Francmasoneria în România (I) („TOMIS”)

 George Muntean, Francmasoneria în România (I), „Tomis”, Constanța

 

(...) Putem medita, de asemenea, la cultul lui Mitra și la altele de origine mediteraneeană și asiatică, răspândite la noi, la cavalerii danubieni, la cei traci (reprezentați în diverse sculpturi străvechi), la dansul călușarilor și la alte fenomene de la noi, venind din lumea mitului, vecine și uneori întretăiate creator cu cele mari ale lumii. (...)

(...) Ele au fost preanunțate însă de confreriile de constructori din vechiul Egipt, din lumea asiatică, greacă, romană și, probabil, din vechile civilizații americane. în fapt, din întregul spațiu construit, cu precădere în interes comunitar, pe glob, inclusiv, din cel românesc tradițional. (...)

Secțiunea legendară e ilustrată de către constructorii de cetăți și temple daco-romane (a se vedea, între acestea, simbolurile prevestitoare de la Adamclisi și din alte locuri), de cei ai vechilor biserici și palate, pe care mai degrabă îi presupunem decât îi știm. (...)

(...) De la diferite forme de sihăstrism, insondabil, la referirea la românii organizați din Cântecul Niebelungilor la cavalerii teutoni, ori la alte ordine civile, religioase sau militare (cum ar fi, între altele, cel al templierilor, prezenți, se pare, în zona Abrudului), cel al Dragonului, din care ar fi făcut parte încă tatăl lui Vlad Țepeș sau misterioșii rozacrucieni, cu sporadice semnale până la noi, până la Dimitrie Cantemir și mai târziu la posibilii „fii ai Văduvei” (cărora le-ar fi aparținut și pescarul, devenit domnitor, Petru Rareș; nici Despot vodă n-ar fi fost străin de astfel de asemenea alcătuiri) (...).

Călătorie în China (1675-1677) (GRIGORAȘ 1926)

Spătarul Nicolae Milescu, Călătorie în China (1675-1677), trad. și pref. E. Grigoraș, Casa Școalelor/Geografie românească sec. XVII, București, 1926, 235 p.

 

E. C. Grigoraș, Prefață

(3) Într-adevăr, singur Jurnalul Siberian văzuse lumina zilei, și acesta tradus după o nenorocită traducere grecească.

(5-6) Opera ne mai arată că inspiratorii acestei politici au fost Fanarioții, al căror reprezentant, Milescu, este acel ce o pune la încercare.

Se știe că Milescu a ajuns în Rusia cu protecția lui lui Panaiotakis, înființătorul Fanariotismului la Constantinopol și că Rusia, în acel moment, creează acea „secție a treia politică”, în care Milescu este Prim-Interpret. Prin urmare, politica fanariotă nu datează în Rusia de la Petru cel Mare și Cantemir și nu și-a făcut primul efect în Orientul nostru, ci este din timpul tatălui celebrului țar și s-a manifestat în celălalt capăt al lumi, dar a fost înăbușită sub fratele acestuia, Teodor, când secția treia a fost desființată, iar mai marii ei, în cap cu Milescu, exilați și cu averile confiscate. Numai urcarea lui Petru pe tron readuce, odată cu grația acestora, și politica fanariotă la suprafață.

7 (...) De altfel, cine a citit călătoria lui, pricepe ușor de ce Spătarul spunea că e grec. Grec înseamnă Bizantin, iar în Extremul Orient și mai ales în China – unde se ținea minte, ca o mare onoare, Ambasada lui Caesar de la Roma venită la Peking – Imperiul Roman se bucura de o reputație foarte mare.

(7) (...) însă știința nu se scria atunci  decât în limbi internaționale, și Milescu a scris în toate cele trei ale timpului, adică slavonește, grecește și latinește.

(...) Erau mari proprietari și Mazili, deci originea lui grecească este o legendă. De altfel, cine a citit călătoria lui, pricepe ușor de ce Spătarul spunea că e grec. Grec înseamnă Bizantin, iar în Extremul Orient și mai ales în China – unde se ținea minte, ca o mare onoare, Ambasada lui Caesar de la Roma venită la Peking – Imperiul Roman se bucura de o reputație foarte mare. Pentru el grec a fost un factor foarte important în recepția, deosebită de a predecesorilor, făcută lui. (...) În același fel se mai poate explica și alegerea lui pentru a fi trimis în China. Se mai găseau și alții susținuți la Moscova de politica fanariotă!

8 (…) amintirea lui în China rămânând conducătorilor tot atât de vie ca și aceea a Ambasadei lui Caesar.

(9) În Jurnalul Siberian face o teorie personală asupra Argonauților și a lânei de aur. Această teorie, veche de  3 secole, este însă nouă prin învierea ei abia cum. El susține că lâna de aur nu era decât blana de samur pe care grecii plecau să o caute, trecând prin Pontul Euxin și pe râurile Rusiei tocmai în Siberia. Este o teorie bizară, dar nu neverosimilă.

(10) Pe drumul său în China N descoperă un templu, cu un idol mare, iar pe ziduri picturi de bătălii. Afirmă că sunt bătăliile lui Alexandru cel Mare, iar templul ar fi decât acestuia. Se bazează pe istorici vechi, cari ar scrie că marele cuceritor, odată ajuns în India, ar fi plecat la nord după vânat. Vânatul ar fi deci samurii și Alexandru ar fi ajuns în N Chinei.

 

Dela râul Naun la Peking

(127) În mijlocul mănăstirii un mare templu, iar în mijlocul acestui templu un enorm idol: chipul unui rege cu o coroană în cap și cu fața colorată. (...) La dreapta mai atârnă un enorm arc..., iar pe zid stau scris... necunoscut... De ambele părți, pe ziduri, bătălii, armate, ca și când ar fi războaiele și armatele lui Alexandru cel Mare.

 

Agenți neobișnuiți de informații: animalele (LUBOW 1977)

Robert Lubow, Agenți neobișnuiți de informații: animalele (The War Animals, 1977), „Lumea. Almanah”, 1986

 

(150) Cronica războiului din Peloponez amintește de câinii care au salvat Corintul. Se povestește că localnicii au plasat pe plajă, nu departe de cetate, 50 de câini pentru pază. Profitând de o noapte fără lună, dușmanii au debarcat în număr mare. Garnizoana chefuise până târziu și dormea adânc. Din fericire, câinii s-au trezit și s-au năpustit asupra atacatorilor, care i-au ucis, cu excepția unuia, care, deși rănit, a reușit să ajungă în cetate și să-i trezească pe soldați cu lătratul său. Orașul a fost salvat, iar pentru a-și arăta recunoștința, corintienii au prins de gâtul câinelui un colier cu inscripția: „Apărătorului și salvatorului Corintului”; ei au ridicat o statuie în memoria fidelilor patrupezi care au apărat cetatea.

