Călătorie în China (1675-1677) (MILESCU 1926)

Spătarul Nicolae Milescu, Călătorie în China (1675-1677), trad. și pref. E. Grigoraș, Casa Școalelor/Geografie românească sec. XVII, București, 1926, 235 p.

 

Dela Tobolsk la Frontiera Chinei (Jurnalul Siberian)

 

Ostiacii

(27) (...) Grecii le ziceau Ihtiofagi, iar Latinii Historieni (dar nu-i cunoșteau decât din auzite), ceia ce înseamnă mâncători de pește, căci se hrănesc aproape numai cu pește.

 

Descrierea râului Lena

(40) (...) Samurii asiatici cresc pe lână Marea Înghețată și cu cât e mai frig cu atât calitatea lor e mai bună. (...) Grecii și Romanii le ziceau lâna de aur și pentru a găsi această lână de aur Argonauții au navigat pe Pontul Euxin și apoi pe râurile tributare acestuia, după cum ne spun istoricii.

 

Dela frontiera chinezească la râul Naun

(57) (...) acuma la dânșii e sărbătoare, e ziua anului nou, în luna lui martie, după calendarul lunar, ca la Turci; și nu e unul din obiceiurile lor cari să nu fie turcesc și asiatic – case, hrană, băutură și îmbrăcăminte, toate afară de căciuli – știu fiind că n-au nici voie să-și arate femeile.

(58) (...) dar sunt mâncăcioși fantastici, mai răi ca Turcii.

(83) „(...) Marele meu Suveran are de obiceiul, atunci când unul din vecini îl provoacă, să-i trimită în primul loc o Ambasadă și să-i aducă această nedreptate la cunoștință: și numai, dacă acesta continuă să-l ofenseze, să-i declare război.” Și ca exemplu i-am citat cum a procedat Majestatea Sa cu Turcii, când anii trecuți le-a declarat război prin Vasili Daudov, (...).

 

Dela râul Naun la Peking

(124) Tot restul merge aici după moda turcească.

 

Șederea la Peking

(136-7) Ambasadorul în replică zise: (...) Că de mult ar fi venit la dumneavoastră Ambasadorii lui Cesar dela Roma sau Sultanului Turciei, căreia îi ziceți Hunker, și că aceștia sunt dintre cei mari suverani de pe pământ, poate fi adevărat, dar pe nici unul nu-l puteți compara cu Suveranul nostru, pentru că acesta este înainte de toate vecinul dumneavoastră, iar vecinii nu pot fi indiferenți unul altuia.

(149) Să facă ca Cesar de la Roma, ca ceilalți monarhi creștini, ca Sultanul Turciei sau ca șahul Persiei, cari primesc scrisorile Majestății Sale în persoană; căci Țarul nu cere Marelui Han să introducă ceva nou, ci numai să aplice ceia ce era pretutindeni admis.

(178) Muzica începu să cânte din ce în ce mai tare și mai asurzitor: ca la Turci; (...).

(180) Dar Ambasadorul se așeză jos turcește, după ce numai se închină.

(187) Oficialii lor în aceste chestiuni sunt Turci și Kizilbași (Arabi și Persani), dar aceștia au cunoștințe absolut imperfecte. Când Chinezii au constat val. Jesuiților, au adoptat calendarul lor și învățătura lor și i-au pus în capul Ministerului Astrologic, (...).

(188) Minunea cea mare a fost că ei [manciurienii] la început nu erau mai mulți ca 3.000, cărora, abia în urmă o sumă de rebeli se aliară, lucrurile petrecându-se exact ca și cu ocazia cuceririi Imperiului Bizantin de către Turci.

(193) Nici Turcii n-au închis anul trecut pe V. Daudov , când a fost trimis de țar să le declare război.

(204-5) Ei îi arătară o sabie de oțel turcesc, cu o inscripție lui Okirtu, hanul calmucilor. Ambasadorul ceti inscripția pe turcește (învățase la Constantinopol).

(209) Tronul Hanului e de lemn, sculptat și aurit foarte încăpător și cu mai mult scări conducând până la el. E construit turcește, (...).

 

 

Insula Șerpilor (CUCU & VLĂSCEANU 1993)

 Vasile Cucu & Gheorghe Vlăsceanu, Insula Șerpilor, Viața Românească, București, 1991, 64 p.

  

1.„Un bulgăre de humă”

1.1.Așezarea geografică

7(...) Insula Șerpilor este cea mai mare din puținele insule ale acestei mări [Marea Neagră], fiind situată în fața gurilor Dunării, mai exact a Brațului Sulina, la o distanță de 45 km de orașul Sulina, pe coordonatele 45 gr. 15 min. 53 sec. lat. N și 30 gr. 14 min. 41 sec. long. E. (...) este o mare intercontinentală [Marea Neagră], legată prin strâmtoarea Bosfor (30 km lungime, 750-3.600 m lățime, 27,5-120 m adâncime) de Marea Mediterană și (...).

8 Marea Neagră are suprafața de 413.490 kmp, adâncimea medie de 1.282 m, cea maximă de 2.245 m, un volum de 529.955 kmc, lungimea maximă de 1.148 km (între Golful Burgas și gura râului Ingur).

9 Marea Neagră mai are foarte puține insule, dintre ele mai pot fi menționate: Insula Sacalin, ivită din valuri în 1897 și aflată la S de gura de vărsare a Brațului Sfântu Gheorghe, apoi Insula Keflen, la 55 km de Bosfor, câteva insulițe și stânci emerse spre S, în Golful Burgas și în limanul Berezan.

1.2.Dimensiuni

Suprafața insulei este de 170.000 mp, deci 17 ha, perimetrul ei neregulat având o lungime de 1973 m, poate fi parcurs în 40 minute. Lungimea insulei, în zona centrală, de la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 424 m. Urmând direcția NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE; avem cel mai lung diametru al insulei, de 66 m. 

 

1.3.Cum s-a născut insula

14 Atât gresiile cât și conglomeratele au în componența lor elemente din cuarț, în proporții diferite, fapt ce determină predominarea culorii albe a rocilor din insulă, ce nu pare să fie străină de numele străvechi acela de Insula Albă.  

 

1.4. Aspecte fizico-geografice

15 (...) Țărmurile înalte, terminate cu faleze dau insulei aspectul unei cetăți, înconjurată cu de ziduri înalte de piatră, ceea ce i-a impresionat probabil foarte puternic pe primii navigatori care au descoperit-o, au făcut aici să se nască minunatele legende despre aceste locuri.

 

1.5. Condiții climatice

18 (...) În Insula Șerpilor lipsește apa potabilă.

 

1.6. Solurile

19 (...) Pe insulă se găsesc și depozite subțiri de guano, acolo unde frecvența păsărilor, în special a pescărușilor, este mai mare, cum e cazul sectoarelor E ș SE.

 

1.7. Vegetația

20 (...) Călătorii, atrași aici de templul lui Ahile, aduceau cu ei daruri scumpe, dar și animale de jertfă pentru a obține bunăvoința eroului și a consulta oracolul. Desigur că aducerea unor animale vii în insulă însemna și hrană pentru ele – fân, cereale – sursă sigură de pătrundere a unor semințe de plante.

(...) Este o vegetație de stepă, dominată de buruieni pitice ce rezistă cu stoicism secetei și vânturilor.

21 (...) Pădurile, care ar fi acoperit cândva insula, și pe care le amintesc unele scrieri antice, n-au existat niciodată, autorii respectivi căutând, desigur, să aureoleze legendara reședință a eroului Ahile.

 

1.8. Fauna

21 (...) Elementele faunei au ajuns aici deplasându-se fie în zbor (păsări, unele insecte), fie înot (șerpi) sau odată cu resturile vegetale purtate de curenții dinspre uscat (insecte) ori aduse de oameni (insecte).

22 O analiză atentă evidențiază realități mai puțin încurajatoare: dintre păsări, elementul faunistic predominant, numai două sunt staționare, au cuiburi și scot pui pe insulă: pescărușul argintiu și cormoranul lui Aristotel.

Pe lângă păsări, pe insulă se mai găsesc și elemente faunistice: (...), apoi clasa reptile, ordinul ophidieni, familia colubride cu șarpele de apă de la care provine și denumirea insulei. Trebuie să menționăm că șarpele amintit, care populează zona litorală, dar poate fi întâlnit și în zona centrală, pe platou, cu o lungime de 1,2-1,3 m, este inofensiv.

 

 

2.     Pământ și ape, legendă și adevăr

 

2.1.Nume de legendă

23 Este interesant de remarcat faptul că atât denumirea Mării Negre, cât și cea a Insulei Șerpilor au rădăcini adânci, pline de semnificații.  

Astfel, denumirea de Pontul Euxin, cum numeau grecii marea în antichitate, și aceea de Marea Neagră din epoca modernă au un izvor comun. Termenul akhshaena din limba iraniană, cu semnificația de „întunecat, închis, negru”, care se regăsește în denumirea actuală – Marea Neagră – amintește, în mod paradoxal, de antiteza acceptată de greci, euxin (euxeinos), însemnând „ospitalier”. Navigatorii greci care au pătruns prin strâmtori în apele mării, veniți din Marea Egee, unde nenumărate insule le fragmentau orizontul, în vreme ce golfuri primitoare erau gata oricând să-i apere de eventuale furtuni, au descoperit aici un peisaj necunoscut și oarecum înfricoșător.  

24 Nici o insulă la orizont, țărmuri neprimitoare, golfuri mici, cu excepția celor din Crimeea și Dobrogea, care nu le puteau oferi însă decât un adăpost relativ. În sezonul rece – toamna și iarna – ce părea că nu se mai sfârșește, marea e de-a dreptul de temut. Grecii rețin numele dat de popoarele iraniene căreia îi modifică sensul, îl adaptează, pentru a-i îmbuna pe zei și a-și asigura astfel protecția; astfel sensul de „rău augur” este înlocuit cu cel opus – Pontul Euxin – adică Marea Ospitalieră.

