Eduard Victor Gugui, Amprente pe o planetă albastră, Albatros / Cristal, București, 1985
2. Cărări pierdute?
Cărări regăsite?
27 (...) Deci, atenție, din punct de vedere organizatoric nu numai anvelopa socială în care trăim astăzi poate asigura adăpostul unui Einstein, ci și curtea imperială a lui Augustus!
28 (...) Ele [artefacte preistorice] nu pot fi comparate cu referirile mitologice la Dedal sau Icar, din contră, ele demonstrează concrete cunoștințe de aerodinamică, populație, bang sonic sau aterizare.
32 (...) „Nu există pe lume hărți ca acestea...”. Sunt cuvintele lui Piri Reis, comandant al flotei otomane în prima jumătate a secolului XV, dar neremarcat de istorie.
33 Printre lucrurile ultimului sultan al Turciei era descoperită, în 1929, de către arheologul turc Halil Eldem o jumătate a unui mapamond, identificată a fi aparținut amiralului Piri. Ea datează din 1513 și conține 26 de însemnări marginale, dintre care 4 privesc extremitatea sa sudică. Prima comunicare o face, în 1931, germanul P. Kahle, iar Societatea Turcă de Istorie o publică în 1935. În 1957, americanul Arlington Mallery ajunge la concluzia că pe ea se evidențiază clar adevărata coastă a Antarcticii, ca și când nu ar fi acoperită de calota glaciară. O examinare a probelor de pământ luate în vecinătatea Mării Ross arată că continentul este „placat” cu gheață de minimum 6.000 gheață. În 1960, sovieticii L. Vasilevski și L. D. Dolgușin au susținut afirmația lui Mallery, recunoscând pe hartă chiar și Țara Reginei Maud din jurul Polului Sud. Studiind harta pe baza unui sistem ales de coordonate de referință, în timpul primului An Geofizic Internațional, un grup de cartografi americani au descoperit o rețea pe care, aplicând-o, au reușit să transpună harta în sistemul obișnuit de proiecție. Senzație! Întâiul desenator al hărții avea cunoștință de sfericitatea Pământului, ba chiar s-a imaginat stând într-un punct din spațiu, deasupra planetei, prelucrând de acolo, minuțios, toate detaliile. Contururile răsăritene ale dublului continent american erau surprinzător de aproape de realitate, într-o epocă cu pete albe. Între altele, pe hartă pare a figura un lanț de munți antarctici, descoperiți abia în 1952.
Pornind de la aceste constatări, perioada în care i se poate atribui paternitatea de concepție a unui cartograf de mare valoare s-a estimat la 10.000 de ani, în timpuri adjudecate atlanților și celebrei lor culturi.
(...) Mapamondul lui Filip Buache, din 1737, arată Antarctica, așa cum a fost copiată după o veche hartă grecească, formată din două mari insule separate de o mare interioară. Dacă am înlătura gheața, într-adevăr, Antarctica ar avea această configurație, lucru necunoscut până în 1958.
34 (...) Opinia sa [prof. C. Hapggod], împărtășită de cea mai mare parte a oamenilor cu bun simț, este că ele [hărțile medievale] au fost copiate și recopiate de-a lungul secolelor, pornindu-se de la exemplare „unu” aflate, în mod sigur, în Marea Bibliotecă din Alexandria , demonstrând stricte cunoștințe „necunoscute”, dacă acceptăm istoria așa cum am învățat-o, cum ar fi existența celor două Americi și a Antarcticii cu mii de ani înaintea lui Columb. (...) De la Aristarh din Samos la astronomii începutului de secol XX, omenirea a avut nevoie de 22 de secole pentru a calcula cu aproximație satisfăcătoare distanța de la Pământ la Soare: 149 400 000 km.
37 (...) Romanii și grecii recurgeau la lumina torțelor și a lămpilor cu ulei, astfel că și astăzi pot fi detectate urme de funingine. (...)
„Nu există nimic altceva decât atomi și spațiu”. Așa a gândit Democrit și el a fost primul!
39 (...) Țărâna fierbinte și sucul de soia erau întrebuințate de vechii greci și de chinezi penrru vindecarea rănilor și combaterea furunculilor.
40 (...) Când, în secolele III-IV, s-au copiat glosarele de botanică ale lui P. Dioscoride (sec. I) și Pseudo-Apuleius (sec. IV), denumirile a 57 dintre plantele geto-dacilor au fost adăugate celor greco-latine.
41 (...) Documentele grecești elogiază concepția medicală a dacilor, bazată pe ideea unității organismului și pe luarea în considerare a factorului psihic, alături de cel fizic, în tratarea maladiilor. (...)
Poate cel mai elocvent exemplu de tehnologie antică îl constituie „calculatorul”, alcătuit din discuri și roți dințate din bronz, găsit, în 1900, la bordul unei corăbii scufundate lângă insula Antiquitera din Marea Egee. După aproape 6 decenii, Derek J. de Sola Price și George Stamires dezgroapă ceea ce era un angrenaj de roți dințate aparținând unui mecanism cu care se putea determina, zi și noapte, poziția navei în funcție de orbitele planetelor. Acest mecanism dezvăluie neașteptate cunoștințe de navigație și astronomie pentru acele timpuri. Americanul Derek J. de Sola Price a comparat această descoperire cu cea a unui avion cu reacție în mormântul lui Tutankhamon.
(...) Este surprinzător să admiți existența, cu mult înaintea grecilor și romanilor, a unei civilizații care poseda cunoștințe de astronomie, matematică superioară, fizică, medicină, dar și foarte tentant să arunci totul în brațele unor imigranți cosmici...
27 (...) Deci, atenție, din punct de vedere organizatoric nu numai anvelopa socială în care trăim astăzi poate asigura adăpostul unui Einstein, ci și curtea imperială a lui Augustus!
28 (...) Ele [artefacte preistorice] nu pot fi comparate cu referirile mitologice la Dedal sau Icar, din contră, ele demonstrează concrete cunoștințe de aerodinamică, populație, bang sonic sau aterizare.
32 (...) „Nu există pe lume hărți ca acestea...”. Sunt cuvintele lui Piri Reis, comandant al flotei otomane în prima jumătate a secolului XV, dar neremarcat de istorie.
33 Printre lucrurile ultimului sultan al Turciei era descoperită, în 1929, de către arheologul turc Halil Eldem o jumătate a unui mapamond, identificată a fi aparținut amiralului Piri. Ea datează din 1513 și conține 26 de însemnări marginale, dintre care 4 privesc extremitatea sa sudică. Prima comunicare o face, în 1931, germanul P. Kahle, iar Societatea Turcă de Istorie o publică în 1935. În 1957, americanul Arlington Mallery ajunge la concluzia că pe ea se evidențiază clar adevărata coastă a Antarcticii, ca și când nu ar fi acoperită de calota glaciară. O examinare a probelor de pământ luate în vecinătatea Mării Ross arată că continentul este „placat” cu gheață de minimum 6.000 gheață. În 1960, sovieticii L. Vasilevski și L. D. Dolgușin au susținut afirmația lui Mallery, recunoscând pe hartă chiar și Țara Reginei Maud din jurul Polului Sud. Studiind harta pe baza unui sistem ales de coordonate de referință, în timpul primului An Geofizic Internațional, un grup de cartografi americani au descoperit o rețea pe care, aplicând-o, au reușit să transpună harta în sistemul obișnuit de proiecție. Senzație! Întâiul desenator al hărții avea cunoștință de sfericitatea Pământului, ba chiar s-a imaginat stând într-un punct din spațiu, deasupra planetei, prelucrând de acolo, minuțios, toate detaliile. Contururile răsăritene ale dublului continent american erau surprinzător de aproape de realitate, într-o epocă cu pete albe. Între altele, pe hartă pare a figura un lanț de munți antarctici, descoperiți abia în 1952.
