Nicolae Busuioc, Biologie și
literatură, Princeps Edit, Iași, 2008, 233 p.
Daniel Corbu - O carte despre omul biologic și
despre metamorfozele spiritului
(6) De altfel, definiția transdisciplinarității pe
care o acceptă Nicolae Busuioc (și care ni se pare și nouă cea mai clară) este
cea a lui Basarab Nicolescu: Așa cum indică prefixul latin din nume, trans
înseamnă ce este între, ceea ce străbate diversele discipline și ceea ce
este dincolo de orice disciplină.
8 (...) O carte despre metamorfozele
spiritului.
Introducere
11 (...) Din primordium și până la contemporaneitatea
noastră, omul încearcă să-și ofere sieși deschiderea spre zona luminoasă a
existenței.
NATURA DINCOLO DE NATURĂ
Metafizica resorturilor naturii
13 (...) Până a fi considerată o „cercetare a esenței”
sau, după Aristotel, o „știință a ființei ca ființă”,
metafizica a fost definită în fel și chip, de la sensul peiorativ sau
critic până la a însemna cunoașterea realităților materiale prin intermediul
rațiunii.
15 (...) Pentru a a da o formă concretă gândului său,
el [Bergson] dă exemplul cu daimonul
lui Socrate. În plan speculativ, i se părea că intuiția se comportă asemeni
daimonului socratic: „(...)”.
Secvențe din „saloanele naturii”
21 (...) Bobul în pământ dă viață, el reprezintă o epifanie
a creației, o creație cosmogonică, semnificația devenirii își are începutul
aici.
29 (...) Palimpsestul acesta e ca o metaforă cu
însușirile ei evidente, de aici și starea de ambiguitate, dar și de frumusețe a
faptului, nu atât observat, cât insinuat.
De la limbajul nearticulat la fundamentele gândirii
Fundamentele neurofiziologice ale gândirii
39 (...) Nu mai este de mirare nici faptul că într-o
bună parte a istoriei omenirii, poeții și miturile au stat la
baza cunoașterii uneori mult mai profunde decât observarea atentă.
DE LA BIOLOGIE LA FILOZOFIE
Biologia – învățătură asupra vieții
44 (...) Cunoașterea generală a naturii corporale
provine din distincția dintre natură și mit. Leucip(5) afirma că
„universul este vid și umplut de corpuri în același timp”. La rândul
lui, Hipocrat(6) a evidenția rolul naturii în vindecarea bolilor.
Cel mai de seamă reprezentant al medicinei grecești era interesat de
aspectele psihologice ale bolilor corpului. (...)
5 = Leucip, filozof grec. A întemeiat, împreună cu
Democrit, atomismul, doctrină potrivit căreia materia este compusă din atomi și
vid.
6 = Hipocrat din Kos, nedic grec, supranumit
„părintele medicinei”.
45 (...) După Platon, viața echilibrată ține de
înțelepciune și „nu există decât o cale de salvare: să nu exersez
sufletul fără corp și nici corpul fără suflet”.
(...) Nu trebuie să se uite nici o clipă că noul discurs
filozofic, care a luat locul celui mitic, și-a fixat cadrul în care
formarea lumi devenea obiectul principal de meditație, într-o strânsă legătură
cu raționalitatea, ca un criteriu de aflare a adevărului.
FIINȚA UMANĂ - INTELECTUL ȘI PROCESUL DE CREAȚIE
52 (...) Platon visa la depășirea cunoașterii
aparențelor pentru a ajunge la esențele absolute și imuabile ale
lucrurilor. Cum însă nu există cunoașterea absolută, omul nu mai speră să identifice
adevărurile prime pentru a înțelege „totalitatea a ceea ce este”.
Locul lui Gerard din Cenad
55 (...) Notațiile lui Gerard din Cenad ies din
negurile evului de mijloc și abia acum ne dăm seama de bogata lui zestre
teologică, antică și culturală, în ciuda unui pronunțat eclectism pe
care, la urma urme, nu-l putem condamna, dar ne impresionează prin gândirea
temerară și prin temeinicia reflecțiilor sale.
57 (...) Nu puține sunt textele în care își
mărturisește opiniile asupra unității dintre lumea materială și spirituală,
inspirat desigur de sistemul neoplatonic al lui Eriugena, un gânditor
important din Europa apuseană până la apariția scolasticii. Pentru omul
cunoscător din anul 1000, conceptul de concordie se trăgea din vechile
mitologii orientale, or interpretarea dată de Gerard în „Cântecul sferelor”
deriva din reprezentările platonismului.
59 (...) Un fel de Cicero de prin ținutul
Cenadului, un Cicero care, printre altele, a tălmăcit Timeu
al lui Platon ca să afle cât mai multe despre armonia lumii și
despre mersul stelelor.
Buffon și istoria naturală
62 (...) Obiectivitatea și sinceritatea sunt dezarmante
dacă ne gândim că el se întoarce la antici și le recunoaște superioritatea
în multe privințe față de contemporanii săi. „Li se aduce anticilor învinuirea
de a nu fi elaborat metode și moderni se consideră cu mult deasupra lor pentru
că au făcut un număr mare de orânduiri metodice și de dicționare de felul celor
despre care am vorbit mai înainte; sunt convinși că aceasta este dovada că anticii
nu aveau atâtea cunoștințe de istorie naturală câte avem noi.