Mai târziu, romanii au abandonat aproape total denumirea de euxin, utilizând numai cuvântul pontus, ce semnifică mare în general. Pontus, eliminând euxin-ul grecesc, sfârșește prin a căpăta în cazul de față un sens particular, pontic, delimitând în mod exclusiv această mare.

În epoca imediat ulterioară antichității, geografii arabi sunt primii care trec pe hărțile lor numele acestei mări, nume derivat din cel roman. Astfel, în secolul 12, pe o hartă întocmită de marele învățat arab Idrisi, găsim denumirea de Nitash sau Nitas, a cărui etimologie pare a fi Pontus – Bundus – Nitas. (...)     

25 (...) În anul 1265, într-un tratat încheiat între greci [Bizanț] și Veneția, Marea Neagră figura cu denumirea de Mavri Thalassa. 

Europenii care au pătruns în această mare după cuceririle mongole i-au adat şi ei diverse denumiri: Mare Majus, Mar Maggiore sau Mer Maiour, deci „marea cea mare”. În mod cert, cancelariile primilor domnitori munteni și moldoveni au preluat din portulanele navigatorilor genovezi sau venețieni numele de „marea cea mare” pe care îl găsim în titlurile lor referitoare la posesiunile deținute.

În secolul 13, reapare sensul inițial al numelui Mării Negre, Kara Deniz, datorat populațiilor turco-tătare, ce pun stăpânire pe țărmurile ei, Kara având sensul anticului akhshaena, adică „negru”, „întunecat”, dar și „mare”, puternic”, „de temut”. Sfârșitul secolului 13 și mai apoi secolul 14 impune deja numele ce amintea culoarea neagră. Astfel, începând cu 1338, în izvoarele scrise europene apare Mare Nigrum. Se revine așadar la vechea denumirea akhshaena după trecerea a 2.500 de ani, Kara Deniz sau Cernoe More însemnând același lucru: Marea Neagră.

26 (...) De la istoricul Gh. Brătianu (ed. 1988, p. 148) putem afla cele mai cunoscute nume ale insulei în antichitate: „Unul din popasurile cele mai vechi este cel din Insula Albă, Leuke sau Achilleis, mica stâncă în largul gurilor Dunării, numită azi Insula Șerpilor”.  

Templul construit pe insulă pentru glorificarea lui Ahile, fiul zeiței Thetis și al lui Peleus, a contribuit în mod hotărâtor la vehicularea numelui acesteia, Achilleia (Achilleis), fiind bine cunoscut în lumea antică. O legendă relatată de Proklos spune că: „Murind, Ahile a fost răpit de pe rugul în flăcări de către mama sa Thetis, și transportat în insula Leuke, unde va începe o nouă existență alături de Elena din Troia (o altă variantă alături de Iphigenia, fiica lui Agamemnon”. Grecii din coloniile pontice au păstrat mult timp cultul pentru Ahile, considerat uneori protector al navigației, afirmând, nu o dată, că acei corăbieri care ajunseseră în preajma insulei au auzit ziua zăngănit de arme, iar noaptea cântece de ospăț”.

În evul mediu insula a primit alte nume, date de cele mai multe ori de populațiile din zona țărmului. Astfel, ea s-a numit Selena sau Cacearia (probabil Chazaria), mai apoi Isola Rosia, Nisi, Rubra sau Rubea.

În secolul 15, pe o hartă întocmită de Ferdutius de Ancona, insula este trecută sub denumirea de Fidonixi, provenită din grecescul Phinodisi – Insula Șerpilor.

27 Acest nume nou îl aflăm și pe hărțile rusești, Zmeinioi ostrov, sau turcești, Ilan Adassi, toate traducând același nume – Insula Șerpilor.

 

2.2.Din nesecatele izvoare

27 O disproporție uriașă există între dimensiunile fizice ale insulei, o stâncă în calea valurilor, și momentul timpuriu de când intră în orizontul  cunoașterii anticilor, în izvoarele orale și scrise, în atenția învățaților vremii – geografi, istorici, literați, filozofi ș. a.  Celebritatea ei îndelungată și consacrată este strâns legată de fericitul rol ce i-a fost hărăzit de antici, acela de a fi locul unde a fost adus după moarte Ahile, cel mai popular și îndrăgit erou al grecilor. (...)

Prima mențiune scrisă referitoare la insulă aparține lui Arctinus din Milet, care, în anul 777 î. e. n., povestește, în lucrarea sa intitulată Aethiopida, că zeița Thetis „luînd de pe rug pe fiul său Ahile, îl duse în insula albă Leuce”.

Credința grecilor într-o nouă viață, după moarte, precum și atribuirea unei insule eroilor, oameni sau semizei cu un comportament ieșit din comun, demn de a fi un exemplu de urmat, nu face din Ahile o excepție.  

28 (...) Așadar, încă din 777 î. e. n. insula era cunoscută datorită mitului lui Ahile.

Poetul grec Pindar (518-438 î. e. n.) aduce o precizare deosebit de importantă care se referă la localizarea insulei: „în Pontus, Ahile are o insulă strălucitoare” (Nemeea, IV, 9). (...)

Creatorul tragediei elene, Euripide (480-406 î. e. n.), în Andromaca, într-un dialog, zeița Thetis îi promite soțului ei, Peleu, că „va vedea pe Ahile locuind în locașurile insulare, pe țărmul cel alb din mijlocul Pontului Euxin”.

(...) Astfel, Philostrat ne spune în Heroica că Ahile locuiește în insula Leuce „pe care cei ce intră în Pont o au la stânga”, iar poetul alexandrin Lycophoron arată în Casandra că Ahile „locuiește de mult timp pe stânca albă de spume de la gurile mlăștinoase ale fluviului Celtic (Istrul)”.

29 Deosebit de interesante sunt amănuntele relatate de Flavius Arrianus Nicomedensis, contemporan al împăratului Adrian (117-138), adunate în Periplus Ponti Euxini, din care vom cita mai pe larg: „Cam din dreptul acestei guri (se referă la una din gurile de vărsare ale Istrului, la Psilon – gura Chiliei), dacă plutești spre largul mării, dincotro suflă vântul Aparctias, se află o insulă căreia unii îi zic Insula lui Ahile, alții o numesc Insula Albă, Leuca, după culoarea ei. Se zice că Thetis a scos-o din mare pentru fiul ei și acolo locuiește Ahile. Într-însa se află un templu al lui Ahile și o statuie, lucru din vremea veche. Iar insula este pustie de oameni și capre nu prea multe pasc într-însa... În templu se mai văd și multe daruri oferite eroului: cupe și inele și pietre prețioase... Și sunt și inscripții, unele latine, altele grecești, aducând laude lui Ahile. Sunt și câteva pentru Patrocle... Dintre cei ce coboară pe insulă, unii aduc ei înșiși pe corăbii animale pentru jertfă, din care pe unele le sacrifică, iar pe altele le lasă libere în cinstea lui Ahile.

Unii vin acolo siliți de furtună și animalul de sacrificiu îl cer de la zeu. Ei întreabă oracolul, căci este un oracol în insulă... Iar eu am scris acestea despre Insula lui Ahile, auzindu-le din gura altora, care, ori ei au tras în insulă, ori le-au aflat de la alții”.

Informații despre insulă mai găsim și în scrierile altor învățați: Ștefan din Bizanț, Hesychiu, Amiani Marcelini, Scymnus din Chios, Dionysios Periegetul, Strabo, Pomponiu Mela, Pliniu, Iuliu Solinus, Priscianus Avienus, Ptolemeu, Jornandes, Pausanias, Leonin, Maxim din Tyr etc.

30 Trebuie adăugat un amănunt care nu este lipsit de importanță și anume faptul că scrierile vechi nu amintesc de prezența șerpilor în insulă. Explicații ar putea fi mai multe și nu putem exclude în totalitate două dintre ele: dată fiind destinația insulei, prezența șerpilor nu era amintită cu bună știință; sau această specie a apărut și s-a dezvoltat mai târziu, după ce templul își pierduse rolul și strălucirea.

(...)

 

2.3. Cercetători și cercetări

30 În anul 1823, locotenentul comandor Kritsky este trimis de către amiralul flotei ruse din Marea Neagră, Greig, să întreprindă cercetări în Insula Șerpilor. Kritsky întocmește cu acest prilej prima hartă a insulei și, descoperind urmele celebrului templu, realizează un plan al acestuia.

31 Alte două lucrări publicate la scurt interval după lucrarea comandorului rus au fost Memoire sur les îlles et la course consacree a Achille dans le Pont Euxine, apărută în 1827 în „Mem. de l Acad. des Sciences”, St. Petersburg, avându-l ca autor pe Kohler, și, respectiv, Plans des golfs, baies, ports, recuielles ou coriges, par E, Taitbout de Marigny, Odessa, 1830, prezintă câte o hartă a insulei și un plan al templului. Din cele două lucrări rezultă că templul și construcțiile lui anexe aparțin arhitecturii elene vechi, fiind executate în epoca cyclopică, din ziduri masive, ridicate din blocuri mari de calcar, puțin cioplite, fără liant de ciment între ele și împodobite cu marmură albă. Potrivit planurilor respective, rezultă că templul, care foarte probabil a suferit modificări în timp, avea o formă pătrată, cu latura de 29,87 m lungime. Un zid construit pe direcția N-S împărțea templul în două jumătăți egale, cea vestică fiind împărțită la rândul ei în alte trei părți egale, cu lungimi de 14,93 m și lățime de 11,93 m. (...) El [templul] conținea în partea estică sanctuarul lui Ahile, iar în partea din spate încăperile destinate oracolului, depozitării darurilor ce se aduceau eroului și preoților care slujeau aici. Descriind ruinele templului, Kritsky amintește că cele două fragmente de zid care se mai înălțau deasupra solului aveau abia 0,36 m, deci încă de atunci faimoasa construcție fusese redusă la temelie.