Pornind de la aceste constatări, perioada în care i se poate atribui paternitatea de concepție a unui cartograf de mare valoare s-a estimat la 10.000 de ani, în timpuri adjudecate atlanților și celebrei lor culturi.
(...) Mapamondul lui Filip Buache, din 1737, arată Antarctica, așa cum a fost copiată după o veche hartă grecească, formată din două mari insule separate de o mare interioară. Dacă am înlătura gheața, într-adevăr, Antarctica ar avea această configurație, lucru necunoscut până în 1958.
34 (...) Opinia sa [prof. C. Hapggod], împărtășită de cea mai mare parte a oamenilor cu bun simț, este că ele [hărțile medievale] au fost copiate și recopiate de-a lungul secolelor, pornindu-se de la exemplare „unu” aflate, în mod sigur, în Marea Bibliotecă din Alexandria , demonstrând stricte cunoștințe „necunoscute”, dacă acceptăm istoria așa cum am învățat-o, cum ar fi existența celor două Americi și a Antarcticii cu mii de ani înaintea lui Columb. (...) De la Aristarh din Samos la astronomii începutului de secol XX, omenirea a avut nevoie de 22 de secole pentru a calcula cu aproximație satisfăcătoare distanța de la Pământ la Soare: 149 400 000 km.
37 (...) Romanii și grecii recurgeau la lumina torțelor și a lămpilor cu ulei, astfel că și astăzi pot fi detectate urme de funingine. (...)
„Nu există nimic altceva decât atomi și spațiu”. Așa a gândit Democrit și el a fost primul!
39 (...) Țărâna fierbinte și sucul de soia erau întrebuințate de vechii greci și de chinezi penrru vindecarea rănilor și combaterea furunculilor.
40 (...) Când, în secolele III-IV, s-au copiat glosarele de botanică ale lui P. Dioscoride (sec. I) și Pseudo-Apuleius (sec. IV), denumirile a 57 dintre plantele geto-dacilor au fost adăugate celor greco-latine.
41 (...) Documentele grecești elogiază concepția medicală a dacilor, bazată pe ideea unității organismului și pe luarea în considerare a factorului psihic, alături de cel fizic, în tratarea maladiilor. (...)
Poate cel mai elocvent exemplu de tehnologie antică îl constituie „calculatorul”, alcătuit din discuri și roți dințate din bronz, găsit, în 1900, la bordul unei corăbii scufundate lângă insula Antiquitera din Marea Egee. După aproape 6 decenii, Derek J. de Sola Price și George Stamires dezgroapă ceea ce era un angrenaj de roți dințate aparținând unui mecanism cu care se putea determina, zi și noapte, poziția navei în funcție de orbitele planetelor. Acest mecanism dezvăluie neașteptate cunoștințe de navigație și astronomie pentru acele timpuri. Americanul Derek J. de Sola Price a comparat această descoperire cu cea a unui avion cu reacție în mormântul lui Tutankhamon.
(...) Este surprinzător să admiți existența, cu mult înaintea grecilor și romanilor, a unei civilizații care poseda cunoștințe de astronomie, matematică superioară, fizică, medicină, dar și foarte tentant să arunci totul în brațele unor imigranți cosmici...
3. Ridicându-ne în două
picioare
48 (...) Cea mai remarcabilă realizare a lumii antice, încununată de succes pentru o mai lungă perioadă de timp, a constituit-o Imperiul Roman. Și ce anume i-a asigurat acel succes? Poate subordonarea intereselor cetățenilor săi, sau excelentele legi și înțelepciunea legiuitorilor săi, sau valoarea armelor și competența generalilor? Bineînțeles, toate acestea au contribuit substanțial, însă imperiul nu ar fi rezistat fără dezvoltarea rețelei de drumuri pe care, călcând, legiunile sale deveneau operaționale, în orice parte a imperiului, cu maximă mobilitate.
49 (...) Secolele de declin după căderea Imperiului Roman au introdu potcoavele și jugul, plugul cu cormană și arhitectura gotică, busola magnetică și praful de pușcă, fiecare având un efect considerabil asupra societății, ultimele două ajutând Europa să „cucerească” lumea.
50 (...) Cum ar fi putut călători misionarii în vastul Imperiu Roman fără să existe drumul legiunilor sau carele și navele lor?
52 (...) Și anticii greci produceau speculații științifice remarcabile, dar accesul la ele era limitat la o pătură subțire de oameni. Cu siguranță că erau depozitate în manuscrise, însă copierea lor se făcea cu mare dificultate, fiind o pradă ușoară marilor conflicte, distrugerea lor fiind practic o întrerupere a graficului cunoașterii, obturând temporal accesul al universalitate.
Tehnologie de dragul... tehnologiei?
54 (...) Primele încercări le putem atribui atenienilor perioadei clasice, astfel că atunci când unul din generalii lui Alexandru fonda muzeul din Alexandria. Tehnologii Alexandriei erau mecanicieni, precum Ctesibios, Philos și Heron. Cercetările lor au avut și o parte practică, în domeniul militar, dar, în general, au fost dominate de spiritul fundamental. Știm foarte puține despre Ctesibios și acelea numai din referirile contemporanilor săi. Vitruviu amintești de câteva: pompa aspiratoare, două variante de catapulte, ceasul cu apă și alte tipuri de mașinării, pe care le marchează sever afirmând că nu serveau la nimic, ci doar plăcerii de a de delecta.
Acele minunate mașinării vor fi descrise mai târziu de către Heron. Cărțile sale constituie primele mărturii istorice despre fascinația oamenilor în fața științei, despre primele mașinării complexe pe care oamenii le-au realizat pur și simplu din plăcere. Acea excitație euristică a permis recurgerea la tehnologie de dragul tehnologiei. Atunci putem localiza primele încercări.
55 Elasticitatea aerului și incompresibilitatea apei erau inventiv folosite în acționarea unor mecanisme ingenioase. Unii comentatori le-au ridiculizat, catalogându-le drept simple „jucării științifice”, dar astăzi știm cu toții că nu a fost chiar așa. Acele „jucării” reuneau noi și importante principii în echipamente practice care ajutau la explicitarea teoriei. Heron nu a explicat pe deplin, niciodată, conceptul presiunii aerului, dar era convins de materialitatea lui, când a proiectat pompa pentru a demonstra existența vidului. Pentru anul 100 î. e. n. se făcea, într-adevăr, fizică de vârf!
Nicăieri în lumea antică nu a existat un loc mai propice pentru stârnirea unor idei revoluționare ca la Alexandria, însă infrastructura tehnică, intelectuală și socială nu era pregătită să susțină aplicațiile acestor piese de pură tehnologie, astfel că ele s-au pierdut în secolele declinului ce a urmat.
56 (...) Multe dintre invențiile lui Heron au rămas fără aplicare, deoarece societatea în care își desfășura activitatea nu agrea conceptul cercetării ca scop în sine.
59 (...) Chiar dacă [piramidele egiptene] au fost ridicate, așa cum se spune mai recent și cum de altfel spunea și Aristotel, pentru a da de lucru miilor de sclavi și de a nu le lăsa răgazul să conspire, și tot merită să fim mulțumiți de înaintașii noștri.
Afară de descrierea succintă a lui Herodot, după 5 cinci secole, Diodor, Strabon, Pliniu cel Bătrân și Plutarh completează observațiile anticilor privitor la această minune.
61 (...) Se pare că, până la urmă, explicația lui Herodot rămâne valabilă.
61-62 (...) Sau cum ar trebui privite soluțiile fanteziste ale lui Iannis Xenakis, care, în 1964, a propus un oraș vertical cosmic cu o înălțime de mii de metri?
