Between Cremation and Inhumation. The Re-Birth of Christianity in Transylvania (7th-10th Century AD) (ȚIPLIC & ȚIPLIC 2014)

Ioan Țiplic (Lucian Blaga’ University of Sibiu) & Maria Țiplic (Romanian Academy, Institute for Research in Social Sciences and Humanities), Between Cremation and Inhumation. The Re-Birth of Christianity in Transylvania (7th-10th Century AD),

in

„European Journal of Science and Theology”, June 2014, Vol. 10, No. 3, 171-177

 

Introducere

Limitele cronologice (secolele 7-10) fixate acoperă întreg  procesul de ”slavizare” și apoi treptată creștinare a spaţiului transilvănean, proces ce a dus în final la formarea unui specific cultural transilvan. (…)

(…) Pornind de la această potențială încărcătură etnică a obiectului arheologic a fost dezvoltată o teorie devenită axiomă a istoriei românești: romanii, ulterior daco-romanii având un nivel cultural superior alogenilor sunt ușor de identificat arheologic ca urmare a perpetuării unui ”conservatorism” al ritului funerar.

 

Discuție

(…)

În Transilvania cercetările arheologice au fost de timpuriu (imediat după primul război mondial) orientate spre două direcții: continuitatea daco-romană după așa numita retragere aureliană și respectiv căutarea unor dovezi ale prezenței generalizată a creștinismului. (…)

Perioada cronologică de după secolul al treilea poate fi sub-împărțită, din perspectiva autorității politice predominante, în trei perioade importante: perioada germanică, perioada slavă și perioada maghiară. O să ne oprim în special asupra celei numită generic perioada slavă, cuprinsă între secolele 6-10 și evidențiată arheologic predominant prin necropole de incinerație. Kurt Horedt a denumit acest orizont arheologic, ilustrat de ceea ce el a numit necropole birituale, drept grupul Mediaș.

Biritualismul a caracterizat societatea antică, el fiind documentat încă din secolul I BC în provinciile dunărene ale Imperiului, dar fiind abandonat începând cu secolul al 3-lea A.D., odată cu impunerea unor regate barbare în zonele fostelor provincii romane Moesia Inferior, Dacia și Pannonia. Revirimentul acestui rit funerar se constată odată cu impunerea autorității avare în câmpia Panonică și apariția comunităților slave în Europa centrală și de sud-est. Biritualismul este documentat prin cercetări arheologice în spațiul nord-dunărean românesc, Ungaria, Slovacia, Austria, pentru spațiul românesc el fiind atribuit pentru Transilvania grupului Mediaș, iar pentru teritoriile extracarpatice culturii balcano-dunărene (Dridu), ambele evoluând în partea de final a stăpânirii avare (prima jumătate a secolului al 8-lea) și după destrămarea kaganatului ca urmare a atacurilor convergente franco-bulgare de la sfârșitul secolului al 8-lea.

(…)

 

Concluzie

Perioada menționată mai sus se suprapune cu durata de existență a kaganatului avar (567-797) și cu perioada de continuare a așezării unor populații slave în regiunea Europei Centrale și de Sud-Est, fapte ce au dus la impunerea unor rituri funerare specifice populațiilor de stepă (inhumația cu un ritual ce nu poate fi atribuit mediului creștin) sau populațiilor slave (incinerația ce a cunoscut o răspândire rapidă după secolul al 8-lea, devenind principalul rit funerar în spațiul nord-vest și est panonic, precum și în partea central sudică a Transilvaniei).

(…)

Se poate afirma că după destrămarea puterii militare avare la sfârșitul secolului al 8-lea s-a deschis calea pătrunderii misionarismului creștin în teritoriul intracarpatic, iar odată cu nașterea noului actor militar în regiune - țaratul bulgar creștinat din secolul al 9-lea - putem spune că avem toate condițiile pentru re-nașterea religiei creștine în teritoriile de la est de Dunărea Mijlocie și în cele de la nordul Dunării de Jos. Actorul principal al acestei renașterii a fost țaratul bulgar, exponent principal al culturii bizantine în regiunea nord-balcanică și în sudul teritoriului intracarpatic.

(...)

Discuția în jurul creștinismului generalizat la populația din jumătatea sudică a Transilvaniei a utilizat frecvent aceleași argumente: existența unor descoperiri de tip creștin (cruci, sarcofage cu însemne creștine ș.a.) în perioada anterioară secolului al 7-lea și referința documentară la episcopul Hierotheus - episcop al Tourkiei - presupus a se fi primit misiunea din partea curții imperiale bizantine de organizare administrativ-religioasă a teritoriilor de la nordul Dunării. Localizarea regiunii unde a activat episcopul Hierotheus s-a făcut pe baza descoperirilor arheologice de la Alba Iulia (capelă rotondă, cimitire cu obiecte de tip creștin) și a unor referiri la o vizită a conducătorului de la Alba Iulia - Gylas/Gyula - la Constantinopol cândva în preajma mijlocului secolului al X-lea. Alexandru Madgearu analizând posibilitatea localizării la Alba Iulia a ajuns la concluzia că este puțin probabilă această ipoteză, mai degrabă regiunea unde a activat Hierotheus trebuie căutată în spațiul dintre Mureș-Tisa-Dunăre. (...)