32 Pentru orientarea navigației în zonă, în 1837 (alte surse 1842) a fost clădit pe insulă un far. Constructorii farului au folosit blocurile de piatră din ruinele templului pentru înălțarea anonimei construcții distrugând pentru totdeauna un dar al unei civilizații de mult apuse. În 1917, farul a fost distrus de nava de război germană „Breslau” și reconstruit în 1922 de Comisia Europeană a Dunării.

În 1839, corespondentul Societății de Istorie și Arheologie din Odessa, învățătorul P. V. Soloviev, cercetând insula, a mai descoperit blocuri de marmură, câteva bucăți de cornișe, monede și o inscripție pe piatră.

Societatea de Istorie și Arheologie din Odessa a inițiat cercetări amănunțite a Insulei Șerpilor, în vederea cărora trimite în 1841, în insulă, pe arheologul N. Murzachevici, naturalistul A. D. Nordmann și un pictor. Membrii expediției nu mai găsesc urmele templului semnalate de Kritsky în 1823, dar descoperă blocuri din fostele ziduri, o inscripție, monede, bucăți de marmură și își publică rezultatele cercetărilor, în 1844, în Buletinul Societății sub titlul Călătorie în Insula Leuce sau Phidonissi. Cercetările făcute în insulă până în 1850 au descoperit peste 2.000 de monede grecești, romane, tătărești, turcești și poloneze.

În privința inscripțiilor găsite, mai importante sunt trei: una descoperită pe un bloc de calcar de 0,75 m lungime, 0,63 m lățime și 9,26 m înălțime, având următorul conținut: „Menestratos Olbiopolitanul a ridicat o statuie lui Ahile, stăpânul Leucei”.

33 O a doua inscripție a fost descoperită pe fundul unui vas de pământ, colorat în negru, cu gâtul și mânerele galbene: „Glaucus din Possidia, pe mine m-a închinat lu Ahile, stăpânul insulei”. A treia inscripție, cea mai lungă, pe 15 rânduri, din păcate incompletă, se află pe un bloc de calcar, de 1,12 m înălțime, 0,24 m lățime și 0,17 m grosime, care a servit ca bază unei statui. Textul tradus inițial greșit de E. Egger în 1885, a fost restabilit după cel original de istoricul Grigore Tocilescu în 1887. Din textul tradus reiese că inscripția este originară din Olbia (Asia) și reprezintă un decret ce onora un personaj ce murise, al cărui nume lipsește și care era din Leuce, fusese îngropat pe cheltuiala publică și i se ridica o statuie.

Pe insulă au mai fost descoperite fragmente de vase, o statuie mică de lut reprezentând un copil, jucării din lut, inele de fier și bronz, statuete mici reprezentând oameni, cuie de fier și bronz, ace, o amforă, vase de diferite mărimi, o olană de acoperiș.

 

2.4. Primii pași

34 (...) În urma unor cercetări atente, efectuate în 1929 și 1931, Raul Călinescu publică, în 1931, o „schiță monografică” asupra insulei, realizând o sinteză a cunoștințelor existente la acea dată.

 

 

3.     În urzeala istoriei

3.1.Timpul trece

36 Marea Neagră face parte din categoria mărilor continentale închise, dacă facem abstracție de „poteca” Bosfor- Dardanele, dar prin rolul jucat, ca centru al traficului de mărfuri și al drumurilor comerciale ce ajungeau în porturile sale, bazinul pontic reprezenta o răscruce. Produsele naturale cum erau grâul, peștele, mierea, ceara, furnizate de regiunile din jur, au trezit de timpuriu interesul negustorilor din bazinul mediteraneean – începând din antichitate și până la expansiunea bizantină, a Genovei și a Veneției, de la cucerirea otomană, urmată, târziu, la începutul secolului XVIII de redeschiderea drumului maritim al Strâmtorilor.

37 În antichitate poate fi consemnată activitatea comercială a iranienilor, dar, mai ales, a grecilor, prezența protectoare a Imperiului Scitic din nordul bazinului pontic, precum și apariția orașelor pontice din vestul Mării Negre, legate de fenomenul colonizării. Acest fenomen apare în Grecia antică începând cu sec. 8 î. e. n. și continuă până în sec. 5 î. e. n., în a doua jumătate a acestuia. Coasta vestică a Mării Negre era denumită de greci Pontul Stâng, între Apollonia și Istria. La venirea lor, coloniștii greci găsesc o populație de neam tracic și anume pe geți.

Rolul cel mai important în colonizare îl are Miletul. Odată cu stabilirea grecilor în bazinul pontic, a luat ființă și mitul Insulei Albe, Leuce, Insula lui Ahile,

Cea mai veche colonie de pe teritoriul românesc este Istria, întemeiată în jurul anului 650 î. e. n. și denumită astfel după numele fluviului Istros. Grecii au numit-o și Istropolis. Mai târziu, romanii o numesc Histria; la origine ea este o colonie a Miletului.

Despre întemeierea orașului Tomis, pe actuala vatră a municipiului Constanța, nu există mențiuni în izvoarele literare. Se consideră că a fost întemeiat în prima jumătate a sec. 7 î. e. n.

Pe locul actualului oraș Mangalia, coloniștii greci din Heracleea Pontică întemeiază orașul Callatis în sec. 6 î. e. n.

38 Între porturile amintite și populațiile indigene, geți sau sciți, se stabiliseră contacte strânse, cetățile-oraș păstrând principalele caracteristici ale civilizației grecești. Coloniștilor greci le datorăm pătrunderea mitului lui Ahile în bazinul Mării Negre, în Insula Șerpilor. Era firesc ca acești coloniști ce își părăsiseră meleagurile natale să poarte cu ei obiceiuri și tradiții, fie nevăzute, dar trainice, care îi legau de însoritele țărmuri mediteraneene de unde veniseră.

Perioada de prosperitate a regiunilor pontice se prelungește până în sec. 3 î. e. n., când are loc invazia celților care coboară din Europa Centrală, urmând cursul Dunării și traversează Balcanii către Asia Mică. (...) Istoria cunoaște un nou val ce va înviora orașele-cetăți; învingerea tracilor din Balcani și Moesia de către Lucullus Varro, aduce cetățile grecești din Pontul Stâng sub o nouă stăpânire – cea romană. Legiunile romane ajung pentru prima oară pe malurile Dunării și vor marca începutul unei noi perioade de înflorire pentru încă trei secole, timp în care Marea Neagră va deveni „lac roman”.

După cucerirea romană, Histria, Tomis și Callatis intră, alături de alte orașe, în „Comunitatea Pontică” sau a „elenilor din Pont”, care durează până în sec. 3. În general, orașele cetăți s-au adaptat repede noilor condiții, devenind aliate ale Imperiului Roman. Relațiile lor cu geții se păstrează. Ovidiu, exilat la Tomis între anii 9 și 17, ne dă o serie de informații.

39 Histria își pierde supremația în urma scăderii activității comerciale datorită înnisipării lagunei Sinoe; ea va mai fi un centru fortificat până prin anul 641, dar declinul ei nu va mai putea fi oprit, sfârșind prin a fi distrusă de goți, în anul 245 (alte date menționează anii 238, 247 sau 248).

Callatis, după o perioadă de avânt economic, cunoaște și ea o perioadă de decădere în sec. 7. Singură, Tomis, urmând o traiectorie sinuoasă cu suișuri și coborâșuri, nu va părăsi însă niciodată scena istoriei. În secolul 4, Tomis este menționat ca „oraș mare și prosper”, cu o populație numeroasă. Activitatea de construcție este demnă de o metropolă. Cartiere întregi sunt construite după planuri urbanistice romane. Creștinismul, care cunoaște o dezvoltare destul de mare în Imperiul Roman, aduce cu el construirea a două bazilici, iar mitul lui Ahile începe să se cufunde în uitare.

Faima templului lui Ahile nu a rezistat mult timp în fața strălucirii noilor construcții apărute pe țărmul Bosforului; este vorba de noua capitală a lui Constantin cel Mare din anul 330, apoi a Imperiului Bizantin, sursă a răspândirii creștinismului și creștinării unora dintre popoarele bazinului pontic.

În evul mediu, hegemonia Bizanțului nu cunoaște obstacole în bazinul Mării Negre, stăvilind negoțul venețienilor și genovezilor la „poarta” Strâmtorilor.

40 Cu timpul, cumpăna istorie se înclină și un alt imperiu ajunge până la țărmurile Mării Negre, în secolul 13, Imperiul Mongol, care va favoriza negoțul italienilor, înlesnindu-le chiar amplasarea de colonii. Începe o nouă eră de prosperitate în bazinul pontic, care se întinde către jumătatea secolului 14, când un conflict al negustorilor italieni cu tătarii, în 1344, pune capăt comerțului lor aici, marcând în același timp decăderea porturilor Mării Negre.

La mijlocul secolului 15, la 29 mai 1453, turcii cuceresc Constantinopolul și se revarsă în bazinul pontic. Marea Neagră primește un nou nume, Kara Deniz, devenind un „lac turcesc” pentru o perioadă de trei secole, iar resursele din regiunile limitrofe vor constitui monopolul Porții. Strâmtorile devin de netrecut pentru orice nava comercială care nu aparține Semilunei.

 

3.2. Insula Șerpilor intră în derivă

41 Constantinopolul a fost nestemata râvnită de turci pentru a fi prinsă în cununa de lauri a sultanului. Țările europene au considerat atunci că trufașul oraș este suficient de departe, iar comorile sale vor potoli setea de aur a acestui imperiu aflat în plină ascensiune. (...) Europeni care vor simți primii amenințarea cuceritorilor vor fi românii. Singuri în fața Semilunei, nu au ezitat s-o înfrunte, să o învingă de multe ori. Încă din anul 1393, otomanii ajunseseră la Dunăre, vecini nedoriți cu Țara Românească. (...)