48 (...) Cea mai remarcabilă realizare a lumii antice, încununată de succes pentru o mai lungă perioadă de timp, a constituit-o Imperiul Roman. Și ce anume i-a asigurat acel succes? Poate subordonarea intereselor cetățenilor săi, sau excelentele legi și înțelepciunea legiuitorilor săi, sau valoarea armelor și competența generalilor? Bineînțeles, toate acestea au contribuit substanțial, însă imperiul nu ar fi rezistat fără dezvoltarea rețelei de drumuri pe care, călcând, legiunile sale deveneau operaționale, în orice parte a imperiului, cu maximă mobilitate.
49 (...) Secolele de declin după căderea Imperiului Roman au introdu potcoavele și jugul, plugul cu cormană și arhitectura gotică, busola magnetică și praful de pușcă, fiecare având un efect considerabil asupra societății, ultimele două ajutând Europa să „cucerească” lumea.
50 (...) Cum ar fi putut călători misionarii în vastul Imperiu Roman fără să existe drumul legiunilor sau carele și navele lor?
52 (...) Și anticii greci produceau speculații științifice remarcabile, dar accesul la ele era limitat la o pătură subțire de oameni. Cu siguranță că erau depozitate în manuscrise, însă copierea lor se făcea cu mare dificultate, fiind o pradă ușoară marilor conflicte, distrugerea lor fiind practic o întrerupere a graficului cunoașterii, obturând temporal accesul al universalitate.
Tehnologie de dragul... tehnologiei?
54 (...) Primele încercări le putem atribui atenienilor perioadei clasice, astfel că atunci când unul din generalii lui Alexandru fonda muzeul din Alexandria. Tehnologii Alexandriei erau mecanicieni, precum Ctesibios, Philos și Heron. Cercetările lor au avut și o parte practică, în domeniul militar, dar, în general, au fost dominate de spiritul fundamental. Știm foarte puține despre Ctesibios și acelea numai din referirile contemporanilor săi. Vitruviu amintești de câteva: pompa aspiratoare, două variante de catapulte, ceasul cu apă și alte tipuri de mașinării, pe care le marchează sever afirmând că nu serveau la nimic, ci doar plăcerii de a de delecta.
Acele minunate mașinării vor fi descrise mai târziu de către Heron. Cărțile sale constituie primele mărturii istorice despre fascinația oamenilor în fața științei, despre primele mașinării complexe pe care oamenii le-au realizat pur și simplu din plăcere. Acea excitație euristică a permis recurgerea la tehnologie de dragul tehnologiei. Atunci putem localiza primele încercări.
55 Elasticitatea aerului și incompresibilitatea apei erau inventiv folosite în acționarea unor mecanisme ingenioase. Unii comentatori le-au ridiculizat, catalogându-le drept simple „jucării științifice”, dar astăzi știm cu toții că nu a fost chiar așa. Acele „jucării” reuneau noi și importante principii în echipamente practice care ajutau la explicitarea teoriei. Heron nu a explicat pe deplin, niciodată, conceptul presiunii aerului, dar era convins de materialitatea lui, când a proiectat pompa pentru a demonstra existența vidului. Pentru anul 100 î. e. n. se făcea, într-adevăr, fizică de vârf!
Nicăieri în lumea antică nu a existat un loc mai propice pentru stârnirea unor idei revoluționare ca la Alexandria, însă infrastructura tehnică, intelectuală și socială nu era pregătită să susțină aplicațiile acestor piese de pură tehnologie, astfel că ele s-au pierdut în secolele declinului ce a urmat.
56 (...) Multe dintre invențiile lui Heron au rămas fără aplicare, deoarece societatea în care își desfășura activitatea nu agrea conceptul cercetării ca scop în sine.
59 (...) Chiar dacă [piramidele egiptene] au fost ridicate, așa cum se spune mai recent și cum de altfel spunea și Aristotel, pentru a da de lucru miilor de sclavi și de a nu le lăsa răgazul să conspire, și tot merită să fim mulțumiți de înaintașii noștri.
Afară de descrierea succintă a lui Herodot, după 5 cinci secole, Diodor, Strabon, Pliniu cel Bătrân și Plutarh completează observațiile anticilor privitor la această minune.
61 (...) Se pare că, până la urmă, explicația lui Herodot rămâne valabilă.
61-62 (...) Sau cum ar trebui privite soluțiile fanteziste ale lui Iannis Xenakis, care, în 1964, a propus un oraș vertical cosmic cu o înălțime de mii de metri?
4. Lucrând piatra, osul
și lemnul
Nu este pe lume plăcere
mai mare
73 (...) Praștia apare pe monumentele miceniene și în Biblie, fiind larg întrebuințată pe continentul nostru în epoca bronzului, (...).
75 (....) Arcul turcesc, un arc compozit de dimensiuni reduse, construit anume pentru luptătorii călare, catapulta săgețile la aproape 500 m, de două ori mai mult decât arcurile lungi ale englezilor și se pare că a jucat un rol hotărâtor în expansiunea militară a turcilor.
77 Primul [lațul] s-a transformat în lasou, o armă de aruncare, în Egiptul protodinastic, în Grecia minoică și în America precolumbiană. În esență, lasoul este co coardă lungă, prevăzută cu o înfășurare de laț la capăt, înfășurată colac și care, în timpul aruncării, se desfășoară, prelungind acțiunea la distanță.
73 (...) Praștia apare pe monumentele miceniene și în Biblie, fiind larg întrebuințată pe continentul nostru în epoca bronzului, (...).
75 (....) Arcul turcesc, un arc compozit de dimensiuni reduse, construit anume pentru luptătorii călare, catapulta săgețile la aproape 500 m, de două ori mai mult decât arcurile lungi ale englezilor și se pare că a jucat un rol hotărâtor în expansiunea militară a turcilor.
77 Primul [lațul] s-a transformat în lasou, o armă de aruncare, în Egiptul protodinastic, în Grecia minoică și în America precolumbiană. În esență, lasoul este co coardă lungă, prevăzută cu o înfășurare de laț la capăt, înfășurată colac și care, în timpul aruncării, se desfășoară, prelungind acțiunea la distanță.
5. Unelte și arme
92 (…) În Creta a fost descoperit un remarcabil exemplar [ferăstrău din bronz], lung de 1,5 m, data ca aparținând mijlocului celei de a treia culturi minoice.
93 (…) În timpul perioadei mijlocii și finale a epocii bronzului se mai întrebuințau și vârfuri de metal [la săgeți], în cantități reduce, în Egipt și Europa mediteraneeană și centrală. (…)
Fierul nativ, de origine meteorică, descoperit ocazional în amuletele și bilele excavate în estul Mediteranei, (…).
95 (…) H. Coghaln, directorul muzeului din Newbury, Berkshire, Marea Britanie, afirma că importanța fierului nu a fost sesizată în perioada pre-romană, încât să conducă la o nouă serie de arme și unelte, ci mai degrabă este rezultatul proprietăților fizico-mecanice asupra celorlalte metale.
95 (...) Excavările anticelor orașe romane au scos la iveală țevi de plumb, aparținând instalațiilor hidraulice din vile și terme.
92 (…) În Creta a fost descoperit un remarcabil exemplar [ferăstrău din bronz], lung de 1,5 m, data ca aparținând mijlocului celei de a treia culturi minoice.
93 (…) În timpul perioadei mijlocii și finale a epocii bronzului se mai întrebuințau și vârfuri de metal [la săgeți], în cantități reduce, în Egipt și Europa mediteraneeană și centrală. (…)
Fierul nativ, de origine meteorică, descoperit ocazional în amuletele și bilele excavate în estul Mediteranei, (…).
95 (…) H. Coghaln, directorul muzeului din Newbury, Berkshire, Marea Britanie, afirma că importanța fierului nu a fost sesizată în perioada pre-romană, încât să conducă la o nouă serie de arme și unelte, ci mai degrabă este rezultatul proprietăților fizico-mecanice asupra celorlalte metale.
