parcului Justiţiei din Timișoara a fost realizat un diagnostic

arheologic de mici dimensiuni, care a avut ca obiectiv determinarea prezenţei sau absenţei materialelor arheologice. Apariţia acestora, conform suprapunerii hărţilor medievale târzii cu situaţia actuală în teren, era previzibilă. În perioada otomană a cetăţii Timișoara (1552-1716), în locul Parcului Justiţiei se afla Palanca Mică, sau Insula, care forma o parte a așezării civile situate în exteriorul cetăţii, pe un mic promontoriu mai ridicat faţă de terenul inundabil din jur, înconjurată de un braţ al Timișului Mic.

Fiind prima cercetare arheologică a zonei, un obiectiv important a fost stabilirea

stratigrafiei sitului arheologic, adică succesiunea amenajărilor antropice ale orașului medieval și modern. Sub stratul de pământ vegetal al parcului, până la adâncimea de 80-90 cm se regăsesc dărâmăturile și molozul orașului austriac și modern, sub această adâncime putându-se identifica straturile nederanjate și urmele suburbiei otomane. Primul strat nederanjat apare între 90-115 cm, este compact, cenușiu-negricios, cu multă cenușă, însă fără fragmente de chirpici. Sub acesta apare un alt strat compact, de aproximativ aceeași grosime, de nisip galben. Sterilul arheologic începe de la 205-210 cm. Această situaţie nu se regăsește în partea sudică a parcului, unde intervenţiile moderne au afectat situl arheologic în secolele XIX-XX.

Aceste “straturi”, sub ochii avizaţi ai arheologului, pot deveni file dintr-o carte de istorie a Timișoarei otomane, pentru interpretarea lor corectă însă este necesar un studiu atent. În lumea modernă, mereu în goană după senzaţional, riscăm să elaborăm teorii poate spectaculoase, dar false. Acum putem să spunem doar că cele două straturi compacte indică o intervenţie semnificativă în evoluţia suburbiei.

Cercetarea arheologică din Parcul Justiţiei a fost de mici dimensiuni, însă am reușit să surprindem indicii privind o locuire complexă a suburbiei din epoca otomană. Un strat compact de chirpici sub cele două straturi nederanjate semnalează o contrucţie medievală. Foarte probabil era o construcţie cu acoperiș susţinut de stâlpi de lemn, pereţi de chirpici, acoperiș de olane, cu o posibilă instalaţie de foc (posibilă sobă/vatră). Olanele căzute indică traseul peretelui, sub acestea apare un mic șanţ (de fundaţie? de scurgere?) orientat identic, aproximativ est-vest. După dezafectarea locuinţei, de cele două straturi compacte menţionate se poate lega un alt șănţuleţ/talpa unei locuinţe, orientat aproximativ nord-sud care indică o schimbare a tramei stradale.

Întrucât cercetările au fost de mici dimensiuni, nici materialul arheologic nu este

foarte numeros, dar permite o datare generală a locuinţei în a doua jumătate a secolului al XVI lea, până la sfârșitul secolului al XVII-lea. După o analiză detaliată însă, materialele recoltate pe straturile arheologice vor furniza informaţii suplimentare privind dezvoltarea acestei suburbii puţin cunoscută a Timișoarei otomane.

În vreme de război și pace (GINDELE & MARTA & GAȘPAR 2015)

Robert Gindele & Liviu Marta & Adriana Gașpar, În vreme de război și pace. Bastionul Carol și Palanca Mare - str. Oituz, Timişoara,

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

 

28 (...) În perioada otomană, amplasamentul șantierului de construcţii ICAM era un spaţiu civil, cu clădirile suburbiei Palanca Mare, care a fost locuită până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

(...)

Gropile de provizii ale suburbiei Timișoarei turcești, cu terenul sistematizat de austrieci, se păstrează în mod paradoxal chiar datorită fortificaţiei ridicate de ei. În suprafaţa 3 a fost surprinsă o situaţie arheologică deosebită: între cele două ziduri ale fortificaţiei, sub pământul de umplutură cu care s-a ridicat complexul militar modern, a rămas nederanjat stratul antropic din secolele XVI-XVII și au putut fi cercetate patru complexe din această perioadă cu un material arheologic numeros. S-a putut observa că, foarte probabil, în perioada medievală târzie, s-a ridicat din terenul mlăștinos al Timișoarei un grind în aceasta zonă, locuit intens în cadrul suburbiei otomane Palanca Mare.

Modernizarea urbană (MICLE 2015)

Dorel Micle, Modernizarea urbană. Trecut și prezent. Piaţa Cetăţii, Ciacova

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

24 (...) Astfel, pe latura de nord a Pieţei, s-au identificat urmele a două stradele din lemn, dezafectate probabil în preajma cuceririi austriece, păstrându-se doar patul din crengi al structurii inferioare destinată consolidării terenul mlăştinos şi drenării apei pluviale. Acestea converg către latura de nord, în perioada otomană existând un pod de legătură între Piaţă și Cetate, peste canalul cu apă al fortificaţiei.

Trecutul sub pașii noștri (DIACONESCU 2015)

Dragoș Diaconescu, Trecutul sub pașii noștri. Fortificațiile Timișoarei în perioada otomană, str. Sergent Constantin Mușat

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

16 Amplasată în colţul nord-vestic al Pieţei Unirii, strada Sergent Constantin Muşat asigură legătura acesteia cu Piaţa Mărăşti. Strada Muşat este legată organic de Piaţa Unirii, ambele

suprapunându-se pe partea nordică a cetăţii medievale turcești şi, în mod special, peste sistemul defensiv al acesteia.

Studierea hărţilor vechi ne oferă posibilitatea să observăm că ductul actual al străzii suprapune un turn bastionar rectangular aparţinând liniei exterioare de fortificaţie a cetăţii turcești, numit bastionul Azig Paşa.

Observaţiile stratigrafice susţin afirmaţia conform căreia toată suprafaţa actuală a străzii Muşat a fost amenajată pe o terasă înaltă situată la nord de cursul Timişului Vechi, transformat de otomani în linia principală de apărare a cetăţii Timişoara. Pe terasă a fost săpat şanţul liniei exterioare de fortificaţie a cetăţii şi amenajată palisada aferentă, la începutul secolului al XVIII-lea.

Au fost identificate 100 de complexe arheologice, dintre care 15 moderne şi contemporane. Cu excepţia urmelor liniei de fortificaţie a cetăţii turceşti, cele mai reprezentative sunt: un mormânt de înhumaţie (datat în prima jumătate a secolului al XVIII-lea), şanţurile de fundaţie şi gropile de stâlpi ale unor structuri de locuit (case sau anexe gospodăreşti) situate la nord

faţă de linia principală de fortificaţie, precum şi o serie de fântâni. Majoritatea acestora din urmă conţin vase întregibile.

Structurile de locuit (case, anexe gospodăreşti) au fost demontate odată cu amenajarea liniei exterioare de fortificaţie, iar situarea lor extra-muros (în afara zidurilor) determină atribuirea lor populaţiei creştine a Timişoarei secolului al XVII-lea.