42 În 1417, Mircea cel Bătrân pierde cetățile dobrogene Enisala și Isaccea, iar în 1484 Ștefan cel Mare pierde Chilia și Cetatea Albă și, odată cu ele, ieșirea Moldovei la mare. 

Istoria Insulei Șerpilor se confundă cu istoria Dobrogei, a gurilor Dunării. În 1538, Petru Rareș pierde lupta în favoarea lui Soliman Magnificul și odată cu ea Bugeacul și tronul. Puterea Imperiului Otoman, în continuă creștere, victoriile răsunătoare care au adus la cucerirea Belgradului în 1521, căderea Ungariei în 1526, după bătălia de la Mohacs, precum și forța tătarilor din Crimeea, deveniți vasali ai Porții încă din 1475, au împins țările române, al sfârșitul secolului 15 și începutul secolului 16, la acceptarea suzeranității otomane, păstrându-și, însă, un statut de autonomie, fără a deveni vreodată pașalâc. În acest context istoric, Insula Șerpilor se afla sub ocupația turcească.

(...)

42 Domniile lui Cantemir și Brâncoveanu îi fac pe sultanii Porții otomane să se teamă că vor pierde definitiv ținuturile românești, dacă nu trec la represalii. Forma gândită este cea a domniilor fanariote, care încep în 1711 în Moldova și din 1716 în Țara Românească.

Soarta marilor imperii nu ocolește însă nici Imperiul Otoman, care începe să decadă cu repeziciune, ceea ce ne va aduce noi necazuri. Războaiele ruso-austriece-turce pentru găsirea unei soluții „chestiunii orientale” duc la ocuparea temporară a Olteniei de către austrieci între 1718 și 1739; în 1775 Austria smulge Porții otomane o altă bucată de pământ românesc – Bucovina. În 1792, prin cuceriri succesive, Rusia ajunge pentru prima dată cu frontiera pe râul Nistru, vecină cu Moldova și interesele ei în vest sunt în creștere.

Războiul ruso-turc din 1806-1812 se încheie prin tratatul de pace de la București din 28 mai 1812, prin care țarul Alexandru I, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman, anexează teritoriul din estul Moldovei situat între Prut, Dunăre, Marea Neagră și Nistru, extinzând numele de Basarabia, ce denumea sudul acestui teritoriu, asupra întregului ținut ocupat. Rusia consideră Insula Șerpilor ca aparținându-i, dovadă și expedițiile pe care le întreprinde pe insulă.

Lupta antiotomană a lui Tudor Vladimirescu și a pandurilor săi pune capăt domniilor fanariote și marchează în același timp începutul domniilor pământene.

44 Unul din numeroasele războaie ruso-turce se încheie prin Tratatul de la Adrianopol, din 2/14 septembrie 1829, în care, pe lângă retrocedarea cetăților de pe malul stâng al Dunării și înlăturarea restricțiilor comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, se stabilește frontiera între sudul Basarabiei și nordul Dobrogei pe traseul brațului Sfântu Gheorghe al Dunării. În urma acestui tratat, Rusia ocupă Delta Dunării, deci gurile fluviului și Insula Șerpilor.

Războiul Crimeii din 1853-1856 ia sfârșit prin înfrângerea Rusiei. Tratatul de la Paris din 1856 interzice Rusiei să mai întrețină o flotă de război în Marea Neagră, redase Moldovei sudul Basarabiei și Delta Dunării. Insula Șerpilor revine Dobrogei, ocupată în continuare de turci. Totodată Țara Românească și Moldova rămâneau pe mai departe sub suzeranitatea Imperiului Otoman, iar gurile Dunării intră în preocupările unei comisii europene pentru supravegherea navigației, Turcia urmând să asigure protecția militară a acestora și să întrețină un far pe Insula Șerpilor. În realitate, gurile Dunării se vor afla sub control turcesc, inclusiv Insula Șerpilor.

(...) Nu după mult timp, la 9 mai 1877, România își proclamă independența pe care o apără cu prețul a mii de jertfe în războiul pe care îl duce alături de Rusia împotriva Turciei (1877-1878).

45 (...) Astfel, din textul tratatului de pace de la San Stefano, apărut în „Journal de St. Petersburg”, din martie 1878 și trimis la București de ministrul român, Ion Ghica, aflat în capitala țaristă, guvernul român află condițiile pe care Rusia le impunea Imperiului Otoman. În articolul 18 al tratatului, se specifica că pe lângă despăgubiri în valoare de 410 milioane de ruble, Imperiul Otoman îi va ceda Rusiei, printre alte teritorii, și: Sangeacul Tulceai, (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Custenghe și Medgidia), insulele Deltei Dunării și Insula Șerpilor. Rusia menționa că nu dorește anexarea acestor teritorii, dar își rezervă dreptul de a le schimba cu partea sudică a Basarabiei, cele trei județe pe care le dăduse în 1856, având ca limită sudică brațul Chilia și gura Start-Stambul. Guvernul României a protestat, atrăgând atenția guvernului rus că parlamentul țării este împotriva acestei condiții cu urmări tragice, prin înstrăinarea pământului românesc după ce România își adusese jertfa ei de sânge în lupta alături de învingător împotriva Turciei.

Condițiile de pace dintre Rusia, România și Imperiul Otoman au fost stabilite prin tratatul de pace de la Berlin, încheiat la 13 iunie 1878.

46 (...) Memoriul [I. C. Brătianu și M. Kogălniceanu la Berlin] mai specifica printre altele: „(...); România să reia în stăpânire insulele Dunării și gurile Dunării, inclusiv Insula Șerpilor; (...)”. Aceste cereri nu au avut colul așteptat, articolele tratatului menționând că: „(...) Articolul 46 – Atât insulele formând Delta Dunării, cât și Insula Șerpilor și Sangeacul Tulcei sunt adăugate României. Principatul mai primește teritoriul situat în sudul Dobrogei , până la o linie pornind din estul Silistrei, terminându-se la Marea Neagră la sudul Mangaliei.”

„Teritoriile de dincolo de Dunăre” au fost acceptate de România nu ca o compensație pentru sudul Basarabiei, ci așa cum ceruse în memoriul adresat țărilor participante la întocmirea tratatului de pace de la Berlin, regiunea respectivă a fost considerată „ca despăgubire de război”.  

47 (...) Tot în septembrie 1878 a votat și Camera Deputaților: „(...) Silită de hotărârea puterilor mari, spre a nu fi o piedică în calea păcii, Camera împuternicește guvernul de a se supune voinței întregii Europe, retrăgând autoritățile civile și militare din Basarabia și luând în stăpânire Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor”.    

Cuvintele marelui istoric Gheorghe Brătianu (reed. 1988, vol. I, p. 87) privitoare la regiunea bazinului Mării Negre au în ele ceva profetic: „Caracterul de zonă de tranziție între lumea mediteraneeană cu contururile precise ale și imensitatea stepelor asiatice. (...) Avem de a face aici fără îndoială cu reversul ireversibil al medaliei: interesul istoric pe care îl trezește o regiune geografică este un privilegiu ce se plătește scump.”

 

Bibliografie

(...)

Brătianu Gh., Marea Neagră de la origini la cucerirea otomană, vol. I și II, Meridiane, București, 1988.
(...)
Călinescu I. R., Insula șerpilor, schiță monografică, „Analele Dobrogei”, an XII, fasc. 1-12, București, 1931.
(...) 
Lăzărescu C. & Brătescu C., Două periple ale Mării Negre, „Arhivele Dobrogei”, II, 1919, București.
Meruțiu V., O excursie în Delta Dunării, „Lucr. Inst. Geogr. Univ. Cluj”, II, 1924-1925, Cluj
(...)

Popa G., Insula Șerpilor, „Rev. Ist. Arh. Filol.”, vol. VII, Socec, București

(...)

„Cronică dobrogeană” (TAVITIAN 1984)

Simion Tavitian, Cronică dobrogeană, Ed. Politică, București, 1984

Pe drumul prefacerilor revoluționare
(9) S. T. - Trimis de partid în regiunea Oltenia, în septembrie 1944, sunteți numit secretar al Comitetului Județean Dolj al PCR.
(14) S. T. - Tovarășe Vâlcu, în a doua jumătate a anului 1946, vă întâlnim la conducerea regionalei Dobrogea. Erați membru în biroul regional și prim secretar al Comitetului Județean Tulcea.
(21) S. T. -  (...) la 24 ianuarie 1956, ați fost instalat de tovarășul Nicolae Ceaușescu, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PCR, ca prim-secretar al regionalei Dobrogea a partidului.
(22) S. T. - Tovarășe Vasile Vâlcu, într-o convorbire publicată în revista „Luceafărul”  în 1959, ați evocat modul în care literatura a ajutat muncii de transformare socialistă a agriculturii.

Cercetările marine în raport cu interesele economiei naționale
(140) Mihnea Radu - (...) În 1953 a fost semnat la Moscova primul protocol de colaborare științifică cu țările riverane Mării Negre - URSS și Republica Populară Bulgaria.
(145) Mihnea Radu - (...) Republica Socialistă România colaborează prin Institutul Român de Cercetări Române la următoarele organismele internaționale: Convenția CAER de oceanologie; acordul de colaborare în domeniul pescuitului marin de la Varșovia între URSS, RP Bulgaria, RPP, RDG, RSR; (...); acordul între URSS, Republica Populară Bulgaria și RSR de pescuit la Marea Neagră; comisia internațională pentru explorarea științifică a Mării Mediterane; (...).