95 (...) Excavările anticelor orașe romane au scos la iveală țevi de plumb, aparținând instalațiilor hidraulice din vile și terme.
6. Zăbala sumerienilor
103 (...) Emanciparea războinică a calului au produs-o popoarele turco-tătare.
106 (...) Cavaleria romană, un atu hotărâtor în mâna împăraților, a beneficiat de cele mai înaintate realizări tehnologice de manevrare a cailor și a cailor de luptă.
103 (...) Emanciparea războinică a calului au produs-o popoarele turco-tătare.
106 (...) Cavaleria romană, un atu hotărâtor în mâna împăraților, a beneficiat de cele mai înaintate realizări tehnologice de manevrare a cailor și a cailor de luptă.
7. Bivolii din peșteri...
113 (...) Printre timpuriile modele, micile figurine de la Vestonice, Iugoslavia, sunt probabil cele mai demne de laudă. Au fost modelate din argilă amestecată cu pulbere din oase de mamut, pentru rigidizare, și sunt nearse.
114 (...) În schimb, statueta „Gânditorul” aparținând culturii Hamangia, exprimă, totodată, o enigmatică profunzime meditativă și ingeniozitate creatoare.
Întâlnire de gradul III...
114 (...) La un moment dat, lideră a devenit localitatea turcă Chatal Huyuk, unde a u fost relevate urmele unei străvechi civilizații, după care a apărut localitatea iugoslavă Lepenschi Vir, cu vestigii de-a dreptul uimitoare. Și surprizele au continuat cu veritabile probe de scriere pictografică și sintetică în Balcani, mai vechi cu 5-8 secole decât cele din Sumer, ceea ce l-a făcut pe arheologul bulgar Stepan Kristov să afirme că istoria a debutat în Balcani. De altfel, nu departe de Balcani, în satul Tărtăria, de pe malul Mureșului, s-au descoperit mai multe tăblițe, care conțin semne asemănătoare celor existente pe tăblițele de la Uruk. Datarea cu carbon radioactiv aduce dovada unei vechimi de peste 6.000 de ani.
119 (...) Au început să vorbească și să scrie în limba sumeriană și după ce poporul sumerian dispăruse de mult, așa cum europenii evului mediu vorbeau și scriau latinește; (...).
124 (...) Limba egipteană nu a dispărut odată cu aceste scrieri, a continuat într-o notația a alfabetului copt, o derivație a alfabetului grec.
(...) Arthur Evans, descoperitorul Cnossos-ului și al civilizației minoice din Creta, a grupat diferitele tipologii de scriere în sistemele pictografice și liniar, ultimul fiind divizat în două variante: liniar A și liniar B.
125 (...) Varianta liniar A apare pe la mijlocul secolului XVII î. e. n., în timp ce varianta liniar B în jurul anului 1400 î. e. n. Ambele sunt cursive, fiind însă imposibil de discernut dacă evoluează din semne pictografice, precum variantele hieratic și demotic din scrierea egipteană, deoarece semnele pictografice vor continua să existe până la sfârșitul civilizației minoice.
Un lucru este clar, cele 2 sisteme de scriere nu pot fi alfabetice. Evans a numărat vreo 135 de semne pictografice și a crezut în particularitatea ideografică, fonetică și determinativă a sistemelor. Direcția de scriere este, uneori, de la stânga la dreapta și, alteori, circulară. A identificat aproximativ 90 de semne în liniar A și 64 în liniar B. Ultima variantă a fost descoperită numai în palatul de la Cnossos și a fost descifrată în anii 60 ai secolului nostru de către englezii Michael Ventris și John Chadwick.
În 1908 era dezgropat, în Creta, faimosul disc al lui Hefaistos, o tăbliță de teracotă cu un diametru de 0,17 m având inscripții picturale pe ambele părți, separate de bare de sens. Sunt 241 de semne, reprezentând figuri humanoide și de animale, părți de corp și diferite alte obiecte. Originea discului a rămas, până azi, nedeterminată.
126 (...) Hârtia a fost inventată de Jing Ling, în jurul anului 105, adică atunci când Traian se pregătea să puncteze maxima întindere a imperiului roman prin cucerirea Daciei și când Tacitus scria Germania.
127 Puternica influență culturală chineză a înlesnit inducția limbii chineze către limba japoneză, având pentru niponi aceeași semnificație ca și pentru occidentul antic limba greacă, sau a celei latine pentru medievali.
132 Un text scris în arabă cursivă ocupă un spațiu mult mai mic decât în scriere cu litere latine.
Marcel Cohen exprimă competent un punct de vedere ce sprijină obiectiv originea semitică a scrierii grecești: „Răspândirea scrierilor a dat naștere la forme noi, care, prin jocul, concurențelor victorioase, au restrâns sau au eliminat formele vechi, fiind astfel de folos în caracterizarea și la delimitarea ariilor de civilizație sub aspectul lor intelectual.”
Sistemul de scriere semitică nu era potrivit pentru o limbă indo-europeană cum era limba greacă. Grecii, însă, au știut să înlăture acest dezavantaj, întrebuințând, pentru redarea vocalelor, semne reprezentând câteva consoane semitice care nu existau în greacă. Numărul acestora nefiind suficient, au creat 3 semne noi. Sensul de scriere era când „în sensul brazdelor”, sau „în pasul boilor”, adică ba de la dreapta la stânga, ba de la stânga la dreapta, iar câteodată un rând într-un sens, următorul invers („bustrofedon”). Literele erau, întotdeauna, orientate în sensul rândului. Cuvintele nu se separau.
Grecii, fiind inițial un conglomerat de triburi – pelasgi, ahei, dorieni – neunificate, era normal ca stilul scrisului să fie particularizat în fiecare oraș și regiune până când, în anul 403 î. e. n., atenianul Archimos propune universalizarea scrierii ionice. Așa s-a născut alfabetul grec clasic, pe care ni-l însușim și astăzi când scriem grecește, care s-a menținut în Grecia, cu unele modificări, și pentru limba neogreacă. Încă din anul 500 î. e. n., alfabetul ionic va fi constituit din 24 de litere, vocale și consoane. Scrierea merge de la stânga la dreapta, fără separarea cuvintelor. Adoptat voluntar de toată civilizația greacă, s-a contrafăcut într-o comunitate lingvistică necesară unei culturi comune.
133 Pentru însemnări rapide s-a propagat o formă cursivă cu un traseu simplificat, curgător, literele fiind legate între ele. În secolele 8 și 9, uncialele și cursivele se contopesc în scrierea minusculă. Ea se scria cu 4 linii, cu litere lungi, depășind în sus sau în jos linia de mijloc, și folosea ligaturi sau abrevieri, constituindu-se în prototipul caracterelor medievale. Rolul minusculelor va deveni preponderent, majusculelor revenindu-le doar meritul de a evidenția numele proprii sau începuturile de frază, rol pe care-l mai au și astăzi.
Etruscii practicau o scriere alfabetică, desigur, o derivație timpurie a alfabetului grec. (...) În acest caz, se poate admite posibilitatea acceptării sau adaptării unor variante arhaice ale alfabetului grec. În muzeul arheologic din Florența găsim o tăbliță de fildeș în care toate cele 26 de litere sunt scrise de la dreapta la stânga. (...) (...) și 16 consoane, incluzând 2 care se învechiseră în greacă: digamma și san. Scrierea etruscă a fost agentul de răspândire a alfabetului grec în grupările italice, (...).
Scrierea latină, fiind preluată de la greci prin filiera etruscă, păstrează în forma arhaică resturi etrusce. Deși reprezintă o înnoire a alfabetului grec, alfabetul latin este cel mai important descendent al ancestralului alfabet fenician, devenind, la rândul lui, părintele alfabetelor europene.