63 Totuși, adevărul este cu totul altul, în cele ce
urmează vom avea nenumărate ocazii să dovedim că anticii erau mult mai
înaintați în cunoștințe de istorie naturală și mai instruiți decât
suntem noi, nu în fizică, ci în istoria naturală a animalelor și mineralelor...”.
De altfel, el considera că Aristotel, Teofrast și Pliniu au fost primii
naturaliști și în multe direcții erau și cei mai mari.
64 (...) Interesantă pentru noi, vecinii Mării
Negre, este opinia potrivit căreia năvala apelor Oceanului n-a cuprins și Marea
Neagră, se pare nici Marea Caspică, pentru că apa pe care o primește din Dunăre,
Nipru, Don și din alte fluvii este suficientă ca să o formeze și că, de altfel,
ea curge cu o mare viteză prin Bosfor în Marea Mediterană.
Lucian Blaga – știință și creație
74 (...) Sensibilitatea lui pentru spiritul creator al
omului a devenit un „dragoman stilistic”(4) orientat spre marile culturi
cu profunzime revelatoare. (...) În paralel cu interesul unei noi filozofii a
naturii și a ontologiei umanului, metafizica lui a deschis un larg orizont al
cunoașterii, punctul „arhimedic” al gândiri sale aflându-se tocmai în
concepția privitoare la structurarea inconștientului și la teoria matricii
stilistice cel două mari punți de legătură între cunoaștere, cultură, valoare,
cheia întregii lui filozofii a creației.
4 = În Lucian Blaga, energie românească de
Vasile Băncilă.
PRINCIPII ȘI TEORII BIOLOGICE ÎN CORELAȚIE CU EVOLUȚIA
CULTURII ȘI LITERATURII
75 (...) De pildă, Platon, în Republica,
atunci când urmărește mișcarea către ce este prim în mod absolut, pune
existența binelui ca principiu prim și neipotetic. În sensul larg
al termenului, principiul e ceea ce este prim în ordinea existenței și
cunoașterii. Aristotel, în Metafizica, definește înțelepciunea ca fiind „o știință a cauzelor și
principiilor prime”.
Gândirea lui Goethe despre natură și om
77 (...) Vom insista mai târziu asupra importanței
convingerilor lui J. W. Goethe în privința evoluționismului, amintind de Metamorfoza
plantelor și de principiul corelării funcționale a organelor.
80 De la omul rațional, printr-o susținută viață
culturală și printr-un complicat proces de creație, s-a ajuns la omul symbolicum
(după Ernst Cassier), pentru că toate formele vieții sunt forme simbolice.
82 (...) Vorbind de olimpianul Goethe, vorbim
de elasticitatea spiritului, de uluitoarea deschidere spre curiozitate și
cunoaștere.
83 (...) Metamorfoza plantelor(4)
a fost considerată un model de tratare științifică, după cum Teoria
culorilor îndreaptă o eroare în care cercetarea de atunci persista.
4 = Prima ediție din Metamorfoza
plantelor a apărut în 1790 la C. W. Ettinger, Gotha.
Ce ascunde Muntele vrăjit al lui Thomas Mann?
94 (...) În parabola „muntelui vrăjit” sunt
sintetizate toate ipostazele aceleiași stări de spirit, ale „unui catarsis
declanșat de cunoașterea, înțelegerea, resimțirea veșniciei,, ipostaza ale înălțării,
ca și timpul, corpul uman, dragostea, boala, genialitatea, muzica” (Ion Ianoși
în prefața Muntelui vrăjit). (...) Muntele își relevă pe rând ipostazele
proteice după chipul celui care se oglindește în prăpăstiile de la
poalele lui, cu presimțiri funeste ale sfârșitului.
95 (...) Textele antice indiene încorporează primele
elemente de panteism, ca apoi ele să apară la stoici și la neoplatonicieni,
continuând cu filozofia lui Spinoza, Schelling și Hegel.
96 (...) Claudia l-a însoțit [pe Castorp] prin
„împărăția suferinței și a morții” ca altădată Vergiliu pe Dante,
ajutându-l apoi să iasă la lumină.
98 (...) Pe / în munte pacienții discută ca într-un
demers-scenariu literar, aproape inițiatic, domenii umanist-iluministe, de
filozofia culturii și a stilului, religioase, politice, poetice, artistice
(adesea e invocat Banchetul lui Platon, se fac trimiteri
la Plotin).
100 Ca o concluzie, după derularea acestui capitol ce
se dorește a fi și un eseu despre ființa umană, se poate spune că protagoniștii
amintiți, figuri ilustre ale științei și culturii mondiale, nu s-au rezumat doar
la impunerea cercetărilor lor în prim planul disciplinelor respective, ci au
căutat acea „armonie ascunsă”, care, după Heraclit, „este mai
bună decât cea care este evidentă”.