Activistul cultural - propagandist înflăcărat al înaltelor idealuri ale socialismului
(232) Ion Bădică - (...) Aceasta a dus la anal. într-o șed. a Biroului Comitetului Regional de partid a activitatea filialei [Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii]. (...) Am reținut exigența cu care primul secretar, tovarășul Vasile Vâlcu, a subliniat și elementele pozitive și, mai ales, neajunsurile din munca noastră.
(235) Ion Bădică - (...) [V. Canarache] A pomenit de existența unui vast sistem de alimentare cu apă, ale cărui fragment de tuburi se descoperă pretutindeni sub brazdele răsturnate de pluguri.
(236) Ion Bădică - (...) Ceea ce i-a impresionat a fost cuvântul de încheiere rostit de primul secretar al Comitetului Regional de partid, tovarășul Vasile Vâlcu. Omul născut pe meleagurile dobrogene, ilegalistul care luptase pentru această viață nou ca ostaș credincios al partidului, cel care trăise cu pasiune fiecare împlinire din vastul program de înfăptuiri socialiste, își mărturisea, cu o sinceritate și pasiune cuceritoare, entuziasmul pentru ceea ce partidul realizase și încrederea neînclintită în capacitatea și forța comuniștilor pentru marile fapte ale cincinalelor viitoare. Invititații au fost dinamizați de verbul cald al primului secretar.
(239) Ion Bădică - (...) În fiecare toamnă, Constanța se transformă, în zilele „Pontica”, îngr-un centru de manifestări științifice, artistice și literare (...) și a unor invitați din țări socialiste prietene: Bulgaria, Iugoslavia, (...).
(241) Ion Bădică - (...) O veche legendă din mitologia greacă spune că strămoșii elenilor de azi au învățat arta cântecului de la tracul Orfeu. (...) (...) Prezența teatrului [de păpuși Constanța] la (...), la Festivalul orașului Istanbul, cât și la festivalurile internaționale de la (...), Belgrad, (...), Zagreb a fost remarcată prin cronici elogioase și multe premii.
(241) Ion Bădică - (...) creația artistică realizată de talentații slujitori ai Thaliei, Melpomenei și Tersiphorei din metrop. românească de pe țărmurile Pontului Euxin.

În slujba omului, a sănătății sale
(252) Ioan Alupoaie - În Dobrogea, în decursul vremii s-a remarcat o pleiadă de discipoli, printre care se cuvin amintiți Hector Sarafidi, Frangopol, Rakovski, Caratzali, (...).

Comori de artă
(271) Florica Cruceru -  (...) Nu au fost ignorate nici producțiile altor populații care au locuit în acest spațiu: turci, tătari, bulgari, ruși [Muzeul de artă populară Constanța].
(272) Florica Cruceru - (...) Încă din 1954 unii artiști dobrogeni au primit distincții și premii la festivaluri, concursuri și ansambluri artistice care au avut loc în: (...), Turcia, (...).
(273) Florica Cruceru - (...) Încă din 1954 unii artiști dobrogeni au primit distincții și premii la festivaluri, concursuri și ansambluri artistice care au avut loc în: (...), Iugoslavia, (…).

Riviera românească a Mării Negre
(279)Marea Neagră a fost cunoscută din antichitatea greco-romană. Aici pulsa o intensă viață economică, țărmurile Pontului Euxin au fost vizitate de învățați ai Greciei antice și ai Imperiului Roman, de militari, negustori, patricieni, coloniști, astfel încât s-au păstrat mărt. geografice, istoric, social și economic.