(150) Este celebră povestea lui Titus Livius despre gâștele Capitoliului în timpul asediului Romei de către gali în 386 î. H. După ce au trimis un cercetaș în recunoaștere, galii au început să escaladeze zidul cetății într-un loc pe care-l socoteau mai puțin protejat. Soldații romani ce făceau de gardă nu au auzit niciun zgomot. (...) Atacul-surpriză a fost dejucat de gâștele consacrate zeiței Junona. În ciuda foametei care domnea printre asediați, ele nu fuseseră omorâte, așa încât au salvat Roma, trezindu-i pe soldați prin gălăgia pe care au făcut-o.

(151) Și Cezar a utilizat porumbei voiajori pentru a transmite la Roma vestea victoriilor sale în Galia. Pliniu cel Tânăr amintește că în 43 î. H., în timpul asediului Medinei, Brutius și Hertius au rămas în legătură prin intermediul porumbeilor.

(155) Aristotel, Esop, Heraclit și cei doi Pliniu au relatat despre faptele lor [delfini], iar în numeroase temple ridicate în perimetrul mediteranean ei au fost imortalizați în piatră.

 

Insula Șerpilor (CUCU & VLĂSCEANU 1993)

 Vasile Cucu & Gheorghe Vlăsceanu, Insula Șerpilor, Viața Românească, București, 1991, 64 p.

  

1.„Un bulgăre de humă”

1.1.Așezarea geografică

7(...) Insula Șerpilor este cea mai mare din puținele insule ale acestei mări [Marea Neagră], fiind situată în fața gurilor Dunării, mai exact a Brațului Sulina, la o distanță de 45 km de orașul Sulina, pe coordonatele 45 gr. 15 min. 53 sec. lat. N și 30 gr. 14 min. 41 sec. long. E. (...) este o mare intercontinentală [Marea Neagră], legată prin strâmtoarea Bosfor (30 km lungime, 750-3.600 m lățime, 27,5-120 m adâncime) de Marea Mediterană și (...).

8 Marea Neagră are suprafața de 413.490 kmp, adâncimea medie de 1.282 m, cea maximă de 2.245 m, un volum de 529.955 kmc, lungimea maximă de 1.148 km (între Golful Burgas și gura râului Ingur).

9 Marea Neagră mai are foarte puține insule, dintre ele mai pot fi menționate: Insula Sacalin, ivită din valuri în 1897 și aflată la S de gura de vărsare a Brațului Sfântu Gheorghe, apoi Insula Keflen, la 55 km de Bosfor, câteva insulițe și stânci emerse spre S, în Golful Burgas și în limanul Berezan.

1.2.Dimensiuni

Suprafața insulei este de 170.000 mp, deci 17 ha, perimetrul ei neregulat având o lungime de 1973 m, poate fi parcurs în 40 minute. Lungimea insulei, în zona centrală, de la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 424 m. Urmând direcția NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE; avem cel mai lung diametru al insulei, de 66 m. 

 

1.3.Cum s-a născut insula

14 Atât gresiile cât și conglomeratele au în componența lor elemente din cuarț, în proporții diferite, fapt ce determină predominarea culorii albe a rocilor din insulă, ce nu pare să fie străină de numele străvechi acela de Insula Albă.  

 

1.4. Aspecte fizico-geografice

15 (...) Țărmurile înalte, terminate cu faleze dau insulei aspectul unei cetăți, înconjurată cu de ziduri înalte de piatră, ceea ce i-a impresionat probabil foarte puternic pe primii navigatori care au descoperit-o, au făcut aici să se nască minunatele legende despre aceste locuri.

 

1.5. Condiții climatice

18 (...) În Insula Șerpilor lipsește apa potabilă.

 

1.6. Solurile

19 (...) Pe insulă se găsesc și depozite subțiri de guano, acolo unde frecvența păsărilor, în special a pescărușilor, este mai mare, cum e cazul sectoarelor E ș SE.

 

1.7. Vegetația

20 (...) Călătorii, atrași aici de templul lui Ahile, aduceau cu ei daruri scumpe, dar și animale de jertfă pentru a obține bunăvoința eroului și a consulta oracolul. Desigur că aducerea unor animale vii în insulă însemna și hrană pentru ele – fân, cereale – sursă sigură de pătrundere a unor semințe de plante.

(...) Este o vegetație de stepă, dominată de buruieni pitice ce rezistă cu stoicism secetei și vânturilor.

21 (...) Pădurile, care ar fi acoperit cândva insula, și pe care le amintesc unele scrieri antice, n-au existat niciodată, autorii respectivi căutând, desigur, să aureoleze legendara reședință a eroului Ahile.

 

1.8. Fauna

21 (...) Elementele faunei au ajuns aici deplasându-se fie în zbor (păsări, unele insecte), fie înot (șerpi) sau odată cu resturile vegetale purtate de curenții dinspre uscat (insecte) ori aduse de oameni (insecte).

22 O analiză atentă evidențiază realități mai puțin încurajatoare: dintre păsări, elementul faunistic predominant, numai două sunt staționare, au cuiburi și scot pui pe insulă: pescărușul argintiu și cormoranul lui Aristotel.

Pe lângă păsări, pe insulă se mai găsesc și elemente faunistice: (...), apoi clasa reptile, ordinul ophidieni, familia colubride cu șarpele de apă de la care provine și denumirea insulei. Trebuie să menționăm că șarpele amintit, care populează zona litorală, dar poate fi întâlnit și în zona centrală, pe platou, cu o lungime de 1,2-1,3 m, este inofensiv.

 

 

2.     Pământ și ape, legendă și adevăr

 

2.1.Nume de legendă

23 Este interesant de remarcat faptul că atât denumirea Mării Negre, cât și cea a Insulei Șerpilor au rădăcini adânci, pline de semnificații.  

Astfel, denumirea de Pontul Euxin, cum numeau grecii marea în antichitate, și aceea de Marea Neagră din epoca modernă au un izvor comun. Termenul akhshaena din limba iraniană, cu semnificația de „întunecat, închis, negru”, care se regăsește în denumirea actuală – Marea Neagră – amintește, în mod paradoxal, de antiteza acceptată de greci, euxin (euxeinos), însemnând „ospitalier”. Navigatorii greci care au pătruns prin strâmtori în apele mării, veniți din Marea Egee, unde nenumărate insule le fragmentau orizontul, în vreme ce golfuri primitoare erau gata oricând să-i apere de eventuale furtuni, au descoperit aici un peisaj necunoscut și oarecum înfricoșător.  

24 Nici o insulă la orizont, țărmuri neprimitoare, golfuri mici, cu excepția celor din Crimeea și Dobrogea, care nu le puteau oferi însă decât un adăpost relativ. În sezonul rece – toamna și iarna – ce părea că nu se mai sfârșește, marea e de-a dreptul de temut. Grecii rețin numele dat de popoarele iraniene căreia îi modifică sensul, îl adaptează, pentru a-i îmbuna pe zei și a-și asigura astfel protecția; astfel sensul de „rău augur” este înlocuit cu cel opus – Pontul Euxin – adică Marea Ospitalieră.