DE LA ANTICI LA CIVILIZAȚIA LUMII CONTEMPORANE
102 (...) Când spunem de la antici la
civilizația lumii de azi, ne gândim în primul rând la drumul inimaginabil
de lung parcurs de om, însoțit de evoluția în timp al unui ansamblu de fenomene
caracteristice societății omenești, începând cu ele de ordin religios, moral,
științific și tehnic și continuând cu cele ce țin de estetică, artă, cultură și
literatură. Ne gândim la cei 40.000 de ani de istorie a civilizației, trecând
de la picturile rupestre la hieroglifele egiptene, de la alfabetul fenician la teatrul
din Grecia antică, de la uluitoarele rețele de drumuri ale Romei, la
bibliotecile Imperiului islamic, la mănăstirile medievale, tiparnița lui Gutenberg,
Renașterea și Capela sixtină, la telegraf și presa tipărită din ultimele
secole, la coloana brâncușiană a infinitului, mijloacele audiovizuale moderne,
sateliții de comunicare și la alte sofisticate invenții, o trecere fabuloasă în
revistă a ceea ce omul, cu mintea lui pătrunzătoare, a produs pe Terra. E ca și
cum ne-am propune să vedem, de exemplu, ce s-a mai întâmplat între Antigona
lui Sofocle, reprezentarea esențială pentru greci a legii naturale
înfruntând legea civilă și, să zicem, cucerirea spațiului interplanetar din
zilele noastre.
103 (...) Desigur, drumul acesta, dacă îl mai scurtăm,
poate fi fixat și între războiul din Troia și cel de-al doilea război mondial,
dar nu ne dorim să-l punem sub semnul faptelor belicoase, am putea găsi repere
mult mai înțelepte.
104 (...) Pentru a se ajunge la „har”, „înclinație”,
„talent”, interpretările asupra termenului s-au desfășurat între pozițiile
exprimate de un ilustru reprezentant al lumii antice, filozoful Platon,
și cele ale unor exponenți ai lumii moderne, gândindu-ne aici la Kant,
Descartes sau Nietzsche. Dacă avem în vedere, de pildă, opera de artă, Platon
susține că geniul artiștilor vine de la zei, o explicație potrivită
timpului său, pe când autorul Criticii puterii de judecare, Kant, spune:
„Geniul este dispoziția înnăscută a spiritului prin care natura (subl. n.)
dă artei regulile sale”, încât caracterul exemplar al operei de artă este
rațiunea pentru care arta trebuie deosebită de natură și de știință.
Cetatea antică
106 De ce cultura și civilizația antică?
„Multe minuni sunt pe lume, dar nici una nu este atât de minunată ca omul!”
(din Antigona lui Sofocle), înțelegând că umanismul
a fost un punct de plecare lăsat ca moștenire
de Grecia clasică, la care generațiile următoare se întorc mereu ca
la autentice valori, idei, fenomene culturale. O Grecie cu
uimitoare ei mitologie și cu varietatea de legende, cu locuri ale
cultelor legate de istoria Cetății și ale sărbătorilor
religioase (între care vestita Agora din Atena), cu marile școli
filozofice fără de care nu ne putem imagina gândirea elenistică, cu edificiile,
templele și sanctuarele arhitectonice fără egal, împodobite cu sculpturi
și statui la care Renașterea însăși s-a întors ca la modele de artă
ideală, o astfel de țară nu putea decât să fascineze și să uimească
continuu lumea întreagă.
107 O istorie de 5.000 de ani a Greciei, cu
perioadele aheeană, arhaică, clasică și elenistică, rămâne o atracție și
un mister la care se poate raporta orice alt tip de cultură și civilizație.
Apare Grecia și odată cu ea mitul, legenda și filozofia, apare Fidias
și se naște sculptura măiastră, apare poetul și simbolul capătă
imagini strălucitoare, se naște Heraclit și odată cu el eterna
curgere a lucrurilor. Într-o asemenea înlănțuire, spiritul omenesc este
într-un permanent și splendid efort de a întâlni armonia și morala din
el.
Un tablou al omului grec
și al evoluției sale interioare, în care gândirea, inteligența și
ingeniozitatea se împletesc echilibrat, poate constitui o paradigmă
pentru omul modern. Un Ulise iscusit, curajos, abil și prudent rămâne prototipul
cu valoare de simbol, un model din antichitatea greacă, care,
paradoxal, nu se știe cât interes mai prezintă pentru lumea de azi, în ciuda
faptului că se mai întâlnește îndemnul „întoarcerii la greci”. După
opinia specialiștilor, cel puțin din perspectiva unei psihologii istorice,
această „întoarcere” ar avea suficiente motive. „Operele pe care
le-a creat Grecia antică sunt destul de diferite de cele care constituie
propriul univers spiritual pentru a ne înstrăina de noi înșine, pentru a ne da,
odată cu sentimentul distanței istorice, conștiința unei transformări
a omului”, remarcă J. P. Vernant(1).
1 = Jean Pierre Vernant, teoretician francez,
specialist în studii de psihologie istorică, autorul lucrării Mit și
gândire în Grecia antică, ediție în limba română, Ed. Meridiane, 1995, traducere
de Zoe Petre și Andrei Niculescu.
