Mistuit de dorul Tulcei (Amintiri) (MIȘCHI 2007)

Dumitru Mișchi, Mistuit de dorul Tulcei (Amintiri), Metafora, Constanța, 2007, 78 p.

 

7 (...) În copilărie m-am întins, cu alți copii, într-un lan verde și ne-am tăvălit prin lan, stricând o suprafață bună de cultură, până când ne-a văzut un om și ne-a gonit cu amenințări. Cred că a fost o manifestare primară de dorință de a lua contact cu Gea, inconștientă, dar arzătoare. (...)

 

Tulcea

13 Așa cum spune legenda, Tulcea îl are ca întemeietor pe Tule, care era șeful unui trib celtic. Se ocupau cu pescuitul, vânatul și creșterea animalelor. Ocupau partea dinspre est a locului, undeva pe unde este acum stadionul, pentru a fi mai aproape de Dunăre și pădurea existentă pe atunci. Dacă ar fi să luăm în considerație cele spuse de cercetători, celții erau un amestec de mai multe popoare care se întâlneau de la Atlantic până în Estul Europei și în Balcani. Ar fi important să fie așa, pentru că aceste popoare prelucrau fierul, așa cum susțin datele mai sigure despre Hollstadt, din nordul Austriei.

Grecii și romanii cunoșteau populațiile din Europa în Epoca Fierului sub numele de celți (keltoi) sau gali (galli).

(...)

Aegyssus sau Tulcea a fost fondată probabil de celți în secolul III î. H., ocupată apoi de geto-daci și inclusă în secolul I d. H. în provincia Moesia – sediul unei garnizoane romane. Menționată de Procopius printre cetățile refăcute de Imperiul Bizantin, de Justinian I pe malul dunărean(1).

Dar tot așa de bine Tulcea ar fi putut fi fondată de sciți. Sciții au fost împinși din Asia în estul și sud-estul Europei, mormintele lor au fost găsite în Siberia, în sudul Rusiei, dar și în Germania și Balcani(1).

Pe malul drept al Dunării, când pleci de la Isaccea spre Tulcea, se găsește un kurgan, despre care mi s-a spus că este un mormânt tătăresc. Când o căpetenie a tătarilor murea, era onorată de toți ostașii, care aduceau pământ în căciulă și-l turnau peste leșul acestuia până formându-se astfel o movilă funerară.

(...) Dobrogea fiind sub stăpânirea Turciei timp îndelungat, tătarii nu aveau îndrăzneala să atace teritoriul acesteia și în cele mai multe cazuri tătarii erau aliați ai Turciei. De aceea, eu cred că mormântul de pe malul drept al Dunării trebuie să fie un mormânt celtic sau scitic. De altfel, și romanii care au fost exilați la Tomis (Constanța), cum a fost Ovidiu, vorbesc de popoarele scitice din nord de Dunăre.

(...)

Imperiul Bizantin a avut relații comerciale cu țările românești, de unde importau mierea, ceară, brânză, cereale, lemn. (...)

La 11 mai 330, împăratul Constantin a inaugurat noua capitală a Imperiului Bizantin pe malurile Bosforului, care de acum se va numi Constantinopol.

14 Luptele pentru ortodoxie oricum au pătruns și în Dobrogea, iar influența acestui tip de creștinism nu poate fi contestată, deoarece stau mărturie lăcașele de cult, bisericile care au fost, se pare, acceptate și în timpul ocupației turcești, ceea ce nu s-a acceptat și în Bulgaria.

Teodora Preafericita, soția lui Teofil și mama lui Mihail III, restabilește cultul icoanelor. Ea a combătut erezia și a exterminat o sută de mii de paulieni care n-au acceptat ortodoxia(2).

Între perioada bizantină și ocuparea Dobrogei de către turci, aceasta a fost condusă pentru un timp de despotul Dobrotici, de la  care vine și numele de Dobrogea.

Ocuparea Dobrogei de către turci s-a făcut după cucerirea Adrianopolului (1362), când Imperiul Bizantin a fost redus la dimensiunile orașului Constantinopol.

Odată cu cucerirea Constantinopolului în 1453 de către turcii otomani și fondarea Imperiului Otoman de către Mehmed II, Dunărea a fost declarată frontiera nordică naturală a imperiului. (...)

(...) În 1484, Baiazid II ocupă Cetatea Albă și Chilia și se poate socoti că și Dobrogea este cuprinsă în imperiu, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată cu principatele comune.