Mai târziu, romanii au abandonat aproape total denumirea de euxin, utilizând numai cuvântul pontus, ce semnifică mare în general. Pontus, eliminând euxin-ul grecesc, sfârșește prin a căpăta în cazul de față un sens particular, pontic, delimitând în mod exclusiv această mare.

În epoca imediat ulterioară antichității, geografii arabi sunt primii care trec pe hărțile lor numele acestei mări, nume derivat din cel roman. Astfel, în secolul 12, pe o hartă întocmită de marele învățat arab Idrisi, găsim denumirea de Nitash sau Nitas, a cărui etimologie pare a fi Pontus – Bundus – Nitas. (...)     

25 (...) În anul 1265, într-un tratat încheiat între greci [Bizanț] și Veneția, Marea Neagră figura cu denumirea de Mavri Thalassa. 

Europenii care au pătruns în această mare după cuceririle mongole i-au adat şi ei diverse denumiri: Mare Majus, Mar Maggiore sau Mer Maiour, deci „marea cea mare”. În mod cert, cancelariile primilor domnitori munteni și moldoveni au preluat din portulanele navigatorilor genovezi sau venețieni numele de „marea cea mare” pe care îl găsim în titlurile lor referitoare la posesiunile deținute.

În secolul 13, reapare sensul inițial al numelui Mării Negre, Kara Deniz, datorat populațiilor turco-tătare, ce pun stăpânire pe țărmurile ei, Kara având sensul anticului akhshaena, adică „negru”, „întunecat”, dar și „mare”, puternic”, „de temut”. Sfârșitul secolului 13 și mai apoi secolul 14 impune deja numele ce amintea culoarea neagră. Astfel, începând cu 1338, în izvoarele scrise europene apare Mare Nigrum. Se revine așadar la vechea denumirea akhshaena după trecerea a 2.500 de ani, Kara Deniz sau Cernoe More însemnând același lucru: Marea Neagră.

26 (...) De la istoricul Gh. Brătianu (ed. 1988, p. 148) putem afla cele mai cunoscute nume ale insulei în antichitate: „Unul din popasurile cele mai vechi este cel din Insula Albă, Leuke sau Achilleis, mica stâncă în largul gurilor Dunării, numită azi Insula Șerpilor”.  

Templul construit pe insulă pentru glorificarea lui Ahile, fiul zeiței Thetis și al lui Peleus, a contribuit în mod hotărâtor la vehicularea numelui acesteia, Achilleia (Achilleis), fiind bine cunoscut în lumea antică. O legendă relatată de Proklos spune că: „Murind, Ahile a fost răpit de pe rugul în flăcări de către mama sa Thetis, și transportat în insula Leuke, unde va începe o nouă existență alături de Elena din Troia (o altă variantă alături de Iphigenia, fiica lui Agamemnon”. Grecii din coloniile pontice au păstrat mult timp cultul pentru Ahile, considerat uneori protector al navigației, afirmând, nu o dată, că acei corăbieri care ajunseseră în preajma insulei au auzit ziua zăngănit de arme, iar noaptea cântece de ospăț”.

În evul mediu insula a primit alte nume, date de cele mai multe ori de populațiile din zona țărmului. Astfel, ea s-a numit Selena sau Cacearia (probabil Chazaria), mai apoi Isola Rosia, Nisi, Rubra sau Rubea.

În secolul 15, pe o hartă întocmită de Ferdutius de Ancona, insula este trecută sub denumirea de Fidonixi, provenită din grecescul Phinodisi – Insula Șerpilor.

27 Acest nume nou îl aflăm și pe hărțile rusești, Zmeinioi ostrov, sau turcești, Ilan Adassi, toate traducând același nume – Insula Șerpilor.

 

2.2.Din nesecatele izvoare

27 O disproporție uriașă există între dimensiunile fizice ale insulei, o stâncă în calea valurilor, și momentul timpuriu de când intră în orizontul  cunoașterii anticilor, în izvoarele orale și scrise, în atenția învățaților vremii – geografi, istorici, literați, filozofi ș. a.  Celebritatea ei îndelungată și consacrată este strâns legată de fericitul rol ce i-a fost hărăzit de antici, acela de a fi locul unde a fost adus după moarte Ahile, cel mai popular și îndrăgit erou al grecilor. (...)

Prima mențiune scrisă referitoare la insulă aparține lui Arctinus din Milet, care, în anul 777 î. e. n., povestește, în lucrarea sa intitulată Aethiopida, că zeița Thetis „luînd de pe rug pe fiul său Ahile, îl duse în insula albă Leuce”.

Credința grecilor într-o nouă viață, după moarte, precum și atribuirea unei insule eroilor, oameni sau semizei cu un comportament ieșit din comun, demn de a fi un exemplu de urmat, nu face din Ahile o excepție.  

28 (...) Așadar, încă din 777 î. e. n. insula era cunoscută datorită mitului lui Ahile.

Poetul grec Pindar (518-438 î. e. n.) aduce o precizare deosebit de importantă care se referă la localizarea insulei: „în Pontus, Ahile are o insulă strălucitoare” (Nemeea, IV, 9). (...)

Creatorul tragediei elene, Euripide (480-406 î. e. n.), în Andromaca, într-un dialog, zeița Thetis îi promite soțului ei, Peleu, că „va vedea pe Ahile locuind în locașurile insulare, pe țărmul cel alb din mijlocul Pontului Euxin”.

(...) Astfel, Philostrat ne spune în Heroica că Ahile locuiește în insula Leuce „pe care cei ce intră în Pont o au la stânga”, iar poetul alexandrin Lycophoron arată în Casandra că Ahile „locuiește de mult timp pe stânca albă de spume de la gurile mlăștinoase ale fluviului Celtic (Istrul)”.

29 Deosebit de interesante sunt amănuntele relatate de Flavius Arrianus Nicomedensis, contemporan al împăratului Adrian (117-138), adunate în Periplus Ponti Euxini, din care vom cita mai pe larg: „Cam din dreptul acestei guri (se referă la una din gurile de vărsare ale Istrului, la Psilon – gura Chiliei), dacă plutești spre largul mării, dincotro suflă vântul Aparctias, se află o insulă căreia unii îi zic Insula lui Ahile, alții o numesc Insula Albă, Leuca, după culoarea ei. Se zice că Thetis a scos-o din mare pentru fiul ei și acolo locuiește Ahile. Într-însa se află un templu al lui Ahile și o statuie, lucru din vremea veche. Iar insula este pustie de oameni și capre nu prea multe pasc într-însa... În templu se mai văd și multe daruri oferite eroului: cupe și inele și pietre prețioase... Și sunt și inscripții, unele latine, altele grecești, aducând laude lui Ahile. Sunt și câteva pentru Patrocle... Dintre cei ce coboară pe insulă, unii aduc ei înșiși pe corăbii animale pentru jertfă, din care pe unele le sacrifică, iar pe altele le lasă libere în cinstea lui Ahile.

Unii vin acolo siliți de furtună și animalul de sacrificiu îl cer de la zeu. Ei întreabă oracolul, căci este un oracol în insulă... Iar eu am scris acestea despre Insula lui Ahile, auzindu-le din gura altora, care, ori ei au tras în insulă, ori le-au aflat de la alții”.