108 Într-o tradiție culturală de care noi, românii, n-am
încetat să fim legați, nașterea Cetății și a Filozofiei răspunde curiozității umane în cel mai înalt
grad, nimeni nu poate face abstracție de corpul de discipline pozitive
lăsate moștenire de gândirea greacă. Același J. P. Vernant
sintetizează: „De la homo religiosus al culturilor arhaice la omul
politic și rațional pe care-l au în vedere definițiile aristotelice,
mutația afectează marile cadre ale gândirii și întreg tabloul funcțiilor
psihologice: modurile de expresie simbolică și mânuirea semnelor – timp,
spațiu, cauzalitate, memorie, imaginație, organizarea actelor, voința, persoana
– toate aceste categorii mentale sunt transformate în structura lor internă și
în echilibrul general”. Dar din „miracolul” grec extragem acum ceea ce
ne interesează în mod direct. În cetățile grecești a apărut o nouă stare
de reflectare asupra naturii, pe deplin pozitivă, încât apariția
filozofiei a însemnat începutul gândirii științifice. Se știe, în Școala
din Milet, logos-ul a părăsit mitul, fenomenul
acesta, într-o exprimare plastică, ar lua înfățișarea formulei: orbul a căpătat
vederea.
109 Cu alte cuvinte, a avut loc revelația
descoperirii spiritului, dar numai ca urmare a schimbării de atitudine la
nivel de mutație mentală. Prin noua atitudine intelectuală a omului
grec, logos-ul devine o realitate. Această superioritate a
gândirii elenistice avea să influențeze gândirea occidentală. Să nu ne
imaginăm că eliberarea de care se vorbește s-a produs peste noapte, în spatele
noii gândiri au stat mult chipurile vechilor zei: Zeus cu cerul, Hades cu
întunericul și Poseidon cu marea și toți trei cu pământul oamenilor.
Filozofia
a încetat de a mai fi mit spre a deveni cu adevărat filozofie? Răspunsul
lui Cornford spune că da. După el, mitul era o narațiune, între
timp s-a „raționalizat”. Până la urmă, Cetatea grecească a triumfat,
noile forme politice iau locul celor vechi, ordinea naturală, cu
fenomenele ei atmosferice – furtuni, vânturi, ploi, trăsnete – se lipește de limbajul
mitic. Încă din timpul lui Hesiod(2), apar disocieri clare între magia
funcției regale și ordinea cosmică, potrivit căreia geneza lumii
este un proces natural, legăturile cu ritualul dispar, schimbările în gândirea
elenistică devin de-a dreptul revoluționare, ca să folosim o expresie mai
din zilele noastre. Ne întrebăm acum, ființa cum este privită, care
este natura ei?
2 = Hesiod, poet grec, cu poeme privitoare la geneza
Universului și la genealogia zeilor.
110 Gândirea încă oscilează, nu este sigură,
ceea ce surprinde dincolo de natură încă îi apare supranaturalul mitic,
i se pare că realitatea este de alt ordin. De exemplu, Parmenide(3)
vede ființa „imuabilă și identică”. Dar spiritul pozitiv se
impune din ce în ce mai mult, transformările mentale devin evidente.
Între fenomenele fizice și factorii de tip zeitate apar mari
diferențe, Cornford explicându-le limpede: „O gândire abstractă, ce
privează realitatea de acea capacitate de schimbare pe care i-o atribuia
mitul, renunță la vechea imagine a unirii contrariilor în
favoarea unei formulări categorice a principiului identității”. Gândirea
rațională plasează acum omul într-o altă lumină, , într-o altă concepție,
deși nouă ne plac încă și azi povestirile lui Homer. Sub formă de
incantație, imn sau oracol, poezia revelă un adevăr esențial cu un
dublu caracter: al doctrinei de înțelepciune și al misterului
religios. Tocmai această ambiguitate lasă cititorului impresia fascinantă de
amestec între realitate, imaginație și magie, frumusețea descrierii „aventurilor”
atrage și subjugă.
Între secolele VIII și VII apare și se
organizează Cetatea, cea care realizează în planul formelor mentale manifestarea
gândirii raționale.
3 = Parmenide din Eleea, filozof grec, reprezentant al
Școlii eleate și al doctrinei despre „Existent”.
111 Acum instituția Cetății devine umană,
ordinea socială umanizează, egalitatea în fața legii devine una pentru
toți cetățenii, filosofia însăși transformă mitul în rațiune.
Cetatea nu se mai identifică cu personaje privilegiate, schimbările
mentale nu se mai produc numai în structurile politice, ele simt și
domeniile dreptului, artei și economiei. Însăși Ființa capătă
forma vizibilă a unei pluralități a lucrurilor, „omul este măsura
tuturor lucrurilor”. Apar întrebări de genul: „Ce este imuabil în natură?
Care este principiul realității?”. Doctrina lui Parmenide proclamă contradicția
dintre devenirea lumii sensibile și exigențele logice ale
gândirii. Cu toții am auzit de gândirea matematică care a căpătat valoare
de model, prin ea s-a ajuns la analiza raporturilor unicului cu multiplul,
ale identicului cu varietatea. Tot după Parmenide, filosofiei
grecești îi revine obligația de a restabili legătura dintre universul
rațional și lumea sensibilă a naturii, în fapt aflarea
armoniei care trebuie să existe între cele două fundamentale entități.
Asupra antichității romane ne vom opri foarte
puțin, amintind mai întâi contrastul dintre cele două stadii de
desfășurare la greci și romani. Prin ceea ce se numea „virtutea
romană” nu ar trebui să se înțeleagă decât vechea morală a cetății
antice și că Roma nu a abandonat niciodată idealul colectiv
în avantajul individului, ca evoluție morală și socială.