Neînțelegerile cu mamelucii și cu turcii karamani și luptele cu venețienii sustrag atenția lui Baiazid II de la Dunărea inferioară.

Istoricul turc Halil Inalcik, în cartea Imperiul Otoman. Epoca clasică, arată că Baiazid II s-a ocupat mai mult de consolidarea cuceririlor făcute de tatăl său Mohamed II. Inalcik a firmă că în Dobrogea, pământ pustiu în Evul Mediu timpuriu, s-au întemeiat sute de sate, s-au construit depozite de cereale în porturile Constanța și Mangalia, de unde se expediau cerealele, Dobrogea devenind astfel grânarul Istanbulul. De aici, ca și din Macedonia, Bulgaria și Tracia de est se expediau oi și vite pentru abatoarele (zahanelele) Istanbulului.

Numai că acele sute de sate menționate mai sus n-au fost prea multe și dacă le adunăm pentru toată Dobrogea sunt o sută – o sută cincizeci de sate și acestea au fost locuite de fapt de români și unele dintre ele și de bulgari. Numele care le-au fost date satelor sunt turcești și ele dăinuie și astăzi. Aceste denumiri turcești ale localităților nu m-au deranjat, pentru că atunci când ești mic iei lucrurile ca atare, dar mai târziu, cu conștiința românescului a început să mă intrige păstrarea nomenclaturii turcești.

15 După victoria ruso-română din 1877 împotriva Turciei și prin pacea de la San Stefano (1878), Dobrogea este inclusă oficial în teritoriul României, iar prin pacea de la Berlin din 1878, Marile Puteri consfințesc alipirea Dobrogei cu România. Or, din 1878 până astăzi puteau fi schimbate numirile turcești ale satelor, dar din păcate nu a existat nicio inițiativă în acest sens.

(...)

Hegel vorbește de caracterul mărginit al voinței (conștiinței) orientalilor. Or, dobrogenii au suporta timp îndelungat ocupația turcilor orientali, care și-au pus amprenta pe gândirea creștinilor ortodocși din Dobrogea și nu numai.

M-am surprins folosind expresii și zicale din Dobrogea în timp ce eram în alte regiuni ale țării: „interesul poartă fesul”, „cum e turcul și pistolul”, „bani ca la turci”, „ești turc de nu înțelegi?”, „bașca vorbim, bașca ne înțelegem!”

(...) În Tulcea, ei [turcii] locuiau pe strada Rahovei, unde aveau casa și cei din familia Cadâr. Băiatul Cadâr era de vârsta mea și îl invidiam că a ajuns un bun fotbalist, la cea mai mare echipă din Tulcea. Mama lui era prietenă cu Mama mea; ea ne cosea plăpumile și saltelele.

Moș Ceauș era un bătrânel cu o barbă tipic turcească, era blând și bun cu copiii. Avea o bombonerie în colț – strada Basarabilor cu strada Dragoș Vodă. De la Moș Ceauș cumpăram bomboanele cele mai dulci – patru la un leu. Avea un băiat, Tefic, antipatic și foarte voinic, care a ajuns tractoristul comunei și conducea tractorul cu remorca de gunoi. Cu toate că era mahomedan, consuma alcool mult și într-o încăierare dintr-o cârciumă i-a dat cineva cu o sticlă mare de sifon în cap – s-a spart sifonul, iar capul lui Tefic n-a pățit nimic.

Probabil că familiile rămase în Tulcea proveneau din osmanlâii voinici care erau militari și păzeau regiunile și granițele Imperiului Otoman. Cu transformările sociale de după 1944, treptat au dispărut, au fost asimilați sau au plecat. N-aș putea să arăt că am suferit vreo influență într-un plan anume din partea turcilor. Totuși, patru sute de ani de ocupație turcească a Dobrogei și de asuprire a Țărilor Românești de către Turcia și-au lăsat amprenta asupra vieții, a spiritului românesc creștinesc.

Sărăcirea pe care ne-o provocau plata birurilor și o serie întreagă de obligații materiale pe care le furnizam turcilor au influențat grav viața poporului român, cu consecințe în cultură. Dar dacă eu m-am născut în Dobrogea care aparține statului român liber, nu am putut sesiza de la început daunele pe care ni le-a produs dominația turcească.