Vatra arheologică a perenității noastre
(287-8) dr. Adrian Rădulescu - (...) Încheierea studiilor la Universitatea București, la 10 iulie 1956, coincide cu repartizarea mea în post de muzeograf la Constanța. Am fost în orașul de pe malul mării care mă fascina pentru imensitatea bagajului arheologic și pe care începusem să-l dibui din timpul practicii arheologice sub conducerea profesorilor Gheorghe Ștefan și Ion Barnea. Dar recomandarea o datorez profesorului Dionisie Pippidi și profesorului Ion Nestor. Primul a fost cel mai apropiat dascăl al meu, omul de o vastă cultură clasică umanistă în lumea științifică internațională. (...)
Satisfacerea începutului de drum ne-a dat-o participarea la săpăturile arheologice ce se efectuau în Dobrogea: M. Davidescu la Capidava sub conducerea profesorului Grigore Florescu și eu la Histria sub conducerea academicianului Emil Condurachi, înlocuit din cauza îmbolnăvirii de mentorul meu Dionisie Pippidi.
Atunci a început la Constanța efortul de salvare a monumentelor istorice, cu precădere a mormintelor, prim urmărirea săpăturilor la fundații, a celor edilitare și a amenajărilor urbanistice. Patrimoniul muzeal a fost permanent îmbogățit tocmai datorită acestui proces.
(289) A. R.- Parcul Teatrului, capetele dinspre mare ale bulevardului Republicii și strada Cuza Vodă, necropola din cartierul Poporului ș.a. însemnau terenul pionieratului nostru în vatra tomitană.
(289) Peisajul arheologic al Constanței, cu cele câteva resturi ale zidului de incintă dezvelit de V. Pârvan în 1915 și cu câteva monumente funerare adunate lângă turnul măcelarilor nu făceau decât să prefigureze ansamblurile muzeale ale timpurilor noastre. Iar anexa Cazinoului, cu „sarcofagul cu simboluri” ca singura piesă impozantă așezată într-una din aripi oferea imaginea modestă a unui potențial arheologic (...).
Un mare suflet, un animator cultural de o rară sensibilitate, receptiv la nou și cu o adâncă pasiune pentru istorie și arheologie, omul căruia Dobrogea, în general, și Constanța, în particular, aveau să-i datoreze totalitatea progreselor înregistrate între 1956-1977, se afla în conducerea politico-administrativă a regiunii. și mai apoi a județului Constanța: era tovarășul Vasile Vâlcu, prim-secretar și președinte al Consiliului Popular.
L-am cunoscut personal mai târziu.
Era în toamna anului 1956, la puține luni de la instalarea mea la Constanța. Pe ușa expoziției de pe faleza Cazinoului apare într-o după amiază de octombrie, un om. Fără să fie grăbit, vădea multă agilitate în mișcări și-n mers; de statură medie, cu părul alb ce încadra o frunte lată, ochelarii puternici îi acopereau ochii nu prea siguri întotdeauna; zâmbetul, derutant ironic prezumpțios (?) făcea să te pierzi.
Atunci, la început, nu dorea nimic direct; căuta numai să te cunoască, să vadă ce poți, cum te descurci, care-ți este orient., și, bineînțeles, să-ți măsoare capacitatea profesională. Se zvonea că va fi numit directorul Institutului - chiar atunci, în locul Anetei Catargiu. Dar n-a fost așa.
(290) (...) Cea [Aneta Catargiu] care conducea micul muzeu va fi înlocuită de Nicolae Harțuche, adus - la propunerea noastră - de la Brăila și formal conducerea a fost asigurată până la 1septembrie 1957. Activitatea o stăpânea cu competență Vasile Canarache, în postură de colaborator extern în virtutea unui contract cu Sfatul Popular al Regiunii Dobrogea. La 1 septembrie 1957, a acceptat să devină director al unui adevărat muzeu pe care îl făurise între octombrie1956 și septembrie 1957.
Noul muzeu ocupa o clădire de lângă catedrală, pe strada care se va numi Muzeelor, la numărul 23. (...)
Tematica întocmită de Vasile Canarache și respectată două decenii, cât a funcționat muzeul pe Muzeelor, însemna compartimente de prezentare ale societăților din comuna primitivă, epoca greco-romană și a feudalismului timpuriu. În cadrul expoziției se reuneau exclusiv „colecții” de antichități (...).
(291) (291-292) --- O primă expoziție publică s-a realizat în incinta clădirii destinată să ne adăpostească. A fost improvizată în cinstea unui eveniment cultural internațional: aniversarea a 2000 de ani de la nașterea poetului Ovidiu, prilejuind la Constanța serbărilor publice și reunirea unor învățați din țară și de peste hotare, implicați în opera aceluia care-și merita aniversarea. La 27 septembrie 1957, în cartea de onoare a muzeului apar nume ilustre: S. M. Francesco, rectorul Universității Milano; E. Lamoni, rectorul Universității Firenze; Luigi Pisoli, profesor la aceeași universitate; V. Gianfarani, Soprintendente la Chieti; prof. V. Durry de la Sorbona, prieten al lui Vasile Pârvan, Gh. Ștefan, N. Lascu, Em. Condurachi, Maria Rosetti etc.
Manifestarea desfășurată la muzeu, la statuia marelui exilat din piața carei-i poartă numele sau la Cazino, anunța actul înfrățirii celor două orașe în care s-a început și s-a sfârșit poetul: Sulmona și Tomis. Înfrățirea s-a făcut festiv în vara lui 1964.
- Eforturile pentru înfăptuirea unui muzeu în toamna lui 1957 și în cursul lui 1958. Organizarea muzeului se împletea cu cercetarea fondului patrimonial arheologic. Construcțiile care se înmulțeau pe litoral și în regiunea administrativă Dobrogea dădeau la iveală mărturiilor arheologice de valoare: (...).
(...); în vara anilor 1957-1959 am susținut, împreună cu Nicolae Hartuche, trei campanii de cercetări în marea necropolă feudală timpurie de la Castelu;  la Murfatlar, muncitorii de la mină au dat la iveală marele ansamblu rupestru, unicat arheologic al României. Din vara anului 1957 am început primele săpături la Basarabi, conduse de Institutul de Arheologie din București, prin profesorul Ion Barnea și arhitectul Virgil Bilciurescu, și finanțate de muzeul constănțean, reprezenta prin subsemnatul (două campanii). Cercetările, care au durat mulți ani, vor avea asistență din partea Institului de Arheologie și Direcției Monumentelor Istorice, Muzeul de Arheologie Constanța retrăgându-se la dorința directorului, pentru motive care se pot înțelege din modul în care au fost publicate rezultatele muncii unui colectiv eterogen (la care au participat, pentru scurte perioade, Petre Diaconu și Radu Florescu).
(292)  În cinstea aniversării de la 30 decembrie 1957, reflectată la aceeași dată în 1958, când se împlineau 10 și, respectiv, 11 ani de la proclamarea republicii, ne-am reunit muzeografi și colaboratori, cu participarea activiștilor de partid și de stat, să inaugurăm muzeul.
(293) A. R. - (...) În 1958-1959 am reluat cercetările la zidul de incintă al Tomisului din secolele III-IV, cel al cărei ruine se întind de-a lungul bd. Republica, din dreptul hotelului Continental, unde, în față, se află „turnul măcelarilor” și până la „serpentină”, în dreptul celei de a doua intrări în port - deci pe traiectul sondat de V. Pârvan în 1915.
Colectivul cuprindea, pe lângă tinerii A. Rădulescu, A. Popeea și G. Vecerdea, pe vârstnicii: profesor Theofil Săveanu, de numele căruia se leagă primele și săpături antebelice la Callatis, profesor Iorgu Stoian de la Univ. București, Theofil Ivanov de la Institutul de Arheologie din Sofia, invitat de V. Canarache, și prof. Szekeley Zoltan, directorul muzeului din Sfântul Gheorghe. Rezultatele au fost spectaculoase, mai ales cele legate de porțile de nord și vest, respectiv cea care ducea spre Histria și cea care ducea spre Axiopolis (Cernavoda) și dacă rapoartele n-au văzut lumina tiparului din pricina unor vicii de procedură, în schimb restaurările practicate în anii următori, mai întâi prin grija muzeului, apoi preluate de DMI, au dus la restituirea unei părți a incintei, ca o podoabă a parcului arheologic constănțean. Dn punct de vedere științific, numărul informațiilor obținute prin săpăturile anilor 1958-1959 au sporit în anii următori, când, construcțiile ridicate după 1960 pe bulevardul Republica avea să ducă la noi descoperiri pe traiectul marelui vestigiu urbanistic din secolele III-IV.
(293) Însuși primul secretar, tovarășul Vasile Vâlcu, a vizitat locul descoperirii și a dispus ca aripa blocului care trebuia să acopere edificiul cu mozaic descoperit să se anuleze și să se pornească un șantier arheologic.
(...) Animatorul din umbră, omul căruia îi datorîm atâta pentru valorificarea și prezervarea fondului arheologic dobrogean, a făcut totul ca astăzi să avem un obiectiv turistic-arheologic de cea mai mare importanță, prezentat într-una din cele mai elevate construcții anume proiectate.
În 1971 tovarășul Vasile Vîlcu revine în funcţia de prim secretar al Comitetului judeţean de partid şi preşedinte al Consiliului popular. (...) Se puteau relua, în climatul de înţelepciune şi receptivitate reorganizarea muzeului, restaurarea Monumentului triumfal de la Adamclisi, înfăptuirea unui muzeu la Mangalia şi a altuia la Histria - ultimul fiind, în realitate, reeditarea, pe alte temeiuri şi la alt nivel, a vechiului muzeu construit de Vasile Pârvan.
(294) (...) Este meritul lui Vasile Barbu de a se fi străduit în 1959-1964 să cerceteze necropolele Tomisului. A determinat ariile a 5 necropole elenistice, romane și romano-bizantine, cu recoltarea unor inventare funerare care a făcut să se îmbogățească patrimoniul muzeal. Monografia n- a văzut lumina tiparului și n-a format obiectul unei teze de doctorat al celui care de mulți ani s-a angajat cu o temă importantă. Să sperăm că cei care au continuat opera de salvare în 1965-1982 vor veni să completeze bibliografia tomitană cu un al doilea sau chiar al treilea volum închinat aceleiași teme. (...)
S. T. - Să ne vorbiți despre Edificiul roman cu mozaic, care a trezit ecou în rândurile arheologilor din țară și peste hotare.
A. R. - Era la începutul lui august 1959. Supravegheam săpăturile de fundație ale blocurilor din piața Ovidiu, de o parte și alta a Muzeului de Arheologie. Imobilul care trebuia să acopere intrarea din piață în str. Titulescu avea o aripă în curs de fundare, cu fața spre port, se prelungea spre NE către „Casa cu lei”. Muncitorii au dat peste un zid mare și gros, din straturi de piatră alternând cu cărămizi de tip roman și începuseră demolarea lui. (...) La o adâncime de 6-8 m, într-o masă de mortar și fragmente de plăci de marmură, am găsit primele pietricele dislocate și o porțiune de mozaic cu chenarul pe care alerga iedera cu frunze. Mi-am dat seama de importanța descoperirii și am plecat la muzeu, unde am relatat directorului.
M-am și angajat să fac o comunicare la sesiunea pe care o proiecta muzeul legată de restaurarea monumentului triumfal de la Adamclisi. V. Canarache a primit știrea cu scepticism.
Însuși primul secretar, tovarășul Vasile Vâlcu, a vizitat locul descoperirii și a dispus ca aripa blocului care trebuia să acopere marele edificiu descoperit să se anuleze și să se pornească un șantier arheologic.