112 În timp ce grecul era civilizat și
emancipat de vechiul ideal totalitar, romanul reprezenta tipul omului
robust, aspru și, în multe privința, chiar barbar. Roma continua
să se opună Greciei chiar ș atunci când cultura latină era
absorbită de cea elenistică, chiar și atunci când educația romană
încerca să rămână destul de diferită de cea clasică greacă. Dar trebuie
să reținem esențialul educației tânărului roman, care consta în a-i
inculca un sistem rigid de valori morale şi un anume stil de viaţă.
Şi aici se poate face o paralelă. Dacă în Grecia funcţiona idealul
homeric al faptei eroice, individuale, la Roma, iubirea de glorie şi
vitejia erau subordonate binelui şi salvării publice. Deşi
sistemele de educaţie din cele două zone antice erau atât de
diferențiate, aveau totuși un element comun, anume acela al alimentării,
și într-un caz și în celălalt, cu puterea exemplului ilustrat cu modele
luate din istoria națională, fie din epopeea eroică. Numai că
determinările în acțiunea eroilor la Ahile erau unele (de pildă, răzbunarea
morții unui prieten), la Agrippa sau la Octavianus Augustus priveau
ideea de salvare a patriei aflate în pericol. Ne mai oprim doar la a aminti
un citat din caracterizarea Romei, făcută de istoricul francez Henri
Marrou, exprimând în câteva cuvinte o întreagă filosofie a ceea ce a
însemnat civilizația Romei imperiale:
113 „Rolul istoric al Romei nu a fost acela de
a crea o civilizație nouă, ci de a implanta și înrădăcina solid în lumea
mediteraneeană civilizația hellenistică pe care o cucerise ea însăși. Politic
vorbind, opera Romei a fost aceea de a face din lumea întreagă o patrie
unică, de a reuni învingători și învinși într-una și aceeași comunitate.
Dra o comunitate se judecă după valorile din care se împărtășesc membrii
ei. Idealul Romei imperiale nu s-a limitat la valorile politice
propriu-zise: justiția, ordinea și pacea nu constituie în ochii săi un scop;
ele nu sunt decât mijloace care să permită oamenilor să trăiască în
siguranță și fericire, acea fericire care, în ochii gânditorilor
hellenistici, reprezenta valoarea supremă, telas-ul,
rațiunea de a trăi a umanității. Atingem aici esența conceptului de humanitas:
a organiza lumea, pentru a face să înflorească în ea valorile
civilizației hellenistice – civilizația fericirii”.
Ceea ce se impune a fi reținut din activitatea Cetății
antice sunt următoarele: în explicarea diversității fenomenelor nu-și
găsesc locul miraculosul și supranaturalul; delimitarea planurilor realității
și, nu în ultimul rând, respectarea riguroasă a identității. Și, ce este
cel mai important, ca un fel de rezultantă a schimbării de gândire în sensul
celor amintite este natura ființei.
114 În rezolvarea acestui misterios fenomen, gândirea
greacă, după opiniile teoreticienilor și analiștilor în materie, nu a știut
să folosească elemente din observarea manifestărilor naturale, abia rațiunea
experimentală a științei contemporane a pătruns în intimitatea unor conexiuni
pentru a afla ce se petrece dincolo de natura lucrurilor. Însă aprecierile și
noile viziuni asupra omului, ca organizare perfectă a materiei inteligente,
prin mijlocirea rațiunii elenistice, vor rămâne pentru totdeauna ca
naturale „fiice ale Cetății”.
Epoca Renașterii
115 (...) Cum nu există creație ex nihilo,
nici Renașterea nu putea să apară din nimic. (...) Apariția și explicarea
fenomenului renascentist a fost subiectul studiului multor umaniști și
istoriografi, printre alții presupunându-se că Petrarca ar fi fost unul din
primii scriitori care au făcut distincție între epoca antică, anterioară
nașterii creștinismului și cea modernă. El credea în renașterea unei virtus
romana după descompunerea marelui imperiu și a consumării
timpurilor obscure.
116 După o degenerare continuă a imperiului roman,
artiștii din quattrocento fac o adevărată pasiune pentru izvoarele
resurecției artistice la care asistau. Destinul literaturii latine
începe să se schimbe, poezia, arta, elocința ies din decadență și se îndreaptă
spre vârfuri care fuseseră atinse doar în antichitatea hellenistică. (...)
După veacuri de-a rândul, studiul limbilor vechi – elina, latina,
ebraica – redevine necesar, contactul cu natura redeșteaptă întreaga artă, distrugerea
invaziilor barbare și furia iconoclastă creștină iau sfârșit. (...)
Renașterea, această prodigioasă epocă din istoria și cultura europeană, s-a
instalat fericit și omul se regăsește, ca într-o oglindă ideală, în omul de
altădată, în cel antichității. De ce în omul antichității?
(...) Antichitatea a fost doar unul dintre pilonii de susținere a acestei
credințe [noi].
117 (...) Acum se construiește Palatul Dogilor din
Veneția, se descoperă opera istorică a lui Tacitus, iar Leonardo Bruni
scrie Istoria poporului florentin. (...) Pico della Mirandola,
gânditorul, scrie cele 900 de teze, introduse în discursul Despre
demnitatea omului, pictorii Botticelli și Giorgione își desăvârșesc opera,
editorul Aldo Manuzio editează 27 clasici greci, se publică traducerea
integrală în latinește a operelor lui Platon.