Potențialul militar în continuă creștere al Romei i-a permis acestei puteri statale să contracteze primele structuri alfabetice încă din sec. VI î. e. n. Din acea epocă datează cea mai veche probă: o fibulă din aur din Preneste. Scrisul curge de la dreapta la stânga și semne clare dezvăluie acoperirea limbii etrusce prin utilizarea comună a lui F (digamma) și h pentru reprezentarea sunetului f, de o largă circulație în latină. De asemenea, se desprinde utilizarea literelor d și o, care nu vor mai fi găsite în forma târzie a alfabetului etrusc. Inscripțiile latine ale acestor vremuri sunt rare și sărace: piatra neagră de la Forul din Roma – nedescifrată – vasul lui Duenos și fibula amintită. Republica romană nu făcea exces de literatură, dar, începând din secolul I î. e. n., documentele vor deveni din ce în ce mai numeroase și mai valoroase.
Romanii nu și-au însușit numele grecești ale literelor, mulțumindu-se cu enumerarea seacă a sunetelor. Evoluția scrierii latine constituie o paralelă la cea a scrierii grecești. Și romanii au scris întâi cu majuscule. Epoca imperială a întrunit condiții excelente de proliferare a inscripțiilor în piatră, cioplitorii gravându-le, cu iscusință, atât de perfect încât, nici până azi, nu au fost înlăturate de alta; literele din aceste forme se numesc capitale. Cuvintele erau separate, ligaturile frecvente. Scrierea pe papirus și pe tăblițe de ceară transformă scrierea capitală într-o cursivă și va deveni uncială, o formă rotundă, în secolul III, scrierea obișnuită a manuscriselor în special.
140 (...) Folosirea plăcilor din lemn excizate pentru ștampare de ipsos și pentru imprimare pe textile era cunoscută de pe vremea romanilor.
146-147 (...) Gravarea metalelor prețioase și semiprețioase era practicată încă din antichitate, utilizând un ac și o dăltiță.
113 (...) Printre timpuriile modele, micile figurine de la Vestonice, Iugoslavia, sunt probabil cele mai demne de laudă. Au fost modelate din argilă amestecată cu pulbere din oase de mamut, pentru rigidizare, și sunt nearse.
114 (...) În schimb, statueta „Gânditorul” aparținând culturii Hamangia, exprimă, totodată, o enigmatică profunzime meditativă și ingeniozitate creatoare.
Întâlnire de gradul III...
114 (...) La un moment dat, lideră a devenit localitatea turcă Chatal Huyuk, unde a u fost relevate urmele unei străvechi civilizații, după care a apărut localitatea iugoslavă Lepenschi Vir, cu vestigii de-a dreptul uimitoare. Și surprizele au continuat cu veritabile probe de scriere pictografică și sintetică în Balcani, mai vechi cu 5-8 secole decât cele din Sumer, ceea ce l-a făcut pe arheologul bulgar Stepan Kristov să afirme că istoria a debutat în Balcani. De altfel, nu departe de Balcani, în satul Tărtăria, de pe malul Mureșului, s-au descoperit mai multe tăblițe, care conțin semne asemănătoare celor existente pe tăblițele de la Uruk. Datarea cu carbon radioactiv aduce dovada unei vechimi de peste 6.000 de ani.
119 (...) Au început să vorbească și să scrie în limba sumeriană și după ce poporul sumerian dispăruse de mult, așa cum europenii evului mediu vorbeau și scriau latinește; (...).
124 (...) Limba egipteană nu a dispărut odată cu aceste scrieri, a continuat într-o notația a alfabetului copt, o derivație a alfabetului grec.
(...) Arthur Evans, descoperitorul Cnossos-ului și al civilizației minoice din Creta, a grupat diferitele tipologii de scriere în sistemele pictografice și liniar, ultimul fiind divizat în două variante: liniar A și liniar B.
125 (...) Varianta liniar A apare pe la mijlocul secolului XVII î. e. n., în timp ce varianta liniar B în jurul anului 1400 î. e. n. Ambele sunt cursive, fiind însă imposibil de discernut dacă evoluează din semne pictografice, precum variantele hieratic și demotic din scrierea egipteană, deoarece semnele pictografice vor continua să existe până la sfârșitul civilizației minoice.
Un lucru este clar, cele 2 sisteme de scriere nu pot fi alfabetice. Evans a numărat vreo 135 de semne pictografice și a crezut în particularitatea ideografică, fonetică și determinativă a sistemelor. Direcția de scriere este, uneori, de la stânga la dreapta și, alteori, circulară. A identificat aproximativ 90 de semne în liniar A și 64 în liniar B. Ultima variantă a fost descoperită numai în palatul de la Cnossos și a fost descifrată în anii 60 ai secolului nostru de către englezii Michael Ventris și John Chadwick.
În 1908 era dezgropat, în Creta, faimosul disc al lui Hefaistos, o tăbliță de teracotă cu un diametru de 0,17 m având inscripții picturale pe ambele părți, separate de bare de sens. Sunt 241 de semne, reprezentând figuri humanoide și de animale, părți de corp și diferite alte obiecte. Originea discului a rămas, până azi, nedeterminată.
126 (...) Hârtia a fost inventată de Jing Ling, în jurul anului 105, adică atunci când Traian se pregătea să puncteze maxima întindere a imperiului roman prin cucerirea Daciei și când Tacitus scria Germania.
127 Puternica influență culturală chineză a înlesnit inducția limbii chineze către limba japoneză, având pentru niponi aceeași semnificație ca și pentru occidentul antic limba greacă, sau a celei latine pentru medievali.
132 Un text scris în arabă cursivă ocupă un spațiu mult mai mic decât în scriere cu litere latine.
Marcel Cohen exprimă competent un punct de vedere ce sprijină obiectiv originea semitică a scrierii grecești: „Răspândirea scrierilor a dat naștere la forme noi, care, prin jocul, concurențelor victorioase, au restrâns sau au eliminat formele vechi, fiind astfel de folos în caracterizarea și la delimitarea ariilor de civilizație sub aspectul lor intelectual.”
Sistemul de scriere semitică nu era potrivit pentru o limbă indo-europeană cum era limba greacă. Grecii, însă, au știut să înlăture acest dezavantaj, întrebuințând, pentru redarea vocalelor, semne reprezentând câteva consoane semitice care nu existau în greacă. Numărul acestora nefiind suficient, au creat 3 semne noi. Sensul de scriere era când „în sensul brazdelor”, sau „în pasul boilor”, adică ba de la dreapta la stânga, ba de la stânga la dreapta, iar câteodată un rând într-un sens, următorul invers („bustrofedon”). Literele erau, întotdeauna, orientate în sensul rândului. Cuvintele nu se separau.
Grecii, fiind inițial un conglomerat de triburi – pelasgi, ahei, dorieni – neunificate, era normal ca stilul scrisului să fie particularizat în fiecare oraș și regiune până când, în anul 403 î. e. n., atenianul Archimos propune universalizarea scrierii ionice. Așa s-a născut alfabetul grec clasic, pe care ni-l însușim și astăzi când scriem grecește, care s-a menținut în Grecia, cu unele modificări, și pentru limba neogreacă. Încă din anul 500 î. e. n., alfabetul ionic va fi constituit din 24 de litere, vocale și consoane. Scrierea merge de la stânga la dreapta, fără separarea cuvintelor. Adoptat voluntar de toată civilizația greacă, s-a contrafăcut într-o comunitate lingvistică necesară unei culturi comune.
133 Pentru însemnări rapide s-a propagat o formă cursivă cu un traseu simplificat, curgător, literele fiind legate între ele. În secolele 8 și 9, uncialele și cursivele se contopesc în scrierea minusculă. Ea se scria cu 4 linii, cu litere lungi, depășind în sus sau în jos linia de mijloc, și folosea ligaturi sau abrevieri, constituindu-se în prototipul caracterelor medievale. Rolul minusculelor va deveni preponderent, majusculelor revenindu-le doar meritul de a evidenția numele proprii sau începuturile de frază, rol pe care-l mai au și astăzi.