Pentru dezafectarea edificiului și construcția halei de protecție au fost necesari 10 ani. (...) Eposul de la mozaic a prilejuit întâlniri între arheologi, arhitecți și istorici; s-au emis ipoteze de lucru și propuneri pentru prezervare și a format obiectul unor investiții considerabile. Dezbaterea specialiștilor din toată țara aveau dublu scop: mozaicul și monumentul triumfal. Una s-a desfășurat la Sfatul Popular orășenesc. Se discutau săpăturile la mozaic și restaurarea monumentului de la Adamclisi. În ambele sit. au învins vehemența lui V. Canarache: pentru săpături se modifică proiectul de sistematizare a orașului prin adoptarea unui alt traseu al bd. Marinarilor, se anulau câteva construcții și se asigura legătura în peninsula cu prima poartă a portului, într-o formulă nouă care a contrariat pe arhitecți.
(...) Cel care a făcut să se dea viață proiectului de săpături a fost academicianul Constantin Daicoviciu. Aceasta nu scade din importanța adeziunii exprimată de profesorii Em. Condurachi, D. Pippidi, Radu Vulpe, Dumitru Tudor, I. Nestor, Vl. Dumitrescu și arhitecții V. Bilciurescu, H. Teodoru, Gr. Ionescu, R. Bordenache.
Am dat la iveală o mare parte a edificiului ascuns de mii de tone de pământ, prăvălit de-a lungul veacurilor de pe promontoriu pe faleza portului, unde, pe trei terase, se construise în secolul IV - poate sub Constantin cel Mare - această mare trapeză, cu peste 2000 mp de mozaic, în care negustorii, armatorii și bancherii Tomisului își urmăreau interesele economice.
Noul proiect a atras atenția presei și a vizitatorilor.
Cel de-al doilea punct dezbătut la reuniunea din 1959 a fost cel legat de restaurarea Monumentului triumfal de la Adamclisi. Atunci V. Canarache a făcut propunerea ca să se redea imaginea din antichitate a Monumentului, folosindu-se la restaurare pietrele originale. Era aşa-numita restaurare istorică, susţinută şi de către FI. Bobu Florescu, care cu un an în urmă scosese ediţia I a monografiei Monumentul triumfal de la Adamclisi.
(297) Din nou oraţia directorului constănţean a fost aprinsă şi susţinută cu folos. Cei prezenţi au împărtăşit punctul său de vedere numai pentru scurtă vreme fiindcă, cei mai mulţi îşi vor revizui punctul de vedere şi în împrejurări mai academice, fie vor manifesta rezerve, fie vor exprima opinii contrare. (...)
- (...) Casa noastră era muzeul - unde eu am locuit chiar şi cu propria-mi familie ; (...) discutam aprins în nestăvilite controverse, unii erau mai comozi şi se lăsau mai cu greutate antrenaţi în vârteju1 activităților impuse de şantierul de construcție, unde permanent trebuia să intervenim pentru salvarea de la dispariție a atîtor vestigii preţioase.
Începuseră lucrările pentru edificarea unei noi gări moderne, cea veche moştenită din timpul dominaţiei otomane în Dobrogea arăta aşa cum o făcuseră în urmă cu un veac, constructorii trustului Trower-Barklay, care din ordinul lui Abdul Azis au realizat linia ferată între Constanţa şi Cernavodă. Iar pe terasamentul căii ferate, de la fosta gară şi pînă aproape de cea nouă, pe faleza de sud-vest a orașului în reconstrucție și modernizare, trebuia să se înalţe un şir de blocuri de locuințe. Fundația atîtor blocuri construite între 1960-1964 au prilejuit punerea în lumină a unor monumente arheologice inestimabile.
(298) În 1960, am identificat, apoi am săpat timp de doi ani cele două mari basilici ale Tomisului - primele din suita celor cinci cunoscute în acest mare centru de istorie clasică. În 1962, constructorii au găsit la fundaţia viitorului bloc C2 celebrul tezaur de statui, care avea să facă senzație prin valoarea istorică şi artistică, dar mai ales prin problematica ştiinţifică. Am întreprins cercetări şi am ajuns la concluzii incontestabile, publicate în lucrări de specialitate. Au apărut şi unele afirmații necontrolate şi în contradictoriu cu rigoarea știinţifică bazată pe argumente şi probe exacte, strecurate de unul dintre foștii noştri colegi într-o carte apărută la editura Sport-turism, cum că monumentele din tezaur au fost ascunse la locul descoperit în veacul trecut de către un colecţionar de antichităţi; afirmația frizează o totală lipsă de probitate (M. Gramatopol, Artă şi arheologie dacică şi romană, București, 1982, p. 159).
Dar în ciuda acestei inexactități, care ar părea să umbrească strădaniile ştiințifice ale unor oameni care au dat atîtea dovadă de elevată conduită științifică, tezaurul monumentelor de marmură, în frunte cu „Fortuna şi Pontos", „Şarpele Glykon", ,,Isis", ,,Aedicula cu dubla reprezentare a zeiţei Nemesis", ,,Hecatae", în mai multe exemplare, ,,Cavalerul Trac" au făcut şi fac epocă. (...)
Aveau să se descopere sute de adăposturi sepulcrale: o nouă basilică 1a poarta nr. 1 a portului şi o alta în curtea liceului M. Eminescu şi una şi cealaltă fiind în atenţia lui Gheorghe Poenaru Bordea (cea de a doua basilică, mai exact cripta sa, a săpat-o împreună cu profesorul Romulus Popa-Bran, fostul nostru coleg). Nici acest important obiectiv n-a fost publicat după toate regulile ştiinţei!
Deşi descoperirea s-a făcut mai tîrziu, este bine să amintim că pe faleza promontoriului constănţean, spre nord-est, către intrarea nr. 1 port, s-au pus în lumină zidurile cu pardoseli de marmură ale termelor romane, datînd din aceeaşi epocă şi construite în aceeasi manieră ca și Edificiul roman cu mozaic.
(299) Dacă în vorbirea unor arheologi din Constanţa, obiectivul este indicat cu termenul de „Lenitiarion'', aceasta se datorează faptului că pe inscripţia aflată deasupra unei intrări care asigură trecerea dintr-o încăpere într-alta apare în context acest cuvînt grecesc, al cărui sens însă nu desemnează construcția în ansamblu, ci numai încăperea în care se depuneau cearşafuri1e şi rufăria legată de practica îmbăierii. 
(...) Numărul de vizitatori români si străini era de nebănuit. Avea si temei: noutatea instituției, valoroasele ei colecţii de antichităţi, aranjanjamentul original, ambianţa şi prezența grafică, dublate de un etichetaj foarte accesibil. (...) [autoritățile] Şi-au făcut întotdeauna un titlu de mîndrie recomandînd ca delegațiile oficiale sosite pe litoral să treacă pragul Muzeului de arheologie şi al Edificiului roman cu mozaic. (...)
Anii de după 1963 înseamnă „ieşirea din cetate". Dacă pînă atunci eforturile s-au con-centrat în cadrul muzeului considerat ca obiectiv în sine, de-atunci s-au luat tot mai mult în considerare monumentele din zonă.
- Staţiunea turistică Mangalia se moderniza. Încă din 1959, au început construcțiile pe faleza anticei Callatide. Supravegheam săpăturile de fundaţii de la Mangalia, ritmul acestora depăşind posibilităţile noastre de recuperare a antichităţilor sau de înregistrare științifică a structurii solului răvăşit. Am lucrat cu colegul Romulus Popa-Bran şi apoi cu reprezentantul Institutului de arheologie din Bucureşti Gheorghe Bichir. La apelul autorităţilor, s-a format o grupă de arheologi, care din 1959 pînă mai tîrziu au făcut operă de supraveghere şi de investigaţii directe, în special către nord-estul vechii cetăţi. Constantin Preda, Petre Diaconu, Radu Florescu au continuat ceea ce am început noi. Meritele unor cercetări sistematice, practicate cu multă competență, cu rezultate remarcabile publicate în cărţi monografice sau în periodice de specialitate, revin cercetătorului Constantin Preda, actualul director al Institutului de arheo1ogie din Bucureşti.
V. Caranache a procedat la înjghebarea unui mic muzeu de arheologie, a cărui necesitate devenise stringentă în aglomerata Mangalie, graţie atîtor antichităţi care-şi făceau apariția într-un ritm nebănuit. V. Caranache era strîns legat de acest oraş. Nu numai că lîngă satul ,,2 Mai” avusese o proprietate, dar debutul său de numismat - mai întîi de amator şi apoi de consacrat în ceretările şi publicaţiile sale de numismatică - şi-l făcuse aici.
(301) Asa se făcea că în 1960-1963 a reușit ca într-o vilă veche aidoma unor villae rusticae de tip roman-oriental, în partea de nord-est a cetăţii dezafectate fie de către elevii lui Pârvan, fie mai tirziu de grupul tinerilor arheologi amintiţi, să adune şi să rânduiască antichităţile cetăţii dorice. S-au pus bazele unui mic anticvariurn, care nu numai că stîrnea interesul turiştilor, dar făcea oficiu de prezentare a antichităţilor pe care de-acum le vor îngriji muzeografi consacraţi: N. Hartuche, M. Gramatopol, E. Bârlădeanu şi în vremea din urmă, N. Cheluță-Georgescu.
- Concomitent s-a amenajat parcul arheologic din centrul oraşului Constanţa, in zona aferentă zidului de incintă, între poarta de nord şi cea de vest a cetăţii. Aici, într-un cadru  care  va cîştiga în importanță prin construirea sediului politic-administrativ al județului în 1968, au fost orînduite monumente arheologice de mari dimensiuni, intre altele patru fragmente arhitecturale dintr-un atelier de prelucrat marmura, descoperit în cadrul săpăturilor din 1958, la serpantină, pe malul portului, de către Gh. Vecerdea. Cadrul înfrumuseţat de monumente variate se desăvârşeşte, prin inspirata realizare în faianţă şi marmură, pe un perete al clădirii de lângă ,,.turnul măcelarilor", a hărţii arheologice a Dobrogei şi-a peninsulei tomitane. Pe calcan s-a încadrat Dobrogea, pe cuprinsul căreia sint marcate, prin simboluri metaloplastice, cetăţi şi aşezări din diferite epoci, la fel ca şi principalele descoperiri făcute pretutindeni, dar cu precădere la Constanţa, cu explicații elementare care să vină în ajutorul turiştilor.
S. T. - După ce aţi indeplinit funcţiile de şef de secţie și aceea de director adjunct, din septembrie 1969 aţi devenit directorul acestei prestigioase instituţii. Cu ce obiective aţi plecat la drum?
A. R. - Muzeul propriu-zis din strada Muzeelor 43, Edificiul roman cu mozaic, Muzeul Callatis, Histria şi Adamclisi deveniseră nuclee muzeale, dar asupra lor trebuia încă intervenit.(...)
O primă măsură a fost de a întări cercetările de teren: să amplific săpăturile arheologice, prin colaborarea cu Institutul de arheologie al Academiei R.S.R.
(302) Se trece la conservarea si restaurarea monumentelor arheologice din judeţ. A fost nevoie de intervenții pe lîngă Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste pentru a impune mişcarea în activitatea şantierelor şi pentru a lichida greşelile din lotul de la Constanţa.(...)
A. R. - Am început să publicăm cu regularitate volumul „Pontica" - primele trei includeau studii şi ale unor colaboratori externi, în special ale celor care îşi desfăşurau activitatea în·Dobrogea. Acest anuar, care va cîştiga mult în prestigiu,  formează un mijloc de schimburi cu străinătatea, ceea ce a făcut să adunăm în biblioteca muzeului cărţi dintre cele mai bune. O bibliotecă organizată după criterii bibliofile curente a constituit un obiectiv pe care l-am îndeplinit imediat. Muzeografii, arheologii erau de-acum mai puţin tributari bibliotecilor de specialitate din ţară, în special de la Bucureşti.
Dat fiind că un număr însemnat de arheologi din Constanţa, Tulcea, Bucureşti lucrau pe tot mai numeroase şantiere din zonă, cu rezultate de răsunet, dat fiind că la Constanţa se crease precedentul unor reuniuni ştiinţifice ocazionale, am considerat util ca, anual, să se desfăşoare la muzeu sesiuni ştiinţifice pe diferite teme şi care să întrunească un cît mai mare numărr de participanţi.(...)