16 (...) În extremitățile orașului sunt două cartiere, unul de haholi și altul de lipoveni, adică de ucraineni și, respectiv, ruși de ritual vechi, care au fugit din Rusia prigoniți de ritualul nou al religiei creștine ortodoxe.

Au fost și sunt oameni harnici, care n-au pus nici un fel de probleme, iar acum trebuie să facem afirmația că au fost asimilați parțial; unii au plecat în țară pe măsură ce s-au specializat în diverse domenii, iar alții format familii la distanță de locurile natale. (...)

 

Dunărea

18 (...) Mai târziu, mă revolta până la a mă scandaliza în sinea mea când unii și alții voiau să sape canale care să lege Dunărea de Marea Adriatică, ca în cazul Iugoslaviei sau Marea Neagră, ca în cazul Bulgariei. (...)

 

Portul Tulcea

20 (...) Fiind așezat pe cele șapte coline, se vede ca un oraș mediteraneean spaniol sau grec, cu casele relativ mici, printre care se văd și palatele câtorva instituții ca prefectura, administrația pescăriilor, liceul care se înalță maiestuos deasupra tuturor construcțiilor și geamia.

21 (...) Mai departe de Dunăre se găsește geamia, după care urmează partea industrială a portului. (...)

Din acel moment [vizita lui Gheorghiu Dej], însă, s-a luat hotărârea ca cheiul să fie loc de promenadă și să se construiască blocuri în locul vechilor magazii, care stau strajă în fața Deltei, și care au schimbat aspectul orașului, pe care nu-l mai poți socoti spaniol sau grec.

 

Mama – căminul, casa

22 (...) Cum zice Aristotel în Metafizica: „Toți oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște. Dovada acestui lucru stă în plăcerea pe care le-o procură activitatea simțurilor”.

30 (...) Foarte târziu am aflat în istorie de niște albume de pictură și sculpturi. Sabinele erau prezentat de artiștii plastici din secolul XVI ca niște femei frumoase.

31 Răpirea sabinelor este un episod relatat de scriitor roman Livius (59 î. H. – 17 d. H.) conform căruia după construirea Romei populația avea prea puține femei. Astfel că ei le-au invitat pe sabine și alte vecine la o festivitate și, la un moment dat, le-au răpit pe sabine. Este foarte probabil că rostul legendei să fi fost explicarea sosirii în Latium a primilor coloniști, cum erau sabinii, în timpul primei expansiuni a republicii (M. Oliphant). (...)

 

Tata

33 (...) El era Zeus; îl iubeam, dar ne și temeam de el, pentru că judecățile lui asupra ceea ce făceau puteau să te ridice în slava cerului, dar să te și prăbușească în străfunduri. (...)

Era un Zeus care nu doar „tuna și fulgera”, ci și muncea, venea stors de oboseală, pentru că pe atunci brutarii făceau pâinea numai noaptea, pentru ca dimineața cetățenii orașului să cumpere pâine proaspătă, chiar caldă. (...)

36 (...) Atunci Tata ne-a ținut lecție despre Attaturk.. Acesta, întâlnind un căruțaș care își bătea animalele cu dușmănie, l-a oprit și i-a explicat că animalul bătut își pierde din energie și în loc să devină mai folositor, devine mai păgubos. Vestea s-a dus în toată Turcia și oamenii, din respect pentru Attaturk sau din teamă, nu-și mai maltratau animalele.

 

La liceu?

53 (...) Astăzi îmi aduc aminte de discuțiile batjocoritoare pe care le fac soldații germani din grupa de tanchiști ai lui Sven Hassel, de rasa germană slavizată descrisă de Montaneli, sau de rasa italiană a mea, zice autorul, care este formată din amestecul a numeroase popoare încă de pe vremea imperiului roman. Cele mai interesante date sunt despre felul în care s-au format grecii, care întâi au fost Pelasgii, peste care au venit Aheii, iar pese aceștia Doreenii. (...)

 

Soldați sovietici (ruși)

65 (...) Acestea au fost alăturate și într-o oră s-a constituit un pod plutitor peste Dunăre, care pleca de la capătul drumului ce străbătea Delta și se termina undeva în dreptul geamiei turcești pe malul dinspre Dunăre. Apoi, zi și noapte au trecut coloane de mașini, camioane ce nu se opreau în Tulcea și luau imediat drumul Babadagului, Medgidia, Bulgaria. Astfel, Dobrogea se dovedește iar o regiune de pasaj, așa cum a fost pentru diferite popoare care au invadat Imperiul Bizantin și așa cum este pentru păsările călătoare an de an!