118 (...) Apar Durer,
Cranach, Morus, Luther, Columb, Rabelais, da Gama, Holbein, Erasmus, apoi
Copernic, Ronsard, Montaigne, Calvin, El Greco, Kepler, Grotius. (...)
Așa se explică și un alt aspect care ne interesează în mod deosebit: în sculptură
reapare „corpul clasic” și în același timp pasiunea pentru anatomie.
120 (...) Ne putem
imagina cu câtă plăcere erau studiate în acele vremuri colecțiile de
scrisori ale lui Cicero sau ale lui Plinius. (...) Se spune că Orfeu
era văzut adesea cântând din liră și înconjurat de păsări care-l
acompaniau cu trilurile lor.
1 = Jacob Burckhardt,
scriitor și istoric elvețian de limbă germană, cu lucrări de istoria artei și a
civilizațiilor, autor, între altele, al Civilizației Renașterii în Italia
și al Istoriei civilizației grecești.
121 Cântecele
melodioase fermecau ascultătorii, atmosfera părea de paradis. Curajul de a
coborî în Infern pentru a o salva pe Euridice îl transformă în erou
legendar. Un Orfeu pierdut în mistere și între păsările măiastre.
122 (...) Dorința omului
de acum a fost să înfăptuiască lucruri mai mari decât cele ale Antichității,
în mare parte el a și căpătat conștiința de a fi izbutit în multe privințe.
Civilizația lumii moderne
126 (...) Nimeni n-a pus
cu mai multă căldură problema echivalenței culturilor (echivalență între
cultura europeanului, a slavului, a negrului sau a chinezului),
pornind de la factorii stilistici care influențează plăsmuirile „teoretice” ale
științei, cât și a asupra altor strructuri intime ale acesteia.
128 (...) Ca să păstrăm o
cronologie în termeni de comparație, civilizația antică, mai ales cea greacă,
avea în vedere umanismul în care omul era punct de plecare și nu un scop
în sine, el era apreciat direct cu opera lui.
129 (...) Aproape totul
este asimilat economicului, aproape toate modelele sunt reduse la homo
aeconomicus, până și valorile culturale sunt puse în umbra celor
materiale, „capitalul” devine unitatea de măsură a tuturor lucrurilor.
INCURSIUNE ÎN LUMEA CĂRȚII,
A LITERATURII
135 (...) Cine n-a
descoperit încă acest „viciu” este condamnat la o viață cenușie și atât de
mohorâtă încât întoarcerea la înțelepciunea tragică a lui Dionysos este
imposibilă.
Acumularea unui ocean de
scrieri
137 (...) Termenul
hieroglifă (din grecește: hieros-sfânt și gliphein-a
grava) ne duce cu gândul la folosirea rituală pe care preoții o destinau
acestor semne.
(...) Trecem peste cele
fonetice, aici identificându-se în mod deosebit inscripțiile de la Byblos,
scrierile feniciene, paleoebraice, alfabetele arameice, pentru a ne opri la
fascinanta scriere arabă, care, după cea latină, era cea mai
răspândită în lume.
138 O inscripție trilingvă – greacă,
siriană, arabă – descoperită lângă Alep, atestă scrierea arabă autentică. (...)
Scrierea arabă a servit și încă o face la notarea limbilor din afara
grupului semitic, adică persana, turca, afgana, malgașa și unele limbi
indiene. Intrăm însă și în universul grec și latin, unde inventarea
scrisului este atribuită lui Kadmos, legendarul fondator al Tebei. Colonizarea
zonelor din jurul Mării Negre, înălțarea de cetăți, instaurarea unei noi
ordini sociale au determinat apariția scrierii folosită deopotrivă în
numeroase variante locale, dar și în texte ce figurează pe vasele
stilului geometric. Însăși marea Iliadă a lui Homer,
perpetuează existența scrierii grecești. Evoluția continuă, scrierile
elenistice și bizantine parcă urmează victoriilor lui Alexandru cel Mare,
papirusurile se înmulțesc, totul înflorește. Acum apar diferitele tipuri
de scriere: unciala greacă (scrierea copiștilor), cursiva
(folosită în lumea afacerilor), scrierea de cancelarie (în
administrația Ptolemeilor și a romanilor din Egipt), minuscula
(creație bizantină). Alfabetul latin, cu cele 23 de litere, se va
definitiva abia în secolul I. Imperiul roman va fi bilingv
și contribuția grecească de la Atena la Alexandria va fi decisivă în
planul scrierii, cu alte cuvinte civilizația romană este o civilizație
elenică.
De la manuscrise la
incunabule
138 (...) Manuscrisul sub
formă de sul cedează locul cărții cu file, numită codex, iar
odată cu perfecționarea acestor file din tăblițe de lemn, a apărut legătoria de
cărți. Copiștii (mai ales călugării din mănăstiri) învățau limba latină,
gramatica, ortografia, caligrafia și practicau această meserie-artă în scriptorium,
un spațiu special aflat într-o totală liniște și izolare.
139 Horațiu
spunea: „Grecia învinsă a învins pe sălbaticul ei învingător”.
Scrierea latină și-urmat imperturbabil destinul cucerind întreg
Occidentul.