Informații despre insulă mai găsim și în scrierile altor învățați: Ștefan din Bizanț, Hesychiu, Amiani Marcelini, Scymnus din Chios, Dionysios Periegetul, Strabo, Pomponiu Mela, Pliniu, Iuliu Solinus, Priscianus Avienus, Ptolemeu, Jornandes, Pausanias, Leonin, Maxim din Tyr etc.

30 Trebuie adăugat un amănunt care nu este lipsit de importanță și anume faptul că scrierile vechi nu amintesc de prezența șerpilor în insulă. Explicații ar putea fi mai multe și nu putem exclude în totalitate două dintre ele: dată fiind destinația insulei, prezența șerpilor nu era amintită cu bună știință; sau această specie a apărut și s-a dezvoltat mai târziu, după ce templul își pierduse rolul și strălucirea.

(...)

 

2.3. Cercetători și cercetări

30 În anul 1823, locotenentul comandor Kritsky este trimis de către amiralul flotei ruse din Marea Neagră, Greig, să întreprindă cercetări în Insula Șerpilor. Kritsky întocmește cu acest prilej prima hartă a insulei și, descoperind urmele celebrului templu, realizează un plan al acestuia.

31 Alte două lucrări publicate la scurt interval după lucrarea comandorului rus au fost Memoire sur les îlles et la course consacree a Achille dans le Pont Euxine, apărută în 1827 în „Mem. de l Acad. des Sciences”, St. Petersburg, avându-l ca autor pe Kohler, și, respectiv, Plans des golfs, baies, ports, recuielles ou coriges, par E, Taitbout de Marigny, Odessa, 1830, prezintă câte o hartă a insulei și un plan al templului. Din cele două lucrări rezultă că templul și construcțiile lui anexe aparțin arhitecturii elene vechi, fiind executate în epoca cyclopică, din ziduri masive, ridicate din blocuri mari de calcar, puțin cioplite, fără liant de ciment între ele și împodobite cu marmură albă. Potrivit planurilor respective, rezultă că templul, care foarte probabil a suferit modificări în timp, avea o formă pătrată, cu latura de 29,87 m lungime. Un zid construit pe direcția N-S împărțea templul în două jumătăți egale, cea vestică fiind împărțită la rândul ei în alte trei părți egale, cu lungimi de 14,93 m și lățime de 11,93 m. (...) El [templul] conținea în partea estică sanctuarul lui Ahile, iar în partea din spate încăperile destinate oracolului, depozitării darurilor ce se aduceau eroului și preoților care slujeau aici. Descriind ruinele templului, Kritsky amintește că cele două fragmente de zid care se mai înălțau deasupra solului aveau abia 0,36 m, deci încă de atunci faimoasa construcție fusese redusă la temelie.

32 Pentru orientarea navigației în zonă, în 1837 (alte surse 1842) a fost clădit pe insulă un far. Constructorii farului au folosit blocurile de piatră din ruinele templului pentru înălțarea anonimei construcții distrugând pentru totdeauna un dar al unei civilizații de mult apuse. În 1917, farul a fost distrus de nava de război germană „Breslau” și reconstruit în 1922 de Comisia Europeană a Dunării.

În 1839, corespondentul Societății de Istorie și Arheologie din Odessa, învățătorul P. V. Soloviev, cercetând insula, a mai descoperit blocuri de marmură, câteva bucăți de cornișe, monede și o inscripție pe piatră.

Societatea de Istorie și Arheologie din Odessa a inițiat cercetări amănunțite a Insulei Șerpilor, în vederea cărora trimite în 1841, în insulă, pe arheologul N. Murzachevici, naturalistul A. D. Nordmann și un pictor. Membrii expediției nu mai găsesc urmele templului semnalate de Kritsky în 1823, dar descoperă blocuri din fostele ziduri, o inscripție, monede, bucăți de marmură și își publică rezultatele cercetărilor, în 1844, în Buletinul Societății sub titlul Călătorie în Insula Leuce sau Phidonissi. Cercetările făcute în insulă până în 1850 au descoperit peste 2.000 de monede grecești, romane, tătărești, turcești și poloneze.

În privința inscripțiilor găsite, mai importante sunt trei: una descoperită pe un bloc de calcar de 0,75 m lungime, 0,63 m lățime și 9,26 m înălțime, având următorul conținut: „Menestratos Olbiopolitanul a ridicat o statuie lui Ahile, stăpânul Leucei”.

33 O a doua inscripție a fost descoperită pe fundul unui vas de pământ, colorat în negru, cu gâtul și mânerele galbene: „Glaucus din Possidia, pe mine m-a închinat lu Ahile, stăpânul insulei”. A treia inscripție, cea mai lungă, pe 15 rânduri, din păcate incompletă, se află pe un bloc de calcar, de 1,12 m înălțime, 0,24 m lățime și 0,17 m grosime, care a servit ca bază unei statui. Textul tradus inițial greșit de E. Egger în 1885, a fost restabilit după cel original de istoricul Grigore Tocilescu în 1887. Din textul tradus reiese că inscripția este originară din Olbia (Asia) și reprezintă un decret ce onora un personaj ce murise, al cărui nume lipsește și care era din Leuce, fusese îngropat pe cheltuiala publică și i se ridica o statuie.

Pe insulă au mai fost descoperite fragmente de vase, o statuie mică de lut reprezentând un copil, jucării din lut, inele de fier și bronz, statuete mici reprezentând oameni, cuie de fier și bronz, ace, o amforă, vase de diferite mărimi, o olană de acoperiș.

 

2.4. Primii pași

34 (...) În urma unor cercetări atente, efectuate în 1929 și 1931, Raul Călinescu publică, în 1931, o „schiță monografică” asupra insulei, realizând o sinteză a cunoștințelor existente la acea dată.

 

 

3.     În urzeala istoriei

3.1.Timpul trece

36 Marea Neagră face parte din categoria mărilor continentale închise, dacă facem abstracție de „poteca” Bosfor- Dardanele, dar prin rolul jucat, ca centru al traficului de mărfuri și al drumurilor comerciale ce ajungeau în porturile sale, bazinul pontic reprezenta o răscruce. Produsele naturale cum erau grâul, peștele, mierea, ceara, furnizate de regiunile din jur, au trezit de timpuriu interesul negustorilor din bazinul mediteraneean – începând din antichitate și până la expansiunea bizantină, a Genovei și a Veneției, de la cucerirea otomană, urmată, târziu, la începutul secolului XVIII de redeschiderea drumului maritim al Strâmtorilor.

37 În antichitate poate fi consemnată activitatea comercială a iranienilor, dar, mai ales, a grecilor, prezența protectoare a Imperiului Scitic din nordul bazinului pontic, precum și apariția orașelor pontice din vestul Mării Negre, legate de fenomenul colonizării. Acest fenomen apare în Grecia antică începând cu sec. 8 î. e. n. și continuă până în sec. 5 î. e. n., în a doua jumătate a acestuia. Coasta vestică a Mării Negre era denumită de greci Pontul Stâng, între Apollonia și Istria. La venirea lor, coloniștii greci găsesc o populație de neam tracic și anume pe geți.