A. R. - Toamna, în octombrie sau în noiembrie, aceste manifestări se desfășoară cu succes și rezultatele sunt excelente: se realizează contacte directe între arheologi din toată ţara. (...).
(303) Începînd din 1976, cînd pe lîngă muzeu am creat o secţie de istorie modernă şi contemporană, care ne-a determinat să amplificăm sesiunile acordînd un loc larg istoricilor de toate epocile, (...).
Aceasta a fost un exemplu pentru cele mai multe muzee din ţară. Dacă pînă în 1970 Constanţa iniţiase şi deţinea singură rolul de gazdă a unor astfel de manifestări, după anul amintit, sesiunile vor fi proiectate pretutindeni. Important este de amintit faptul că tot mai mulţi cercetători din ţară şi străinătate ne vizitează, oficial sau nu. Deseori, eram copleşiţi de sosirea atîtor specialişti care, aici, nu numai că aveau ce vedea într-un teren atît de bogat, dar probleme științifice tot mai complicate se rezolvau aici. Aceasta a si îndemnat forurile academice din ţară să aleagă orașul de pe malul mării drept reşedință a unor manifestări ştiinţifice internaţionale de prestigiu. Să amintesc Congresul limesului din 1972 şi pe cel de epigrafie din 1977. Şi unul şi celălalt ţinute sub egida Academiei R.S.R., cel de-al doilea, mai exact, sub aceea a Academiei de Știinţe Sociale şi Politice, au constituit mari reuşite. Fără concursul Muzeului de Arheologie din Constanţa cele două reuniuni internaţionale n-ar fi avut parte de o consistenţă atît de mare.
Conferinţa internaţională ,,Eirene”, ţinută în 1960 la Eforie Nord - organizator muzeul din Constanţa, Congresul limesului şi cel de epigrafie din 1977 au făcut să vină la Constanţa celebrităţile știinţifice în arheologie, epigrafie şi numismatică din toată lumea. Sunţ edificatoare cărţile de onoare în care mulţi şi-au lăsat impresiile.
(304) A. R. - Pe linia cercetărilor arheologice s-a deschis șantierul arheologic din curtea Catedralei din Constanţa, Mihai Irimia a deschis necropola de la Bugeac din sudul Dobrogei; la Gîrliţa s-au deschis sondajele într-o necropolă feudal-timpurie din sec. VIII-X ; s-au reluat cercetările la Mangalia, unde N. Cheluţă Georgescu şi E. Bârlădeanu au înregistrat ce se descoperea în necropola din nord-estul cetăţii Callatis şi în necropola romană de pe drumul Albeştilor, cercetată şi în momentul de faţă. În 1971, am descoperit mormîntul de la Olimp, al unei femei care a murit intoxicată de plumb din produse cosmetice (depuse în sicriul de lemn conservat). Acesta avea să formeze obiectul unor cercetări pe care muzeul le-a întreprins cu reprezentanți ai programului arheologic din cadrul C.N.R. (Centrul Naţional de Cercetări) din Roma, în frunte cu profesorul Giuseppe Donato. Am participat la manifestările ştiinţifice de la Roma cu o comunicare care avea să redea această unică descoperire.
Colaborările cu Institutul de Arheologie au cunoscut amplificări la Histria, Adamclisi şi Păcuiul lui Soare. Capidava este reactivată prin susţinerea unor campanii de săpături conduse colegial de către Radu Florescu şi N. Cheluţă Georgescu, iar noutatea a fost că pe limesul dunărean, în Cernavodă şi Rasova, au fost întreprinse ample cercetări.
În 1971 tovarășul Vasile Vîlcu revine în funcţia de prim secretar al Comitetului judeţean de partid şi preşedinte al Consiliului popular. (...) Se puteau relua, în climatul de înţelepciune şi receptivitate reorganizarea muzeului, restaurarea Monumentului triumfal de la Adamclisi, înfăptuirea unui muzeu la Mangalia şi a altuia la Histria - ultimul fiind în realitate reeditarea, pe alte temeiuri şi la alt nivel, a vechiului muzeu construit de Vasile Pârvan.
(305) A. R. - Opera a fost pusă în şantier la scurt timp. S-a pornit simultan la clădirea muzeului în centrul satului Adamclisi, unde trebuiau montate pietrele figurate ale monumentului, alături de altele care proveneau din săpăturile practicate anual în cetatea alăturată. Şantierul de la monument, mai mare şi tratat cu atenţia cuvenită unei lucrări insolite, avea să demareze sub auspicii bune, conducerea județului şi cea a Direcției Monumentelor Istorice fiind aproape de tehnicieni şi muncitori restauratori din Trustul local de construcții. (...). Elaborate competent, proiectele făcute de Institutul de Proiectări Județean Constanţa, sub îndrumarea directorului arhitect Gh. Dumitraşcu şi semnate de arhitect Dan Rusovan, au fost însușite de conducerea de partid cu înţelegere deplină şi în toamna anului 1975 punerea lor în şantier a devenit o realitate.
Constructorii își înscriu numele lor în cronica celebrului vestigiu: ing. I. Tăvală, directorul trustului; şeful şantierului ing. Ion Haşcă, tehnician Marian Drăgan, muncitori de înaltă calificare Gh. Răileanu, C. Diaconu ş.a. Amintim un fapt care a contribuit la întregirea şantierului şi la reuşita operațiunii: DMI - devenită între timp Direcția Patrimoniului Cultural Național - a făcut investiții complementare. Lucrările lor au premers pe cele ale trustului. Treptele de la baza monumentului au fost restaurate întocmai, cu aceeaşi piatră scoasă din cariera de la Deleni, şi cel care a condus șantierul între 1972-1975 a fost tehnicianul Al. Panait, şeful lotului DPCN din Constanța. Refacerea treptelor în părţile distruse a constituit numai o parte a şantierului DPCN la Adamclisi, fiindcă în pararel se făceau restaurări în cetate. Între 1970-1977, s-a refăcut zidul de incintă pe latura de vest, cu intrarea principală, la fel ca și pe poarta de est, cu intrarea spre monument. În interior, bazilica, strada principală şi unele încăperi aferente au căpătat o nouă înfăţișare, fiind astăzi exemple de punere în valoare a unor vestigii care pentru cei neavizaţi ar fi greu de înţeles.
(306) Am convins conducerea DPCN - director Vasile Drăguţ - să contribuie cu sumele necesare pentru dezafectarea terenului din jurul monumentului, care devenise din timpul cercetărilor lui Grigore Tocilescu un platou înalt prin depunerea pământului scos din săpăturile sale. Trebuia continuat, spaţiul adiacent trebuia terasat pentru a se asigura monumentului vizibilitate din toate părţile, nu numai dinspre dubla alee care-l leagă de şoseaua națională .
A. R. - Operațiunea se încheie în 1977 - dată de importanță pentru istoria României: se împlinea un veac de la războiul de independență şi coincidea cu revenirea în hotare a singurei provincii transdanubiene, Dobrogea.
Tovarășul Nicoale Ceaușescu, secretar general al P.C.R., preşedintele Republicii, tovarășa acad. dr. ing. E. C., membri din conducerea de partid, au făcut o vizită de lucru la Constanţa şi în 27 mai 1977 au inaugurat baza muzeistico-arheologică de la Adamclisi, respectiv, Muzeul ,,Tropaeum Traiani" şi monumentul restaurat. (...)
(307) (...) Pe placa de marmură sînt înscrise în bronz cuvintele „În prezenţa preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, Monumentul ,,Tropaeum Traiani", reconstruit pe temelia edificiului ridicat de romani în 109 e.n., a fost redat patrimoniului cultural naţional ca mărturie peste milenii a istoriei glorioase a poporului român. Mai 1977".
(308) A. R. - (...) în urma propunerilor făcute de la Constanţa, CPE al C.C. al P.C.R., în planul de măsuri, în 1975, privind aniversarea unui secol de la proclamarea independenței, a aprobat organizarea unui Muzeu de istorie naţională şi arheologică la Constanţa.
(...) Prin decret prezidențial, clădirea primăriei a fost cedată pentru organizarea noului muzeu. (...)
(309) Respectîndu-ne angajamentul să dăm în folosință muzeul în anul în care poporul aniversa centenarul independenței, la 25 decembrie a avut loc inaugurarea festivă.
A. R. - Într-adevăr, legată de replica în beton a tumulului care s-a văzut în 1959 şi a dat la iveală mormîntul cu papirus de la Callatis, o nouă construcție, mică dar potrivită pentru o expunere arheologică, avea să împlinească năzuinţele atîtor cercetători care săpaseră în pământul Mangaliei în ultimele decenii şi doreau un muzeu. Oreste Tafrali, Theofil Sauciuc Săveanu şi Constantin Preda aveau să contribuie indirct prin lucrări științifice şi de interes pentru generațiile actuale de arheologi, între care Nicolae Georgescu Cheluţă şi Elena Bârlădeanu. Ei supraveghează, cercetează şi adună cu migală vestigiile la Mangalia, făcînd din „Colecţia" oraşului o adevărată comoară.
Paralel cu organizarea muzeului Mangaliei, în vechea vilă de pe malul mării, la nordul complexului in aer liber - cu zidul de incintă - am adus de la Constanţa colecţia de ,,pipe" şi obiecte de artă (unele orientale), pe care le-am orînduit după criterii artistice, tipologice şi cronologice, dînd în circulație expoziția „Colecţia de curiozităţi Mercurius”. Cele peste 500 de pipe, achiziţionate de Muzeul de istorie naţională şi arheologie Constanţa de la familia V. Canarache, constituie un obiectiv de atracţie insolit, una dintre cele mai rare din lume, care, în partea de sud-est a litoralului românesc îndeplinește funcție muzeologică.
(310) S. T. - Pe linia preocupărilor dv. indirecte, în anul 1982, primăvăra, aţi ajuns la unul dintre cele mai dorite scopuri: Complexul arheologic Histria.
+ În cetatea de pe malul lacului Sinoe, un muzeu care adăpostea piesele rămase la cetate exista de mult. V. Pârvan construise un muzeu a cărui arhitectură încearcă să se apropie de cea a templelor greceşti, dar din cauza economică şi a lipsei unor calcule în asemenea lucrări, clădirea s-a şubrezit, trebuind să fie demolată. O construcție pe aleea care ducea către cetate, spre poarta mică, a constituit mulţi ani „Muzeul”. Cum Histria constituie pentru Constanta unul dintre cele mai căutate centre turistice - aceasta din cauza interesantelor vestigii, - s-a discutat în repetate ocazii despre necesitatea construirii unui muzeu adecvat. Exista şi mult material arheologic, de la cetate şi din zonă, și se cuvenea pun. în evidență a săpăturilor, deoarece este cel mai vechi obiectiv cercetat în țară.
Trecînd peste discuții mai vechi, cu rezultate care s-au concretizat în amenajări făcute între 1962-1965, amintim că în ședința din 16 octombrie 1973, odată cu acceptarea soluției de restaurare a monumentului de la Adamclisi, s-a hotărît şi construirea muzeului de la Histria.
Fondurile existau, la fel ca şi pentru Adamclisi. Construirea era prevăzută pentru cincinalul 1970-1975. Lucrările au început către sfârșitul cincinalului, dar cum într-un timp atît de scurt era imposibil de isprăvit o clădire mare, totul s-a reportat pentru următorul. Din motive obiective, lucrarea s-a amânat către sfârșitul anului 1979, ca să putem intra în ea, în 1981 spre mijlocul verii. Amenajarea expoziției ne-a angajat restu1 anului 1982, astfel că obiectivul a putut fi inaugurat la 1 mai 1982. (...). S-au transportat din cetate uriaşele piese de marmură din sectorul „sacru", care proveneau de la templul ,,Marelui zeu".
Am reuşit, într-un timp destul de lung, ca prin mijloace proprii - aşa după cum procedasem şi la Callatis - să realizăm „Complexul arheologic Histria". (...)