Despre Mathias Rex (FUGEDI 1990)

Fugedi Erik, Despre Mathias Rex. La comemorarea a 500 de ani de la moarte, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

 

309 (...) Tradițiile militare i-au fost transmise de tatăl său [Hunyadi Janos / Iancu de Hunedoara], tot el i-a conferit titlul de cavaler, la vârsta de unsprezece ani, în cetatea Nandorfehervar (Belgrad - n. tr.), (...).

(...) Peste un an, a savurat victoria tatălui său, renumită în lumea întreagă, asupra sultanului otoman, dar, din păcate, încă în acea toamnă asista și la moartea părintelui său. (...)

310 Partidul Huniazilor, deși avea domenii mai puține, iar în lupta politică a pornit cu o armată mai mică, putea, pe de o parte, invoca victoria obținută asupra turcilor de Iancu de Hunedoara, iar pe de altă parte, mișcarea de după executarea lui Ladislau de Hunedoara a dovedit că în partea răsăriteană a țării nu prea se poate guverna fără un reprezentant al acestui partid. (...)

[regele Matei] Pe Szilagy Mihaly l-a numit guvernatorul său personal, l-a însărcinat cu apărarea împotriva turcilor, îndepărtându-l astfel din Buda, din centrul puterii, fiind exclus din centrul puterii unul din autorii spirituali ai Pactului de la Seghedin.

311 (...) I-a mers mai greu cu turcii, deși la începutul domniei toate semnele indicau că dorește să-și urmeze tatăl în ceea ce privește prestigiul câștigat în fața acestora. În 1458, când a auzit că turcii ocupaseră localitatea Galamboc (Golubac, Serbia – n. tr.), a declarat rebeliune [?] generală, dar a trebuit să întrerupă campania din cauza rebeliunii lui Garai. N-a avut mai mult noroc nici peste cinci ani, pentru că, până ce a ajuns cu oastea la graniță, sultanul cucerise deja Bosnia, asupra situației create neavând efect benefic nici măcar faptul că Matyas a nimicit o trupă mică trimisă special de turci pentru a-l induce în eroare. Și-a reabilitat, totuși, prestigiul, deoarece, după un asediu îndelungat, a cucerit cetatea Jajca (Jajce, Bosnia – n. tr.). În 1476 a pornit din nou – ultima dată – la luptă împotriva turcilor, obținând un rezultat spectaculos prin ocuparea localității Szabacs (Sabac, Serbia – n. tr.).

Cea mai complexă și dificilă problemă pentru urmași și istorici privind domnia și personalitatea lui Matyas este problema otomană. Au fost unii care, pur și simplu, l-au acuzat de trădarea intereselor țării, au fost unii care susțineau că vroia să-și întoarcă armele împotriva turcilor doar după cucerirea unor teritorii occidentale mai bogate și au fost istorici care au explicat atitudinea lui față de turci prin intermediul noțiunii de domnitor renascentist. Dacă vrem să-l înțelegem pe Matyas trebuie să pornim de la următoarele premise: 1) A urcat pe tron la cinci ani de la cucerirea Constantinopolului, la cinci ani după ce sultanul reușise să-și aducă oștile, fără prea mari greutăți, din Asia în Europa; 2) Superioritatea numerică a oștii turcești a devenit de neegalat; conform specialiștilor, aceasta putea supraviețui și în urma pierderii a 70.000 de soldați (ceea ce constituia un număr mai mare decât toată oastea maghiară cu tot ce cuprindea ea); 3) Prin unirea puterilor creștin din Europa, sultanul eventual putea fi gonit de pe continent, dar această unire ținea mai degrabă de domeniul imaginarului decât de realitate, mai ales după ce oastea celebrilor cavaleri a suferit un eșec de răsunet, în 1397, la Nicopole; 4) S-ar fi putut încerca – și Matyas a încercat – o alianță cu perșii – care trăiau din punct de vedere geografic la est de turci – pentru ca Imperiul Otoman să fie prins în menghină, dar distanța era imensă și orânduirea socială atât de diferită, încât înfăptuirea unor concordanțe în privința operațiunilor militare ar fi fost imposibilă.