Etruscii practicau o scriere alfabetică, desigur, o derivație timpurie a alfabetului grec. (...) În acest caz, se poate admite posibilitatea acceptării sau adaptării unor variante arhaice ale alfabetului grec. În muzeul arheologic din Florența găsim o tăbliță de fildeș în care toate cele 26 de litere sunt scrise de la dreapta la stânga. (...) (...) și 16 consoane, incluzând 2 care se învechiseră în greacă: digamma și san. Scrierea etruscă a fost agentul de răspândire a alfabetului grec în grupările italice, (...).
Scrierea latină, fiind preluată de la greci prin filiera etruscă, păstrează în forma arhaică resturi etrusce. Deși reprezintă o înnoire a alfabetului grec, alfabetul latin este cel mai important descendent al ancestralului alfabet fenician, devenind, la rândul lui, părintele alfabetelor europene.
Potențialul militar în continuă creștere al Romei i-a permis acestei puteri statale să contracteze primele structuri alfabetice încă din sec. VI î. e. n. Din acea epocă datează cea mai veche probă: o fibulă din aur din Preneste. Scrisul curge de la dreapta la stânga și semne clare dezvăluie acoperirea limbii etrusce prin utilizarea comună a lui F (digamma) și h pentru reprezentarea sunetului f, de o largă circulație în latină. De asemenea, se desprinde utilizarea literelor d și o, care nu vor mai fi găsite în forma târzie a alfabetului etrusc. Inscripțiile latine ale acestor vremuri sunt rare și sărace: piatra neagră de la Forul din Roma – nedescifrată – vasul lui Duenos și fibula amintită. Republica romană nu făcea exces de literatură, dar, începând din secolul I î. e. n., documentele vor deveni din ce în ce mai numeroase și mai valoroase.
Romanii nu și-au însușit numele grecești ale literelor, mulțumindu-se cu enumerarea seacă a sunetelor. Evoluția scrierii latine constituie o paralelă la cea a scrierii grecești. Și romanii au scris întâi cu majuscule. Epoca imperială a întrunit condiții excelente de proliferare a inscripțiilor în piatră, cioplitorii gravându-le, cu iscusință, atât de perfect încât, nici până azi, nu au fost înlăturate de alta; literele din aceste forme se numesc capitale. Cuvintele erau separate, ligaturile frecvente. Scrierea pe papirus și pe tăblițe de ceară transformă scrierea capitală într-o cursivă și va deveni uncială, o formă rotundă, în secolul III, scrierea obișnuită a manuscriselor în special.
140 (...) Folosirea plăcilor din lemn excizate pentru ștampare de ipsos și pentru imprimare pe textile era cunoscută de pe vremea romanilor.
146-147 (...) Gravarea metalelor prețioase și semiprețioase era practicată încă din antichitate, utilizând un ac și o dăltiță.
8. Câțiva oameni minunați
și mașinile lor... incredibile
151 Atât grecii, cât și romanii defineau prin mașini orice descoperire ingenioasă. Grecii aveau în vedere 2 tipuri de mașini: mașini simple ca pârghiile, cuiele, șuruburile, scripeții, troliurile, planul înclinat și mașinile complexe, care erau combinații de mașini simple. În realitate, se pare că termenul roman „machina” era folosit pentru orice instrument ce încorpora un număr de părți mobile.
(...) Scripetele, menționat de Vitruviu în sec. I î. e. n. întrunea o largă utilizare în întregul imperiu roman.
152 Din secolul IV î. e. n., grecii fac progrese notabile în domeniul mașinăriilor datorită a 2 caracteristici tehnologice ale civilizației lor: navigația și teatrul. Scena și navele aveau nevoie de mașinării similare: scripetele și troliul. Piesele lui Euripide cereau o montare fastuoasă, mai ales pentru acele scoborâri divine din Olimp. Se pare că primele dispozitive au fost întrebuințate la o reprezentare din anul 427 î. e. n., dar este imposibil de stabilit dacă întâietatea utilizării a avut-o teatrul sau construcțiile navale.
Progresele realizate în acea perioadă demonstrează clar evoluții la instrumentele de prelucrare a lemnului și se pare că primul strung a fost înjghebat către sfârșitul secolului VI î. e. n. În orice caz, sfredelul cu arc își face apariția în Grecia în această perioadă. (...)
Burghiul este asemănător șurubului, notează Arhimede, a cărui paternitate și-o asumase filozoful și matematicianul Archita din Taranto. Primele șuruburi, de formă cilindrică, erau confecționate din lemn, așijderea cu cele găsite la Pompei sau folosite de Heron la presele sale, deși șuruburile din metal erau cunoscute la sfârșitul antichității clasice.
153 (...) Un mecanicist de marcă al școlii din Alexandria a fost Ctesibios. Descoperind compresibilitatea aerului realizează primele arme cu aer comprimat, prima pompă aspirantă, folosită în secolele următoare, concepând și unele instrumente speciale ca clepsidra și orologiul hidraulic. Utilizarea aerului comprimat pentru întreținerea focului era cunoscută și de egipteni, dar de la rudimentarele lor pompe metalice cu cilindri și pistoane până la finisarea tehnologică realizată de Ctesibios a fost făcut un semnificativ salt. (...)
Dibăcia tehnologică a anticilor nu le permitea construirea unor valve perfecționate ca cele de astăzi, astfel încât se realiza o manufacturare artizanală. (...)
De la Heron ne-au parvenit mi multe informații despre realizările sale. Ca și ceilalți discipoli ai școlii alexandrine, el a studiat mai întâi problemele teoretice legate de funcționarea mașinilor, a continuat cercetările asupra fluidelor, precum și asupra condițiilor statice și dinamice ale unor 5 mașini simple, reconfirmându-le legile. Calculele sale au stat la baza concepției transmisiei mișcărilor prin angrenaje de roți dințate, oferind soluții mai simple decât cele ale lui Arhimede. Tratatul său de mecanică a fost tradus în arabă din ordinul califului Abbasid Ahmad ibn Mutasim. Tot el a scris o primă lucrare de automatică, deosebit de interesantă, deoarece menționează, prima dată, mecanisme care vor sta la baza mașinilor viitoare: manivela, arborele cu came și sistemele de rotație cu contragreutate.
154 Dispozitivele sale divulgă și unele cunoștințe despre incompresibilitatea lichidelor. Se poate spune, fără teamă, că modernele mașini de astăzi își au rădăcinile în lucrările incinerate ale Bibliotecii din Alexandria, datorită cărora s-a putut trece de la mecanismele foarte simple la dispozitivele de mari dimensiuni și foarte complexe prin care, mai târziu, cu toții am aflat adevăratele mașini.
Privind în timp slaba ingeniozitate romană, nu putem neglija cele câteva îmbunătățiri aduse mașinilor moștenite, unele chiar cu caracter revoluționar, cum ar fi aplicarea mișcării de rotație. (...)
În Europa termenii întrebuințați la descrierea morilor hidraulice aveau o origine greacă și probabil că ideea inventării ei a venit cam în aceeași perioadă când a fost creată moara cu tracțiune animală.
Un alt instrument de largă audiență în bazinul mediteraneean era teascul pentru măsline. (...)
155 (...) Ingineria mecanică romană a înregistrat un real avans prin utilizarea roților la elevarea apei sau la acționarea unor dispozitive de ridicat, ale căror principii de funcționare vor fi aplicate și la macaralele medievale. Din cauza invaziilor barbare, multe cuceriri tehnologice atinse vor fi abandonate. (...)