 

Cargoul Constanța

73 (...) Așteptam să vedem pupa vasului, unde era scris portul de origine, de staționare a vasului, iar acolo era marcat steagul țării de proveniență. Stabileam astfel că provine din Panama, Nicaragua, Istanbul etc. (...)

 

Bibliografie

78 Oliphant Margaret, Atlasul lumii antice, MAST, 1991.

Diehl Charles, Marile probleme ale istoriei bizantine. Figuri bizantine

Inalcik Halil, Imperiul Otoman. Epoca clasică (1300-1600), Editura Enciclopedică, 1996.

Despre Mathias Rex (FUGEDI 1990)

Fugedi Erik, Despre Mathias Rex. La comemorarea a 500 de ani de la moarte, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

 

309 (...) Tradițiile militare i-au fost transmise de tatăl său [Hunyadi Janos / Iancu de Hunedoara], tot el i-a conferit titlul de cavaler, la vârsta de unsprezece ani, în cetatea Nandorfehervar (Belgrad - n. tr.), (...).

(...) Peste un an, a savurat victoria tatălui său, renumită în lumea întreagă, asupra sultanului otoman, dar, din păcate, încă în acea toamnă asista și la moartea părintelui său. (...)

310 Partidul Huniazilor, deși avea domenii mai puține, iar în lupta politică a pornit cu o armată mai mică, putea, pe de o parte, invoca victoria obținută asupra turcilor de Iancu de Hunedoara, iar pe de altă parte, mișcarea de după executarea lui Ladislau de Hunedoara a dovedit că în partea răsăriteană a țării nu prea se poate guverna fără un reprezentant al acestui partid. (...)

[regele Matei] Pe Szilagy Mihaly l-a numit guvernatorul său personal, l-a însărcinat cu apărarea împotriva turcilor, îndepărtându-l astfel din Buda, din centrul puterii, fiind exclus din centrul puterii unul din autorii spirituali ai Pactului de la Seghedin.

311 (...) I-a mers mai greu cu turcii, deși la începutul domniei toate semnele indicau că dorește să-și urmeze tatăl în ceea ce privește prestigiul câștigat în fața acestora. În 1458, când a auzit că turcii ocupaseră localitatea Galamboc (Golubac, Serbia – n. tr.), a declarat rebeliune [?] generală, dar a trebuit să întrerupă campania din cauza rebeliunii lui Garai. N-a avut mai mult noroc nici peste cinci ani, pentru că, până ce a ajuns cu oastea la graniță, sultanul cucerise deja Bosnia, asupra situației create neavând efect benefic nici măcar faptul că Matyas a nimicit o trupă mică trimisă special de turci pentru a-l induce în eroare. Și-a reabilitat, totuși, prestigiul, deoarece, după un asediu îndelungat, a cucerit cetatea Jajca (Jajce, Bosnia – n. tr.). În 1476 a pornit din nou – ultima dată – la luptă împotriva turcilor, obținând un rezultat spectaculos prin ocuparea localității Szabacs (Sabac, Serbia – n. tr.).

Cea mai complexă și dificilă problemă pentru urmași și istorici privind domnia și personalitatea lui Matyas este problema otomană. Au fost unii care, pur și simplu, l-au acuzat de trădarea intereselor țării, au fost unii care susțineau că vroia să-și întoarcă armele împotriva turcilor doar după cucerirea unor teritorii occidentale mai bogate și au fost istorici care au explicat atitudinea lui față de turci prin intermediul noțiunii de domnitor renascentist. Dacă vrem să-l înțelegem pe Matyas trebuie să pornim de la următoarele premise: 1) A urcat pe tron la cinci ani de la cucerirea Constantinopolului, la cinci ani după ce sultanul reușise să-și aducă oștile, fără prea mari greutăți, din Asia în Europa; 2) Superioritatea numerică a oștii turcești a devenit de neegalat; conform specialiștilor, aceasta putea supraviețui și în urma pierderii a 70.000 de soldați (ceea ce constituia un număr mai mare decât toată oastea maghiară cu tot ce cuprindea ea); 3) Prin unirea puterilor creștin din Europa, sultanul eventual putea fi gonit de pe continent, dar această unire ținea mai degrabă de domeniul imaginarului decât de realitate, mai ales după ce oastea celebrilor cavaleri a suferit un eșec de răsunet, în 1397, la Nicopole; 4) S-ar fi putut încerca – și Matyas a încercat – o alianță cu perșii – care trăiau din punct de vedere geografic la est de turci – pentru ca Imperiul Otoman să fie prins în menghină, dar distanța era imensă și orânduirea socială atât de diferită, încât înfăptuirea unor concordanțe în privința operațiunilor militare ar fi fost imposibilă.