Rolul cel mai important în colonizare îl are Miletul. Odată cu stabilirea grecilor în bazinul pontic, a luat ființă și mitul Insulei Albe, Leuce, Insula lui Ahile,

Cea mai veche colonie de pe teritoriul românesc este Istria, întemeiată în jurul anului 650 î. e. n. și denumită astfel după numele fluviului Istros. Grecii au numit-o și Istropolis. Mai târziu, romanii o numesc Histria; la origine ea este o colonie a Miletului.

Despre întemeierea orașului Tomis, pe actuala vatră a municipiului Constanța, nu există mențiuni în izvoarele literare. Se consideră că a fost întemeiat în prima jumătate a sec. 7 î. e. n.

Pe locul actualului oraș Mangalia, coloniștii greci din Heracleea Pontică întemeiază orașul Callatis în sec. 6 î. e. n.

38 Între porturile amintite și populațiile indigene, geți sau sciți, se stabiliseră contacte strânse, cetățile-oraș păstrând principalele caracteristici ale civilizației grecești. Coloniștilor greci le datorăm pătrunderea mitului lui Ahile în bazinul Mării Negre, în Insula Șerpilor. Era firesc ca acești coloniști ce își părăsiseră meleagurile natale să poarte cu ei obiceiuri și tradiții, fie nevăzute, dar trainice, care îi legau de însoritele țărmuri mediteraneene de unde veniseră.

Perioada de prosperitate a regiunilor pontice se prelungește până în sec. 3 î. e. n., când are loc invazia celților care coboară din Europa Centrală, urmând cursul Dunării și traversează Balcanii către Asia Mică. (...) Istoria cunoaște un nou val ce va înviora orașele-cetăți; învingerea tracilor din Balcani și Moesia de către Lucullus Varro, aduce cetățile grecești din Pontul Stâng sub o nouă stăpânire – cea romană. Legiunile romane ajung pentru prima oară pe malurile Dunării și vor marca începutul unei noi perioade de înflorire pentru încă trei secole, timp în care Marea Neagră va deveni „lac roman”.

După cucerirea romană, Histria, Tomis și Callatis intră, alături de alte orașe, în „Comunitatea Pontică” sau a „elenilor din Pont”, care durează până în sec. 3. În general, orașele cetăți s-au adaptat repede noilor condiții, devenind aliate ale Imperiului Roman. Relațiile lor cu geții se păstrează. Ovidiu, exilat la Tomis între anii 9 și 17, ne dă o serie de informații.

39 Histria își pierde supremația în urma scăderii activității comerciale datorită înnisipării lagunei Sinoe; ea va mai fi un centru fortificat până prin anul 641, dar declinul ei nu va mai putea fi oprit, sfârșind prin a fi distrusă de goți, în anul 245 (alte date menționează anii 238, 247 sau 248).

Callatis, după o perioadă de avânt economic, cunoaște și ea o perioadă de decădere în sec. 7. Singură, Tomis, urmând o traiectorie sinuoasă cu suișuri și coborâșuri, nu va părăsi însă niciodată scena istoriei. În secolul 4, Tomis este menționat ca „oraș mare și prosper”, cu o populație numeroasă. Activitatea de construcție este demnă de o metropolă. Cartiere întregi sunt construite după planuri urbanistice romane. Creștinismul, care cunoaște o dezvoltare destul de mare în Imperiul Roman, aduce cu el construirea a două bazilici, iar mitul lui Ahile începe să se cufunde în uitare.

Faima templului lui Ahile nu a rezistat mult timp în fața strălucirii noilor construcții apărute pe țărmul Bosforului; este vorba de noua capitală a lui Constantin cel Mare din anul 330, apoi a Imperiului Bizantin, sursă a răspândirii creștinismului și creștinării unora dintre popoarele bazinului pontic.

În evul mediu, hegemonia Bizanțului nu cunoaște obstacole în bazinul Mării Negre, stăvilind negoțul venețienilor și genovezilor la „poarta” Strâmtorilor.

40 Cu timpul, cumpăna istorie se înclină și un alt imperiu ajunge până la țărmurile Mării Negre, în secolul 13, Imperiul Mongol, care va favoriza negoțul italienilor, înlesnindu-le chiar amplasarea de colonii. Începe o nouă eră de prosperitate în bazinul pontic, care se întinde către jumătatea secolului 14, când un conflict al negustorilor italieni cu tătarii, în 1344, pune capăt comerțului lor aici, marcând în același timp decăderea porturilor Mării Negre.

La mijlocul secolului 15, la 29 mai 1453, turcii cuceresc Constantinopolul și se revarsă în bazinul pontic. Marea Neagră primește un nou nume, Kara Deniz, devenind un „lac turcesc” pentru o perioadă de trei secole, iar resursele din regiunile limitrofe vor constitui monopolul Porții. Strâmtorile devin de netrecut pentru orice nava comercială care nu aparține Semilunei.

 

3.2. Insula Șerpilor intră în derivă

41 Constantinopolul a fost nestemata râvnită de turci pentru a fi prinsă în cununa de lauri a sultanului. Țările europene au considerat atunci că trufașul oraș este suficient de departe, iar comorile sale vor potoli setea de aur a acestui imperiu aflat în plină ascensiune. (...) Europeni care vor simți primii amenințarea cuceritorilor vor fi românii. Singuri în fața Semilunei, nu au ezitat s-o înfrunte, să o învingă de multe ori. Încă din anul 1393, otomanii ajunseseră la Dunăre, vecini nedoriți cu Țara Românească. (...)

42 În 1417, Mircea cel Bătrân pierde cetățile dobrogene Enisala și Isaccea, iar în 1484 Ștefan cel Mare pierde Chilia și Cetatea Albă și, odată cu ele, ieșirea Moldovei la mare. 

Istoria Insulei Șerpilor se confundă cu istoria Dobrogei, a gurilor Dunării. În 1538, Petru Rareș pierde lupta în favoarea lui Soliman Magnificul și odată cu ea Bugeacul și tronul. Puterea Imperiului Otoman, în continuă creștere, victoriile răsunătoare care au adus la cucerirea Belgradului în 1521, căderea Ungariei în 1526, după bătălia de la Mohacs, precum și forța tătarilor din Crimeea, deveniți vasali ai Porții încă din 1475, au împins țările române, al sfârșitul secolului 15 și începutul secolului 16, la acceptarea suzeranității otomane, păstrându-și, însă, un statut de autonomie, fără a deveni vreodată pașalâc. În acest context istoric, Insula Șerpilor se afla sub ocupația turcească.

(...)

42 Domniile lui Cantemir și Brâncoveanu îi fac pe sultanii Porții otomane să se teamă că vor pierde definitiv ținuturile românești, dacă nu trec la represalii. Forma gândită este cea a domniilor fanariote, care încep în 1711 în Moldova și din 1716 în Țara Românească.