Puține progrese au fost făcute în evul mediu în domeniul mașinilor, deși lumea antică le adusese aproape la desăvârșire. (...) Primele reprezentări [roaba] apar în secolul XII, dar construcția pare să vină din China primelor secole ale erei noastre, traversând lumea islamică și civilizația bizantină.
159 (...) Considerate [bielă-manivelă] separat, fiecare exista încă de la sfârșitul antichității și după cum v-am arătat, cu câteva speculații, „plauzibile”, ar fi putut exista și funcționarea lor tehnologică, care este de fapt mecanismul ce le înglobează pe amândouă.
160 (...) Afirm că data de naștere a pompei cu bielă-manivelă aparține unei perioade predecesoare cu mult anului 1556, când ne-o descrie Agricola.
161 (...) Aplicând șurubul lui Arhimede, melcul cum i se mai spune, la o moară de vânt, combinație atribuită anului 1404, se obține în Olanda o mașină pentru drenarea terenului.
162 În ciuda existenței unor astfel de mașini, șuruburile, fie că erau din lemn sau din metal, erau filetate cu dalta sau cu pila, aidoma ca în antichitate.
Metamorfozele lui Ajax
186 (...) Nu știu dacă cunoașteți că palatul cretan al lui Minos din Cnossos dispunea de un sistem de canalizare în multe aspecte similar celor actuale; și nu eram decât în anul 1500 î. e. n.! Săpăturile au revelat conducte din piatră și teracotă care preluau apa de pe acoperișuri și terase către jgheaburi de scurgere. O latrină era conectată la un canal colector și un bazin folosea la strângerea apei de ploaie. Conductele sfârșeau în geometrie conică, astfel că se puteau îmbina una în alta, ajungând la un parcurs de câțiva kilometri.
Tot din mărturii arheologice aflăm că și orașele antice grecești dispuneau de instalații asemănătoare.
În secolul VI î. e. n., Roma dispunea de o rețea extinsă de ape uzate. Reziduurile erau colectate de unele canale de dimensiuni mai mici și deversate în altele mai largi denumite „cloaca maxima”. Câteva mai există și astăzi, uimindu-ne cu îndrăzneala lor de a înfrunta timpul și defolierea poluării. După căderea imperiului nu s-au mai făcut decât mici îmbunătățiri locale.
(...) Sir John Harrington descria și el un asemenea aparat [closet cu apă] în cartea sa The Metamorphosis of Ajax, publicată în 1796.
151 Atât grecii, cât și romanii defineau prin mașini orice descoperire ingenioasă. Grecii aveau în vedere 2 tipuri de mașini: mașini simple ca pârghiile, cuiele, șuruburile, scripeții, troliurile, planul înclinat și mașinile complexe, care erau combinații de mașini simple. În realitate, se pare că termenul roman „machina” era folosit pentru orice instrument ce încorpora un număr de părți mobile.
(...) Scripetele, menționat de Vitruviu în sec. I î. e. n. întrunea o largă utilizare în întregul imperiu roman.
152 Din secolul IV î. e. n., grecii fac progrese notabile în domeniul mașinăriilor datorită a 2 caracteristici tehnologice ale civilizației lor: navigația și teatrul. Scena și navele aveau nevoie de mașinării similare: scripetele și troliul. Piesele lui Euripide cereau o montare fastuoasă, mai ales pentru acele scoborâri divine din Olimp. Se pare că primele dispozitive au fost întrebuințate la o reprezentare din anul 427 î. e. n., dar este imposibil de stabilit dacă întâietatea utilizării a avut-o teatrul sau construcțiile navale.
Progresele realizate în acea perioadă demonstrează clar evoluții la instrumentele de prelucrare a lemnului și se pare că primul strung a fost înjghebat către sfârșitul secolului VI î. e. n. În orice caz, sfredelul cu arc își face apariția în Grecia în această perioadă. (...)
Burghiul este asemănător șurubului, notează Arhimede, a cărui paternitate și-o asumase filozoful și matematicianul Archita din Taranto. Primele șuruburi, de formă cilindrică, erau confecționate din lemn, așijderea cu cele găsite la Pompei sau folosite de Heron la presele sale, deși șuruburile din metal erau cunoscute la sfârșitul antichității clasice.
153 (...) Un mecanicist de marcă al școlii din Alexandria a fost Ctesibios. Descoperind compresibilitatea aerului realizează primele arme cu aer comprimat, prima pompă aspirantă, folosită în secolele următoare, concepând și unele instrumente speciale ca clepsidra și orologiul hidraulic. Utilizarea aerului comprimat pentru întreținerea focului era cunoscută și de egipteni, dar de la rudimentarele lor pompe metalice cu cilindri și pistoane până la finisarea tehnologică realizată de Ctesibios a fost făcut un semnificativ salt. (...)
Dibăcia tehnologică a anticilor nu le permitea construirea unor valve perfecționate ca cele de astăzi, astfel încât se realiza o manufacturare artizanală. (...)
De la Heron ne-au parvenit mi multe informații despre realizările sale. Ca și ceilalți discipoli ai școlii alexandrine, el a studiat mai întâi problemele teoretice legate de funcționarea mașinilor, a continuat cercetările asupra fluidelor, precum și asupra condițiilor statice și dinamice ale unor 5 mașini simple, reconfirmându-le legile. Calculele sale au stat la baza concepției transmisiei mișcărilor prin angrenaje de roți dințate, oferind soluții mai simple decât cele ale lui Arhimede. Tratatul său de mecanică a fost tradus în arabă din ordinul califului Abbasid Ahmad ibn Mutasim. Tot el a scris o primă lucrare de automatică, deosebit de interesantă, deoarece menționează, prima dată, mecanisme care vor sta la baza mașinilor viitoare: manivela, arborele cu came și sistemele de rotație cu contragreutate.
154 Dispozitivele sale divulgă și unele cunoștințe despre incompresibilitatea lichidelor. Se poate spune, fără teamă, că modernele mașini de astăzi își au rădăcinile în lucrările incinerate ale Bibliotecii din Alexandria, datorită cărora s-a putut trece de la mecanismele foarte simple la dispozitivele de mari dimensiuni și foarte complexe prin care, mai târziu, cu toții am aflat adevăratele mașini.
Privind în timp slaba ingeniozitate romană, nu putem neglija cele câteva îmbunătățiri aduse mașinilor moștenite, unele chiar cu caracter revoluționar, cum ar fi aplicarea mișcării de rotație. (...)
În Europa termenii întrebuințați la descrierea morilor hidraulice aveau o origine greacă și probabil că ideea inventării ei a venit cam în aceeași perioadă când a fost creată moara cu tracțiune animală.
Un alt instrument de largă audiență în bazinul mediteraneean era teascul pentru măsline. (...)
155 (...) Ingineria mecanică romană a înregistrat un real avans prin utilizarea roților la elevarea apei sau la acționarea unor dispozitive de ridicat, ale căror principii de funcționare vor fi aplicate și la macaralele medievale. Din cauza invaziilor barbare, multe cuceriri tehnologice atinse vor fi abandonate. (...)
Puține progrese au fost făcute în evul mediu în domeniul mașinilor, deși lumea antică le adusese aproape la desăvârșire. (...) Primele reprezentări [roaba] apar în secolul XII, dar construcția pare să vină din China primelor secole ale erei noastre, traversând lumea islamică și civilizația bizantină.
159 (...) Considerate [bielă-manivelă] separat, fiecare exista încă de la sfârșitul antichității și după cum v-am arătat, cu câteva speculații, „plauzibile”, ar fi putut exista și funcționarea lor tehnologică, care este de fapt mecanismul ce le înglobează pe amândouă.
160 (...) Afirm că data de naștere a pompei cu bielă-manivelă aparține unei perioade predecesoare cu mult anului 1556, când ne-o descrie Agricola.