(...) Asedierea cetăților era o operațiune îndelungată, presupunea multe pierderi, tocmai de aceea inamicul putea fi nu numai reținut, dar și nimicit treptat, iar în cazul turcilor (care se angajau numai în campanii de vară) puteau să-i oblige la retragere încă înainte de sosirea iernii. Se poate presupune că aceasta era concepția lui Matyas, argument în acest sens fiind faptul că și cele mai mari succese le-a avut în cucerirea unor cetăți. Segmentul natural din centura de apărare a ungurilor putea fi constituit din Szendro (Smederevo, Serbia – n. tr.), Galamboc, Nandorfehervar, Jajca, Szabacs, dar nici asta nu s-a putut realiza, pentru că nici Galamboc, nici Szendro n-au ajuns pe mâna ungurilor.

Nereușita cuceririi celor două cetăți a avut urmări grave din punctul de vedere al locuitorilor țării. Turcii aveau aici două oști, una regulară, sub comandamentul sultanului, iar alta iregulară, a akingiilor, pentru care sultanul nu-și asuma responsabilitatea; ca atare, invazia acestora nu se considera război sau stare de război. (...) Călare pe cai deosebit de bine instruiți, turcii dădeau lovituri prompte, pustiau, jefuiau, dar mai ales adunau sclavi, încercând astfel să înfrângă psihologic rezistența locuitorilor. Comportamentul acestei a doua oștiri l-a determinat pe Matyas să organizeze apărarea împotriva atacurilor. I-a însărcinat cu aceasta pe subcomandanții de trupe rapide, cea mai mare bătălie dându-se în 1479, la Kenyermezo (Câmpul Pâinii, România – n. tr.), între ungurii conduși de Kiniszi Pal și Bathory Istvan și cetele turcești care pătrunseseră în Ardeal, jefuiseră și erau pe punctul de plecare. Semnificativ pentru diferența de proporții este că, în legătură cu această bătălie, s-a vorbit despre 30.000 de morți turci și 8.000 de unguri.

Încă o dată, în a doua jumătate a domniei lui Matyas, se sperase că acesta totuși se va întoarce împotriva turcilor, în locul războaielor fără perspectivă purtate împotriva lui Friederich III. Împotriva lui Baiazid II, ce se urcase pe tron, s-a răzvrătit fratele acestuia, Dzsem (Djem), dar a fost înfrânt, refugiindu-se la cavalerii de Malta (1481), iar de acolo, la curtea papală.

312 Matyas, care a realizat ce șanse ar fi avut dacă ar fi atacat Imperiul Otoman aliat fiind cu un „dreptcredincios” musulman, l-a chemat la el pe Dzsem. Cererea nu i-a fost îndeplinită. „Cunoști frica leului – scria solul papal care a dus tratative – nu suportă să fie indus în eroare”. Într-adevăr, urzeala complicată a fost destul de vizibilă, astfel că în 1483 a încheiat un tratat de pace, pe o durată de cinci ani, cu sultanul.

(...) Și mai slab era serviciul de informare, putându-se afirma că niciodată regele n-a aflat adevăratele intenții ale turcilor și, până să dea porunca regală pentru pornirea campaniei, sultanul terminase deja operațiunea militară.

313 (...) Matyas a prevăzut evoluția evenimentelor; încă din 1465, în răspunsul la tatonările din scrisoarea primită de la papă, și-a oferit serviciile „...de e pornit fie împotriva cehilor, fie împotriva turcilor – scria – aici voi sluji pe Sfinția Voastră și Sfântul Scaun”. (...) După revolta din Ardeal, a primit la Oradea solia turcilor, apoi la Eger a obținut contribuția nobililor, iar la data de 31 martie 1468 a declarat războiul [împotriva cehilor].

(„Korunk”, 4/1990)

Fugedi Erik (1916) – istoric, Budapesta