Soarta marilor imperii nu ocolește însă nici Imperiul Otoman, care începe să decadă cu repeziciune, ceea ce ne va aduce noi necazuri. Războaiele ruso-austriece-turce pentru găsirea unei soluții „chestiunii orientale” duc la ocuparea temporară a Olteniei de către austrieci între 1718 și 1739; în 1775 Austria smulge Porții otomane o altă bucată de pământ românesc – Bucovina. În 1792, prin cuceriri succesive, Rusia ajunge pentru prima dată cu frontiera pe râul Nistru, vecină cu Moldova și interesele ei în vest sunt în creștere.

Războiul ruso-turc din 1806-1812 se încheie prin tratatul de pace de la București din 28 mai 1812, prin care țarul Alexandru I, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman, anexează teritoriul din estul Moldovei situat între Prut, Dunăre, Marea Neagră și Nistru, extinzând numele de Basarabia, ce denumea sudul acestui teritoriu, asupra întregului ținut ocupat. Rusia consideră Insula Șerpilor ca aparținându-i, dovadă și expedițiile pe care le întreprinde pe insulă.

Lupta antiotomană a lui Tudor Vladimirescu și a pandurilor săi pune capăt domniilor fanariote și marchează în același timp începutul domniilor pământene.

44 Unul din numeroasele războaie ruso-turce se încheie prin Tratatul de la Adrianopol, din 2/14 septembrie 1829, în care, pe lângă retrocedarea cetăților de pe malul stâng al Dunării și înlăturarea restricțiilor comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, se stabilește frontiera între sudul Basarabiei și nordul Dobrogei pe traseul brațului Sfântu Gheorghe al Dunării. În urma acestui tratat, Rusia ocupă Delta Dunării, deci gurile fluviului și Insula Șerpilor.

Războiul Crimeii din 1853-1856 ia sfârșit prin înfrângerea Rusiei. Tratatul de la Paris din 1856 interzice Rusiei să mai întrețină o flotă de război în Marea Neagră, redase Moldovei sudul Basarabiei și Delta Dunării. Insula Șerpilor revine Dobrogei, ocupată în continuare de turci. Totodată Țara Românească și Moldova rămâneau pe mai departe sub suzeranitatea Imperiului Otoman, iar gurile Dunării intră în preocupările unei comisii europene pentru supravegherea navigației, Turcia urmând să asigure protecția militară a acestora și să întrețină un far pe Insula Șerpilor. În realitate, gurile Dunării se vor afla sub control turcesc, inclusiv Insula Șerpilor.

(...) Nu după mult timp, la 9 mai 1877, România își proclamă independența pe care o apără cu prețul a mii de jertfe în războiul pe care îl duce alături de Rusia împotriva Turciei (1877-1878).

45 (...) Astfel, din textul tratatului de pace de la San Stefano, apărut în „Journal de St. Petersburg”, din martie 1878 și trimis la București de ministrul român, Ion Ghica, aflat în capitala țaristă, guvernul român află condițiile pe care Rusia le impunea Imperiului Otoman. În articolul 18 al tratatului, se specifica că pe lângă despăgubiri în valoare de 410 milioane de ruble, Imperiul Otoman îi va ceda Rusiei, printre alte teritorii, și: Sangeacul Tulceai, (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Custenghe și Medgidia), insulele Deltei Dunării și Insula Șerpilor. Rusia menționa că nu dorește anexarea acestor teritorii, dar își rezervă dreptul de a le schimba cu partea sudică a Basarabiei, cele trei județe pe care le dăduse în 1856, având ca limită sudică brațul Chilia și gura Start-Stambul. Guvernul României a protestat, atrăgând atenția guvernului rus că parlamentul țării este împotriva acestei condiții cu urmări tragice, prin înstrăinarea pământului românesc după ce România își adusese jertfa ei de sânge în lupta alături de învingător împotriva Turciei.

Condițiile de pace dintre Rusia, România și Imperiul Otoman au fost stabilite prin tratatul de pace de la Berlin, încheiat la 13 iunie 1878.

46 (...) Memoriul [I. C. Brătianu și M. Kogălniceanu la Berlin] mai specifica printre altele: „(...); România să reia în stăpânire insulele Dunării și gurile Dunării, inclusiv Insula Șerpilor; (...)”. Aceste cereri nu au avut colul așteptat, articolele tratatului menționând că: „(...) Articolul 46 – Atât insulele formând Delta Dunării, cât și Insula Șerpilor și Sangeacul Tulcei sunt adăugate României. Principatul mai primește teritoriul situat în sudul Dobrogei , până la o linie pornind din estul Silistrei, terminându-se la Marea Neagră la sudul Mangaliei.”

„Teritoriile de dincolo de Dunăre” au fost acceptate de România nu ca o compensație pentru sudul Basarabiei, ci așa cum ceruse în memoriul adresat țărilor participante la întocmirea tratatului de pace de la Berlin, regiunea respectivă a fost considerată „ca despăgubire de război”.  

47 (...) Tot în septembrie 1878 a votat și Camera Deputaților: „(...) Silită de hotărârea puterilor mari, spre a nu fi o piedică în calea păcii, Camera împuternicește guvernul de a se supune voinței întregii Europe, retrăgând autoritățile civile și militare din Basarabia și luând în stăpânire Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor”.    

Cuvintele marelui istoric Gheorghe Brătianu (reed. 1988, vol. I, p. 87) privitoare la regiunea bazinului Mării Negre au în ele ceva profetic: „Caracterul de zonă de tranziție între lumea mediteraneeană cu contururile precise ale și imensitatea stepelor asiatice. (...) Avem de a face aici fără îndoială cu reversul ireversibil al medaliei: interesul istoric pe care îl trezește o regiune geografică este un privilegiu ce se plătește scump.”

 

Bibliografie

(...)

Brătianu Gh., Marea Neagră de la origini la cucerirea otomană, vol. I și II, Meridiane, București, 1988.
(...)
Călinescu I. R., Insula șerpilor, schiță monografică, „Analele Dobrogei”, an XII, fasc. 1-12, București, 1931.
(...) 
Lăzărescu C. & Brătescu C., Două periple ale Mării Negre, „Arhivele Dobrogei”, II, 1919, București.
Meruțiu V., O excursie în Delta Dunării, „Lucr. Inst. Geogr. Univ. Cluj”, II, 1924-1925, Cluj
(...)

Popa G., Insula Șerpilor, „Rev. Ist. Arh. Filol.”, vol. VII, Socec, București

(...)

În zgomotul bursei (MUGUR & LAZĂR & ISĂRESCU 1982)

Nicolae Murgu & Constantin Lazăr & Mugur Isărescu, În zgomotul bursei, Albatros, București, 1982, 223 p.