 

Bibliografie

(...) Aurel Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit și ritual funerar în Transilvania şi în Europa centrală şi de sud-est (secolele IX-XI p. Ch), Editura Altip, Alba Iulia, 2006.

(…) Alexandru Madgearu, Misiunea episcopului Hierotheus. Contribuţii la istoria Transilvaniei şi Ungariei în secolul al X-lea, in Revista Istorică, SN, 194, V, 1-2, 1994, p. 147-154. (...)

Palanca Mică – cartier otoman redescoperit (GINDELE & GAȘPAR 2015)

Robert Gindele & Adriana Gașpar, Palanca Mică – cartier otoman redescoperit. Parcul Justiției – Timișoara,

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

38 În cadrul modernizării Parcului Justiţiei din Timișoara a fost realizat un diagnostic

arheologic de mici dimensiuni, care a avut ca obiectiv determinarea prezenţei sau absenţei materialelor arheologice. Apariţia acestora, conform suprapunerii hărţilor medievale târzii cu situaţia actuală în teren, era previzibilă. În perioada otomană a cetăţii Timișoara (1552-1716), în locul Parcului Justiţiei se afla Palanca Mică, sau Insula, care forma o parte a așezării civile situate în exteriorul cetăţii, pe un mic promontoriu mai ridicat faţă de terenul inundabil din jur, înconjurată de un braţ al Timișului Mic.

Fiind prima cercetare arheologică a zonei, un obiectiv important a fost stabilirea

stratigrafiei sitului arheologic, adică succesiunea amenajărilor antropice ale orașului medieval și modern. Sub stratul de pământ vegetal al parcului, până la adâncimea de 80-90 cm se regăsesc dărâmăturile și molozul orașului austriac și modern, sub această adâncime putându-se identifica straturile nederanjate și urmele suburbiei otomane. Primul strat nederanjat apare între 90-115 cm, este compact, cenușiu-negricios, cu multă cenușă, însă fără fragmente de chirpici. Sub acesta apare un alt strat compact, de aproximativ aceeași grosime, de nisip galben. Sterilul arheologic începe de la 205-210 cm. Această situaţie nu se regăsește în partea sudică a parcului, unde intervenţiile moderne au afectat situl arheologic în secolele XIX-XX.

Aceste “straturi”, sub ochii avizaţi ai arheologului, pot deveni file dintr-o carte de istorie a Timișoarei otomane, pentru interpretarea lor corectă însă este necesar un studiu atent. În lumea modernă, mereu în goană după senzaţional, riscăm să elaborăm teorii poate spectaculoase, dar false. Acum putem să spunem doar că cele două straturi compacte indică o intervenţie semnificativă în evoluţia suburbiei.

Cercetarea arheologică din Parcul Justiţiei a fost de mici dimensiuni, însă am reușit să surprindem indicii privind o locuire complexă a suburbiei din epoca otomană. Un strat compact de chirpici sub cele două straturi nederanjate semnalează o contrucţie medievală. Foarte probabil era o construcţie cu acoperiș susţinut de stâlpi de lemn, pereţi de chirpici, acoperiș de olane, cu o posibilă instalaţie de foc (posibilă sobă/vatră). Olanele căzute indică traseul peretelui, sub acestea apare un mic șanţ (de fundaţie? de scurgere?) orientat identic, aproximativ est-vest. După dezafectarea locuinţei, de cele două straturi compacte menţionate se poate lega un alt șănţuleţ/talpa unei locuinţe, orientat aproximativ nord-sud care indică o schimbare a tramei stradale.

Întrucât cercetările au fost de mici dimensiuni, nici materialul arheologic nu este

foarte numeros, dar permite o datare generală a locuinţei în a doua jumătate a secolului al XVI lea, până la sfârșitul secolului al XVII-lea. După o analiză detaliată însă, materialele recoltate pe straturile arheologice vor furniza informaţii suplimentare privind dezvoltarea acestei suburbii puţin cunoscută a Timișoarei otomane.

În vreme de război și pace (GINDELE & MARTA & GAȘPAR 2015)

Robert Gindele & Liviu Marta & Adriana Gașpar, În vreme de război și pace. Bastionul Carol și Palanca Mare - str. Oituz, Timişoara,

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

 

28 (...) În perioada otomană, amplasamentul șantierului de construcţii ICAM era un spaţiu civil, cu clădirile suburbiei Palanca Mare, care a fost locuită până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

(...)

Gropile de provizii ale suburbiei Timișoarei turcești, cu terenul sistematizat de austrieci, se păstrează în mod paradoxal chiar datorită fortificaţiei ridicate de ei. În suprafaţa 3 a fost surprinsă o situaţie arheologică deosebită: între cele două ziduri ale fortificaţiei, sub pământul de umplutură cu care s-a ridicat complexul militar modern, a rămas nederanjat stratul antropic din secolele XVI-XVII și au putut fi cercetate patru complexe din această perioadă cu un material arheologic numeros. S-a putut observa că, foarte probabil, în perioada medievală târzie, s-a ridicat din terenul mlăștinos al Timișoarei un grind în aceasta zonă, locuit intens în cadrul suburbiei otomane Palanca Mare.