De la manuscrise la
incunabule
140 (...) Dar care sunt
cele mai vechi manuscrise cunoscute și ajunse până la noi? (...), apoi Papirusul
Iliadei și Odiseei, (..:), primul catalog al scriitorilor clasici
făcut de Callimach din Cyrene Pinakes, apoi De agricultura
de Cato și Retorica lui Heremium, Poemele
lui Martial și Athenaion Politeia (Constituția Atenei) de Aristotel,
(...). Manuscrisele cel mai vechi din România sunt Evanghelia lui Nicodim
(1405), Pomelnicul Mănăstirii de la Bistrița (1407), Manuscrisul lui Gavriil de
la Neamț (1439) și Mineiul lui Paisie comandat de Ștefan cel Mare (1504), apoi
Codicele Vorenețean și Evangheliarul ferecat de Marcea (1519), toate scrise în slavonă,
limbă folosită în slujbele bisericești și în cancelariile
domnești.
143 (...) Să ne amintim
de scrisoarea lui Gargantua către Pantagruel în care se face nu altceva decât
un binemeritat elogiu tiparului: „Acum s-a făcut rânduială întru toate și în
privința limbilor: greaca, fără de care nici un om cu obraz nu se
poate socoti învățat, apoi caldeiana, ebraica și latina. (...) Lumea e
plină de cărturari și de dascăli învățați, te întâmpină pretutindeni dughenele
cu cărți de tot felul, încât sunt înclinat să cred că nici pe vremea lui Platon,
Cicero sau Papinian învățătura nu era mai la îndemână decât
astăzi...”
144 (...) Orice
cercetător care se respectă, fie în domeniul umanistic, fie în cel al științei
și tehnicii, nu poate face abstracție de disciplinele bibliologice (biblioteconomie,
bibliografie, ex-libris, informatica documentară.).
145 (...) Vom încerca
emoții deosebite dacă vom privi cu atenție paginile primelor tipărituri ale lui
Gutenberg, între care singura foaie care s-a mai păstrat din Judecata de
apoi sau Gramatica latină a lui Donatus sau Biblia
cu 42 de rânduri. (...) Se știe că tot ce s-a tipărit între anii 1455-1500
poartă denumirea de incunabule (de la latinescul incunabulum - leagăn).
(...) La Iași, doar Bibliotecile „M. Eminescu” și „Gh. Asachi” sunt
deținătoarele fericite ale câtorva incunabule sub semnăturile iluștrilor Thomas
d Aquino, Sf. Augustin, Piccolomini, Plutarch, Pollux, Pacioli, Aristoteles.
Uneori viața imită
literatura?
155 Istoria cărții semnalează
apariția succesivă a acelor tipărituri care au determinat și influențat
evoluția însăși a rafinamentului din lumea aleasă: (...), Astreea
lui H. d Urfe, Iubirile lui Polidor sau Cleopatra
(1640) a lui La Calprenede sunt doar câteva dintre mult căutatele scrieri
pentru desăvârșirea educației în epocă. (...) La un moment dat Mincinosul lui
Corneille face ravagii, îl urmează Racine cu celebrele Andromaca, Berenice,
Britannicus, Alexandru cel Mare, Fedra și Ipolit.
156 (...) Într-o
exprimare mai largă, ex-libris-ul este un fel de formulă care
identifică proprietarul unei cărți, termenul tradus însemnând din cărțile mele,
din biblioteca mea. Inutil să mai amintim că ex-libris-ul este
unul din elementele care asigură cărții valoare bibliofilică.
157 (...) De obicei, ex-libris-ul
redă numele, inițialele sau simbolul heraldic al posesorului. Exemplare din
biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino și din cea a domnitorului
bibliofil Nicolae Mavrocordat poartă asemenea ex-libris-uri,
o etichetă pe care s-a gravat o compoziție alegorică urmată de numele
respectiv. (..) Cel mai vechi ex-libris românesc este datat 1692
și a aparținut lui Calliarchi, medicul lui Constantin Brâncoveanu.
De la destinul cărții la simbolul
lor
158 (...) Ne vom opri
asupra primelor, plecând de la bine cunoscutul dicton latin habent sua
fata libelli, pentru că acesta ilustrează cel mai bine unele
spectaculoase oscilații ale „valorizării cărții”, expresia din urmă
aparținându-i lui Șerban Cioculescu.
159 (...) Vorba
profesorului cărturar Constantin Ciopraga: „Ai cioplit coloane și frize,
ai sculptat cariatide și figuri votive, însă acestea nu sunt încă
temple. Ele, piesele astfel pregătite, așteaptă momentul
convergenței, prinderea în încheieturi, clipa când, strânse într-un asemenea
ansamblu, vor spune privitorilor mai mult decât niște lucruri disparate”.
161 (...) Dihotomia
clasică viață-carte apare azi ca vetustă, nu se mai pornește dinspre biografie
spre operă, ci invers, dar acest lucru nu exclude legitimitatea „vieților”.
Și aici ne gândim la Plutarch, autorul biografiilor de acum două mii de ani
și la mult mai apropiatul de noi Andre Maurois.
Surprinderea realității
în iluzoriul ei
166 (...) Aristotel
spunea că în vis omul judecă
„precum un vegetal”, misterul visului „brodează emfatic” realitatea.
169 (...) O,
tempora, o, mores! Vremuri și moravuri de pe timpul lui Cicero,
expresie de indignare, azi mai mult cu nuanță de obsesie, obsesia timpului
neiertător.