(...) Asedierea cetăților era o operațiune îndelungată, presupunea multe pierderi, tocmai de aceea inamicul putea fi nu numai reținut, dar și nimicit treptat, iar în cazul turcilor (care se angajau numai în campanii de vară) puteau să-i oblige la retragere încă înainte de sosirea iernii. Se poate presupune că aceasta era concepția lui Matyas, argument în acest sens fiind faptul că și cele mai mari succese le-a avut în cucerirea unor cetăți. Segmentul natural din centura de apărare a ungurilor putea fi constituit din Szendro (Smederevo, Serbia – n. tr.), Galamboc, Nandorfehervar, Jajca, Szabacs, dar nici asta nu s-a putut realiza, pentru că nici Galamboc, nici Szendro n-au ajuns pe mâna ungurilor.

Nereușita cuceririi celor două cetăți a avut urmări grave din punctul de vedere al locuitorilor țării. Turcii aveau aici două oști, una regulară, sub comandamentul sultanului, iar alta iregulară, a akingiilor, pentru care sultanul nu-și asuma responsabilitatea; ca atare, invazia acestora nu se considera război sau stare de război. (...) Călare pe cai deosebit de bine instruiți, turcii dădeau lovituri prompte, pustiau, jefuiau, dar mai ales adunau sclavi, încercând astfel să înfrângă psihologic rezistența locuitorilor. Comportamentul acestei a doua oștiri l-a determinat pe Matyas să organizeze apărarea împotriva atacurilor. I-a însărcinat cu aceasta pe subcomandanții de trupe rapide, cea mai mare bătălie dându-se în 1479, la Kenyermezo (Câmpul Pâinii, România – n. tr.), între ungurii conduși de Kiniszi Pal și Bathory Istvan și cetele turcești care pătrunseseră în Ardeal, jefuiseră și erau pe punctul de plecare. Semnificativ pentru diferența de proporții este că, în legătură cu această bătălie, s-a vorbit despre 30.000 de morți turci și 8.000 de unguri.

Încă o dată, în a doua jumătate a domniei lui Matyas, se sperase că acesta totuși se va întoarce împotriva turcilor, în locul războaielor fără perspectivă purtate împotriva lui Friederich III. Împotriva lui Baiazid II, ce se urcase pe tron, s-a răzvrătit fratele acestuia, Dzsem (Djem), dar a fost înfrânt, refugiindu-se la cavalerii de Malta (1481), iar de acolo, la curtea papală.

312 Matyas, care a realizat ce șanse ar fi avut dacă ar fi atacat Imperiul Otoman aliat fiind cu un „dreptcredincios” musulman, l-a chemat la el pe Dzsem. Cererea nu i-a fost îndeplinită. „Cunoști frica leului – scria solul papal care a dus tratative – nu suportă să fie indus în eroare”. Într-adevăr, urzeala complicată a fost destul de vizibilă, astfel că în 1483 a încheiat un tratat de pace, pe o durată de cinci ani, cu sultanul.

(...) Și mai slab era serviciul de informare, putându-se afirma că niciodată regele n-a aflat adevăratele intenții ale turcilor și, până să dea porunca regală pentru pornirea campaniei, sultanul terminase deja operațiunea militară.

313 (...) Matyas a prevăzut evoluția evenimentelor; încă din 1465, în răspunsul la tatonările din scrisoarea primită de la papă, și-a oferit serviciile „...de e pornit fie împotriva cehilor, fie împotriva turcilor – scria – aici voi sluji pe Sfinția Voastră și Sfântul Scaun”. (...) După revolta din Ardeal, a primit la Oradea solia turcilor, apoi la Eger a obținut contribuția nobililor, iar la data de 31 martie 1468 a declarat războiul [împotriva cehilor].

(„Korunk”, 4/1990)

Fugedi Erik (1916) – istoric, Budapesta