 

Partea întâi: Bursele – mister, năzuințe, decepții

I.Scena și decorul bursei

1.Scormonind trecutul
3 (...) Grecii îmbogățesc la rândul lor istoria comerțului cu noi legi, unele dintre ele premergătoare creditului de mai târziu. Legile lui Solon, care permiteau camăta, au determinat crearea în Atena antică a unei profesiuni speciale a împrumutului cu dobândă prin banca „Trapeza”. Aceasta tezauriza monezile bancherilor vremii, cunoscuți ca trapeziști, de la numele băncii.
La Roma, se mai pot vedea și azi ruinele Loggiei, unde se țineau adunările negustorilor – „collegia mercatorum”.

 

II.Actorii bursei

2. Spectacolul bursei
6 (...) Se aseamănă din punct de vedere arhitectural cu un templu antic și poartă denumirea New York Stock Exchange – bursa de valori din New York.

4. Dinastia Rotschild
46 (...) Succesul acestei operațiuni îi asigură lui James [Rotschild] încrederea deplină a casei regale [Franța], care îi încredințează realizarea unui alt mare împrumut: 80 de milioane de franci pentru subvenționarea războiului de independență al Greciei împotriva Turciei.

48 (...) Încă din 1836, [Solomon Rotschild] se lansează în domeniul căilor ferate, obținând din partea guvernului austriac dreptul de a construi o cale ferată între Viena și Bosnia.

 

 

Partea a doua: Bursele de valori

III. Centrele financiare internaționale

5. Bursa din Paris
68 (...)  În 1826 bursa s-a instalat într-o clădire special construită pentru acest scop, clădire a cărei arhitectură este inspirată după Templul lui Vespasian din Roma.

  

 

Partea a treia: Bursele și piețele internaționale de mărfuri

 

VI. Metale neferoase

3.Patru simboluri: Cu, Pb, Zn, Sn
109 (...) Romanii au folosit plumbul pe scară largă pentru conductele de apă, utilizare care s-a păstrat până în zilele noastre.

4. Aur și argint
114 (...) Grecii antici îl extrăgeau din minele de la Laurium, iar mai târziu, romanii au fost cei care, socotindu-l un dar al pământului, i-au dat denumirea „argentum”, adică strălucitor. (...). Spre exemplu, războaiele punice între romani și cartaginezi au fost generate, printre altele, și de dorința stăpânirii bogatelor zăcăminte de argint din Spania.
(...) Această funcție [monetară] a fost conferită argintului tot de către romani în urmă cu 2.300 de ani.
116 (...) Numele latin al metalului galben „Aurum” de unde provine simbolul „Au” universal recunoscut în toate limbile pământului – este asociat cu numele Aurorei, la romani zeița dimineților însorite.

 

VII. Produse agricole și alimentare

1.Pulsul se ia la Chicago
126 (...) Pe această stradă cu rezonanță istorică [La Salle/Chicago], singurele două clădiri cu înfățișare istorică – intrări cu coloane, ca în templele romane – sunt sediul central al bursei și cel al Băncii Federal de Rezerve.

5. Ispita cafelei cuprinde lumea
135 (...) Utilizarea licoarei negre se răspândește foarte repede în întregul bazin mediteraneean, în principal în Turcia, unde devine o băutură națională denumită Kava – de unde, se pare, și denumirea de cafea. (...)
Cafeaua, devenită apoi în Turcia o băutură căutată și ispititoare, putea fi sorbită, cu tot ritualul de rigoare, pe malurile Bosforului, în cafenele scunde și întunecoase ale negustorilor armeni, turci, greci și persani.
136 Modul de pregătire al băuturii din acele vremuri este interesant. În fața fiecărui client se afla un ibric de cupru, cositorit pe dinăuntru și îngropat aproape jumătate în nisip fierbinte. Ibricul nu era spălat niciodată și era folosit până când se găurea de atâta căldură și de mestecatul tacticos al licoarei negre cu baghete subțiri de argint sau de aur, după rangul și caftanul musafirilor, care stăteau fie pe jos, așezați „turcește” pe covoare de Șiraz, fie întinși pe sofale de brocat, după moda bizantină(40).
Cafeaua n-ar fi evadat, probabil, de pe malurile Cornului de Aur și n-ar fi înregistrat uriașa sa expansiune mondială, dacă într-o zi marele vizir Kupruli-pașa, deghizat în straie de negustor, n-ar fi intrat într-una din cafenelele Istanbulului. Întâmplarea a făcut ca acolo să se fi vorbit despre incapacitatea sa militară și despre războaiele scumpe pe care le pierdea cu regularitate. Înfuriat la culme, marele vizir a ordonat devastarea și închiderea tuturor cafenelelor de pe malurile Bosforului. Prigoniți de ienicerii marelui vizir, proprietarii cafenelelor s-au răspândit în întreaga lume, ducând cu ei invenția licorii aburinde.
În 1654, doi dintre negustorii exilați de Kupruli-pașa au deschis o cafenea modestă  în portul Marsilia, destinată desigur nu localnicilor, ci marinarilor veniți din Levant. (...)
Între timp, misiunea diplomatică a lui Soliman Aga la curtea din Versailles a lui Ludovic XIV, Regele Soare, este încununată de succes într-o mare măsură și datorită „băuturii fermecate”, iar cafeaua adusă de diplomații Imperiului Otoman se răspândește ca o adevărată epidemie printre parizieni. Prima cafenea mai pretențioasă din Paris, având saloane rezervate nobililor și literaților, este înființată în 1686 de Procopio Cultelli, fost marinar sicilian care trăise la Istanbul și învățase toate tainele pe care le avea prăjitul, măcinatul și fiertul cafelei.
40 = Mircea Grigorescu, A doua ceașcă de cafea, „Lumea”, nr. 29, 16 iulie 1970.
138 (...) Cafeaua de Moko era singura acceptată de cafegii rafinați din Istanbul. (...)
Pe la 1600 producția de cafea de Moka devenise cu totul de neîndestulătoare, cu toate că era consumată în mai tot Imperiul Otoman.
139 (...) La Istanbul, cafeaua era prăjită în secret, în odăi închise, după un adevărat ritual religios, adăugându-se uleiuri aromate. Măcinatul era făcut în râșnițe bogat împodobite pe din afară, adevărate bijuterii. Operația era efectuată spre seară, cu cel mult o zi înainte de utilizare. De regulă, pentru a nu se pierde din aromă, măcinatul se făcea pe loc, în fața clienților, reglându-se cilindrii zdrobitori ai râșniței după preferințele băutorului: o cafea mai subțire (tip filtru) se obținea prin măcinarea boabelor în particule mai mari, pe când cea neagră și tare, concentrată și bună de savurat cu înghițituri mici, se obținea prin măcinare fină, până la pulverizare, a boabelor bine prăjite.

8. Două produse textile: bumbacul și lâna
147 (...) Astfel, în prezent sunt cotate aproape 20 de sorturi de bumbac provenind din SUA, Brazilia, Turcia, Siria, Pakistan, Mexic, Peru, Sudan, Egipt, Columbia, Uniunea Sovietică.
148-149 (...) În afara acestor țări, un rol important în producția și mai ales în exportul mondial de bumbac îl joacă și unele țări în curs de dezvoltare: Mexic, Brazilia, Peru, India, Pakistan, Turcia, Egipt, Siria, Sudan ș. a.