161 (...) Aplicând șurubul lui Arhimede, melcul cum i se mai spune, la o moară de vânt, combinație atribuită anului 1404, se obține în Olanda o mașină pentru drenarea terenului.
162 În ciuda existenței unor astfel de mașini, șuruburile, fie că erau din lemn sau din metal, erau filetate cu dalta sau cu pila, aidoma ca în antichitate.
Metamorfozele lui Ajax
186 (...) Nu știu dacă cunoașteți că palatul cretan al lui Minos din Cnossos dispunea de un sistem de canalizare în multe aspecte similar celor actuale; și nu eram decât în anul 1500 î. e. n.! Săpăturile au revelat conducte din piatră și teracotă care preluau apa de pe acoperișuri și terase către jgheaburi de scurgere. O latrină era conectată la un canal colector și un bazin folosea la strângerea apei de ploaie. Conductele sfârșeau în geometrie conică, astfel că se puteau îmbina una în alta, ajungând la un parcurs de câțiva kilometri.
Tot din mărturii arheologice aflăm că și orașele antice grecești dispuneau de instalații asemănătoare.
În secolul VI î. e. n., Roma dispunea de o rețea extinsă de ape uzate. Reziduurile erau colectate de unele canale de dimensiuni mai mici și deversate în altele mai largi denumite „cloaca maxima”. Câteva mai există și astăzi, uimindu-ne cu îndrăzneala lor de a înfrunta timpul și defolierea poluării. După căderea imperiului nu s-au mai făcut decât mici îmbunătățiri locale.
(...) Sir John Harrington descria și el un asemenea aparat [closet cu apă] în cartea sa The Metamorphosis of Ajax, publicată în 1796.
9. Însemnări pe marginea
unui manuscris
189 (...) În toamna anului 1445, Ioan de Hunedoara recucerește de la turci cetatea Giurgiu, cu ajutorul unei flote burgunde și papale și al unui corp de oaste condus de Vlad Dracul.
190 (...) Pe când astăzi se acceptă unanim traiectoria iberică a pătrunderii pulberii în partea occidentală a continentului, la noi penetrația s-a produs prin țările balcanice, venind de la turci. (...)
Izvoare variate amintesc prezența ei [pulberii] în China antică, la arabi și la bizantini, cu mult înainte de a fi întrebuințată în Europa.
191 (...) Sunt și unele păreri autorizate care susțin o pretinsă proveniență arabo-bizantină. De necontestat, însă, este faptul că arabii cunoșteau și utilizau pulberea în a 2 a jumătate a secolului XIII., denumind-o abia după aceea cu numele salpetrului. Schimbul reciproc de informații în cadrul contactelor stabilite cu imperiul bizantin se pare că le-ar fi conținut și pe cele referitoare la pulbere. Lumii bizantine îi aparține un personaj faimos, Marcu Grecu, care a deținut un rol de seamă în dezvoltarea pirotehniei. În lucrarea sa Liber ignium ad camburendos hostes dezvăluie nu numai secretul focului grecesc, ci și pe cel al pulberii. Focul grecesc era un mijloc de luptă a cărui paternitate o atribuie lui Kalinikos, mare constructor la Heliopolis, în Siria. Acesta l-ar fi descoperit în 673 și avea o compoziție de sulf, sare, rășină, asfalt calcaros etc. Era lansat prin sifoane, oarecum asemănător aruncătoarelor de flăcări de astăzi. Printre focurile de război descrise se afla și un „foc zburător”. Mixtura era realizată din 1 livră de ulei de petrol, 6 livre de măduvă de cuma ferula, 1 livră de sulf, 1 livră de grăsime de berbec și ulei de terebentină după necesitate.
Lucrarea sa, citată de Bacon și Albert cel Mare, a constituit referința pentru toate textele pirotehnice europene dinainte de al doilea sfert al veacului al 16 lea și, uneori, mai târziu. Manuscrisul conține certe incidențe arabe și din acest motiv există unii autori care îl contestă pe Marcu Grecu, atribuindu-i autoritatea unui anonim spaniol, care, la rându-i, l-a lucrat după unele izvoare arabe.
196 (...) Anticii cunoșteau 6 metale, dar aceasta nu însemna metalurgie, căci definiția nu înglobează numai tehnologii de ardere pe care industria le-a moștenit.
189 (...) În toamna anului 1445, Ioan de Hunedoara recucerește de la turci cetatea Giurgiu, cu ajutorul unei flote burgunde și papale și al unui corp de oaste condus de Vlad Dracul.
190 (...) Pe când astăzi se acceptă unanim traiectoria iberică a pătrunderii pulberii în partea occidentală a continentului, la noi penetrația s-a produs prin țările balcanice, venind de la turci. (...)
Izvoare variate amintesc prezența ei [pulberii] în China antică, la arabi și la bizantini, cu mult înainte de a fi întrebuințată în Europa.
191 (...) Sunt și unele păreri autorizate care susțin o pretinsă proveniență arabo-bizantină. De necontestat, însă, este faptul că arabii cunoșteau și utilizau pulberea în a 2 a jumătate a secolului XIII., denumind-o abia după aceea cu numele salpetrului. Schimbul reciproc de informații în cadrul contactelor stabilite cu imperiul bizantin se pare că le-ar fi conținut și pe cele referitoare la pulbere. Lumii bizantine îi aparține un personaj faimos, Marcu Grecu, care a deținut un rol de seamă în dezvoltarea pirotehniei. În lucrarea sa Liber ignium ad camburendos hostes dezvăluie nu numai secretul focului grecesc, ci și pe cel al pulberii. Focul grecesc era un mijloc de luptă a cărui paternitate o atribuie lui Kalinikos, mare constructor la Heliopolis, în Siria. Acesta l-ar fi descoperit în 673 și avea o compoziție de sulf, sare, rășină, asfalt calcaros etc. Era lansat prin sifoane, oarecum asemănător aruncătoarelor de flăcări de astăzi. Printre focurile de război descrise se afla și un „foc zburător”. Mixtura era realizată din 1 livră de ulei de petrol, 6 livre de măduvă de cuma ferula, 1 livră de sulf, 1 livră de grăsime de berbec și ulei de terebentină după necesitate.
Lucrarea sa, citată de Bacon și Albert cel Mare, a constituit referința pentru toate textele pirotehnice europene dinainte de al doilea sfert al veacului al 16 lea și, uneori, mai târziu. Manuscrisul conține certe incidențe arabe și din acest motiv există unii autori care îl contestă pe Marcu Grecu, atribuindu-i autoritatea unui anonim spaniol, care, la rându-i, l-a lucrat după unele izvoare arabe.
196 (...) Anticii cunoșteau 6 metale, dar aceasta nu însemna metalurgie, căci definiția nu înglobează numai tehnologii de ardere pe care industria le-a moștenit.
10. Arhitecți în lumea
aburului
205 Vă mai amintiți de Heron? Mai bine zis de jucăria lui, celebra „eolipilă”? Nimic până în secolul XVII nu ne-a mai atras atenția asupra potenței aburului.
205 Vă mai amintiți de Heron? Mai bine zis de jucăria lui, celebra „eolipilă”? Nimic până în secolul XVII nu ne-a mai atras atenția asupra potenței aburului.
12. Destinul Paradisului
Un halat alb pentru omenire
259 (...) Adevărați discipoli ai lui Esculap, considerând că o substanță ce poate aduce o mare mântuire suferințelor umanității nu trebuie să devină o sursă de profituri, savanții englezi nu i-au protejat descoperirea [penicilina] prin nici un brevet.
261 (...) Starling, împreună cu biochimistul american William Bate Hardy, numește aceste substanțe hormoni. Semnificația etimologică greacă este „deșteptătorul activității”.
262 (...) În 1966, la National Brookhaven Laboratory, doctorul Panayotis Kastoyanis realizează, pentru prima dată, sinteza insulinei umane. Se obținea primul hormon sintetic.