SCRIITORII ȘI SENTIMENTUL
NATURII
173 (...) Să ne amintim
de interesul naturii umane sau de rezonabila cercetare a omului, ca parte a
naturii – homo pars naturae.
Substratul natural al
literaturii
176 (...) „(...) Era tot
o manifestare a poetului artifex, dar, de data aceasta, Arta nu
mai voia să imite Natura, ci s-o depășească, să-i opun o suprarealitate mai
bogată în esențe, tocmai pentru că nu mai era doar ecoul unor date concrete, ci
o construcție independentă în spirit”(1)
1 = „Câteva mituri ale
poeziei moderne pe care poetul Șt. Augustin Doinaș le surprinde drept impulsuri
ale „creației lumii prin verb”(Eseuri, p. 83).
Determinism și literatură
182 (...) Într-o
formulare reducționistă, doctrina determinismului presupune că „toate
evenimentele sunt hotărâre înaintea petrecerii lor”. Pe această temă, filozofia
este într-o continuă dispută. Democrit a afirmat că materia este
formată din atomi ale căror mișcări se supun unor legi fixe.
Epicur pretinde că ființele umane pot declanșa singure acțiuni,
alegând între ce este bine și rău. (...)
183 (...) E ca și cum ai
spune că universul, prin particulele lui elementare, conține încă din imemorial
opera lui Homer, filozofia lui Platon, catrenele lui Omar Khayyam sau
ideile Sf. Augustin. (...) Trecerea timpului determină apariția elementelor
noi, așa cum s-a întâmplat în lumea vie, când printr-un proces complex (unii îl
acceptă ca misterios, alții ca științific) a dat naștere unei enorme
diversități de organisme, între care și homo sapiens.
Mihail Sadoveanu în fața
naturii
185 (...) „Tipul de
erudiție agreat de Sadoveanu e legat în realitate de funcții practice, ca
scriitor el absorbind puncte de vedere, fapte, experiențe (...)”, ne spune Constantin
Ciopraga într-un capitol extrem de interesant din Propileele
sale.
186 (...) Opera sa în
ansamblu realizează o polifonie excepțională, George Călinescu
comparând-o cu „o țiteră uriașă, cu mii de strune, toate acordate cu
grijă, timp de o viață de om”.
190 (...) Paleologu
Alexandru:
„(...) Natura e pentru el
o „epifanie” a misterului cosmic. (...) În solitudinile rupestre evocate
de Sadoveanu nu sunt numai baci cititori în stele, ci și cărturari și magi, ca
cei de la Izvorul Alb sau Decheneu al XXXII lea și urmașul acestuia, Kesarion
Breb, cel inițiat în „Eghipet” și trăit în sferele înalte la curtea
imperială a rafinatului Bizanț. Regresiunea aceasta însemna nostalgia
originarului, e trimiterea la arhe, la începuturi, la instaurarea
primă a spiritului, adică a legii în lume. Nostalgia arhetipurilor este
în fond anamnesis platonician și presupune mitul eternei
reîntoarceri. (...)”
192 Dacă druizii
celtici atribuiau crengii de vâsc calități curative și
regeneratoare, Sadoveanu transformă aceeași creangă într-una de aur,
dând titlul uneia dintre cele mai fascinante scrieri ale lui. (...) Iubirea
transfigurată a lui Kesarion Breb pentru Cenușăreasa Bizanțului rămâne
ca un ram-arc celest în eternitate să amintească despre cel mai pur simțământ
uman.
OMUL ÎMPOTRIVA NATURII
Conflictul dintre lume și
nelume
203 (...) Îi [omului
modern] va veni greu, cu atât mai greu cu cât o prețuiește și o simte cu totul
diferit decât o simte cu totul diferit decât o făceau Orfeu și Virgiliu,
Buffon și Humboldt, Goethe și Eminescu, Racoviță și Antipa, Sadoveanu și
Rebreanu...
Omul și literatura
213 (...) Nume de glorie
precum Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, Cervantes, Tolstoi, Eminescu,
Rilke, Hugo, Whitman ne subjugă magnific, inițiindu-ne în marea literatură
a lumii.
Omul și
transdisciplinaritatea
230 (...) Dar tot „natura
este cel mai bun medic și numai prin faptul că ajutăm eforturile ei mai
obținem oarecare succese. În corp există un agent necunoscut care
acționează pentru tot și pentru părți. Nu-i doar un scop și un efort, e o
simpatie totală” (Hipocrate).
CÂTEVA CONCLUZII
223 (...) Este aproape
imposibil ca în zilele noastre, în prezența unei cantități uriașe de
informații, să mai fie un Platon, Michelangelo, Galileo Galilei sau un
Newton.
Bibliografie
229 (...) Ciopraga
Constantin, Propilee, Junimea, Iași, 1984
230 (...) Coulanges
Fustel de, Cetatea antică, Meridiane, București, 1984
Delumeau Jean, Civilizația
Renașterii, Meridiane, București, 1995
(...)
Dumitrescu-Bușulenga Zoe,
Valori și echivalențe umanistice, Eminescu, București, 1973.
(...)
Eliade Mircea, Istoria
credințelor și ideilor religioase, Ed. E. Ș. E., București, 1988.
(...)
231 Leveque Pierre, Aventura
greacă, Meridiane, București, 1987.
(...)
Vernant Jean-Pierre, Mit
și gândire în Grecia antică, Meridiane, București, 1995.