 

Partea a patra: Bursele în România

 

IX. Premisele apariției burselor în țara noastră

1.Primele activități comerciale pe teritoriul românesc
168 (…) În secolele VII-IV î. e. n., odată cu dezvoltarea metalurgiei fierului și în general a culturii lor materiale, triburile geto-dace intră în contact cu lumea scitică, greacă și celtică.
169 Un rol aparte în dezvoltarea economico-socială a geto-dacilor îl are inițierea și creșterea rapidă a relațiilor economice cu lumea greacă.
Punctul de plecare al acestei perioade înfloritoare pentru comerțul românesc îl reprezintă apariția în secolul VII î. e. n., pe litoralul Mării Negre, a coloniilor grecești. Ionienii întemeiază Histria și Tomisul, dorienii orașul Callatis. Mai târziu, negustrii greci din aceste colonii pătrund mai adânc în teritoriul geto-dac, întemeind noi centre ca Axiopolis, lângă Cernavodă, sau cel recent descoperit lângă Albești. Principala îndeletnicire a coloniștilor greci fiind negoțul, întreaga dezvoltare a coloniilor respective a fost condiționată de relațiile cu populația autohtonă. De la populația getică achiziționau grâu, miere, ceară, piei, blănuri, oferind în schimb țesături fine, ceramic, obiecte de podoabă, vinuri. La scurt timp după înființare, cetățile grecești menționate cunosc o dezvoltare deosebită. Descoperirile arheologice pun în evidență bogăția orașelor grecești de pe țărmul românesc al Mării Negre, ceea ce demonstrează intensitatea remarcabilă a schimburilor comerciale cu populația geto-dacică înconjurătoare.
O nouă perioadă înfloritoare a comerțului se înregistrează după cucerirea Daciei de către Traian. (…) Aurul care îi atrăsese pe romani continua să fie extras, mai ales din munții Apuseni, sarea se extrăgea din numeroasele saline situate în Transilvania și Muntenia. Cunoaște, de asemenea, un avânt extragerea fierului, cuprului, calcarului, marmurei și chiar a păcurei. Aceste materii prime iau cele mai diverse drumuri ale Europei, ajungând chiar până dincolo de Mediterana, în Egipt(45).
45 = C. C. Giurescu & Dinu Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și până astăzi, Albatros, București, 1975.
170 Perioada de prosperitate durează însă puțin, Dacia romană fiind așezată în drumul popoarelor migratoare. Războaiele succesive duse de împărații romani contra acestor popoare îi cinving în cele din urmă să părăsească Dacia, în a doua jumătate a secolului al III lea e. n. (…)
Principatele române, prin poziția lor geografică, așezate la încrucișarea drumurilor comerciale, erau locuri importante de tranziție pe unde își purtau mărfurile comercianții străini din Cracovia, Lemberg sau Constantinopol.

2.Bâlciurile… forme embrionare ale bursei
171 (…) „(…) Târgurile acestea se numeau nedei – de la slavonescul nedelia (duminică) – și, după cum aceste nume ne indică, aveau loc duminica.” (46)
46 = Teodor Bădăreu, Despre burse și despre mijlocitori, Cartea Românească, București, 1926.

4. Relațiile cu negustorii străini
173 (…) Dunărea și Marea Neagră facilitau comerțul cu Levantul.
175 (…) După pacea de la Cuciuc-Kainargi din 1775 [1774], Alexandru Ipsilante, pentru a încuraja comerțul peste Dunăre, înființează două centre comerciale la Zimnicea și Islaz, unde negustorii puteau schimba mărfuri de toate felurile.
(…) Mărfurile din Turcia și sudul Dunării veneau pe calea apei – pe Marea Neagră sau pe Dunăre.

5. Privilegiile acordate schimburilor comerciale
176 (…) Prin tratatul din 1510 încheiat de Bogdan III, fiul lui Ștefan cel Mare, cu Sigismund, regale Poloniei, se dă voie negustorilor polonezi să facă comerț liber în Moldova, Muntenia și Turcia, iar comercianții moldoveni să facă comerț liber în Polonia și Lituania, cu obligația plății taxelor vamale convenite de părți.

6. Mărfurile de schimb
177 (…) Din Turcia se importa piper, șofran, orez, lămâi, smochine, săpun, stafide, anason, tămâie, bumbac, mărfuri pentru care în secolul XV se plateau sume importante la un raport de transformare de 1 la 3 față de prețurile ce se practicau pe piețele furnizoare. Mai târziu, în secolul XVIII, paleta produselor importate din Turcia se mărește, la cele devenite tradiționale se adaugă untdelemn, cafea, migdale, arahide și altele.
(…) Din Levant, arată abatele Mably în lucrările sale despre drepturile statelor europene, se tranzitează prin Muntenia și Ardeal o serie de mărfuri de lux ca mătase, păr de capră și de cămilă, precum și bumbac, ceară, ceai, cafea, curmale și multe alte articole de coloniale.
Din Breslau și Lipsca se aduceau de către negustorii bulgari și greci în Ardeal și Muntenia articole de galanterie, îmbrăcăminte, postavuri, coloranți, cosmetice și alte produse fine, din care o parte își continuau drumul până în Turcia după ce ni se plăteau cuvenite taxe de tranzit și depozitare.
(…)
În raportul lor din 27 aprilie 1792, Leveaux d Avul și Trautvetter, reprezentanți ai negustorilor silezieni pentru Țara Românească, Moldova și Turcia, arătau faptul că negustorii din Iași au cumpărat pe credit cantități importante de zahăr și piper, care au adus pagube mari negustorilor din Breslau și Lipsca. De asemenea, raportau despre invazia negustorilor greci, care cumpărau pentru export toate mărfurile din Breslau și Lipsca.
178 (…) * = Până în secolul XVII, toți cei care practicau acte de comerț se numeau negustori. În secolul XVIII se face distincția între comerțul cu „băcălii”, făcută de negustorii băcali, și comerțul făcut de negustorii de alte produse. Denumirea de bacal, devenit mai târziu băcan, provine de la cuvântul arab bakkal, vânzător de legume, produse colonial și alte produse de consum, introdus în limba noastră de negustorii turci.

7. Moneda de schimb
180 (…) De asemenea, se întâlnesc denumiri ca: lei zloți, lei potronici, lei taleri, lei bani nemțești, lei turcești. (…)
Multă vreme talerul a fost considerat ca făcând parte din „familia leului”, pentru faptul că cei mai mulți taleri aveau bătuți pe ei un leu, care se găsește chiar și pe talerul lui Despot, imitat desigur după cei din Apus.
181 (…) În imperiul turcesc, printre monedele aflate în circulație se găsea și talerul leu de argint denumit în turcește „arslangrșul”.

 

 

X. Bursele în România

 

1.Cafeneaua și strada, primele sedii ale bursei
184 După anul 1831, odată cu desființarea monopolului turcesc și proclamarea libertății comerciale externe, asistăm la o dezvoltare economică rapidă a țărilor române.