Sisteme de partide în dreptul constituțional comparat (VASILESCU 1992)

 dr. Florin Vasilescu, Sisteme de partide în dreptul constituțional comparat, în

Centrul de Drept Constituțional și Instituții Politice, Partidele politice, Comunicări prezentate la seminarul științific din 21 decembrie 1992 organizat cu sprijinul Curții Constituționale, Monitorul Oficial, București, 1993

39 În consecință, marea majoritate a țărilor care cunosc multipartidismul își axează lupta politică, de regulă, pe 3-7 partide principale, care ocupă în jur de 75-80% din mandatele parlamentare aflate în dispută. Spre pildă, Italia – 7 partide, Finlanda – 6, Austria și Suedia – 4, Norvegia și Danemarca – 5, dar și Brazilia – 10 (la o Adunare de peste 500 de deputați) sau state în care eșichierul politic este ocupat în principal de 3 partide (Turcia, Grecia, Portugalia, Irlanda etc).

40 (...) Influența sistemelor multipartide asupra instituțiilor constituționale a constat și constă în majoritatea cazurilor, în creșterea rolului parlamentului exprimată printr-un control mai accentuat asupra executivului și a procesului legislativ. Dar acest lucru dăunează coerenței politicii guvernamentale, constrânsă la concesii și compromisuri, de unde posibilitatea repetării alegerilor – în urma căderii guvernelor – la intervale reduse de timp. Este relevant, în acest sens, cazul Greciei care între 1989 și 1990 a cunoscut trei campanii electorale (18 iunie 1989, 7 septembrie 1989 și 8 aprilie 1990).

43 (...) Există cazuri în care poziția unei organizații politice est excesiv de puternică, prin faptul că unul din partide întrunește 60% și chiar mai mult din totalul voturilor sau mandatelor, încât problema formării unui guvern majoritar monocolor nu se pune. În acest sens, probant este cazul Partidului Liberal-Democrat japonez în majoritatea alegerilor nipone (spre exemplu, în alegerile din 1986, el a obținut 300 de mandate din 512) sau al Partidului ANAP din Turcia (care în alegerile din 1987 a primit 292 mandate din 450) și mai cu seamă Partidul Congresului din India (în perioada 1951-1967) când procentul mandatelor ce i s-au repartizat s-a situat în jurul a 70%. (...)

Astfel, în Polonia, Cehoslovacia, fosta RDG și parțial Bulgaria (în care alături de partidul comunist activa o Uniune Populară Agrară) alături de partidul unic participau la alegeri și alte formațiuni politice prin excelență de fațadă, atât calitativ, cât și numeric. Calitativ, pentru că ele nu participau la alegeri cu scopul cuceririi puterii, nepunând la îndoială rolul conducător al principalului partid al țării. Numeric, deoarece ponderea membrilor lor era derizorie: (...) (16).

16 = A. Hauriou & J. Gicquel & P. Gelard, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, Montchrestien, 1975, ed. VI, p. 615.

Despre Mathias Rex (FUGEDI 1990)

Fugedi Erik, Despre Mathias Rex. La comemorarea a 500 de ani de la moarte, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

 

309 (...) Tradițiile militare i-au fost transmise de tatăl său [Hunyadi Janos / Iancu de Hunedoara], tot el i-a conferit titlul de cavaler, la vârsta de unsprezece ani, în cetatea Nandorfehervar (Belgrad - n. tr.), (...).

(...) Peste un an, a savurat victoria tatălui său, renumită în lumea întreagă, asupra sultanului otoman, dar, din păcate, încă în acea toamnă asista și la moartea părintelui său. (...)

310 Partidul Huniazilor, deși avea domenii mai puține, iar în lupta politică a pornit cu o armată mai mică, putea, pe de o parte, invoca victoria obținută asupra turcilor de Iancu de Hunedoara, iar pe de altă parte, mișcarea de după executarea lui Ladislau de Hunedoara a dovedit că în partea răsăriteană a țării nu prea se poate guverna fără un reprezentant al acestui partid. (...)

[regele Matei] Pe Szilagy Mihaly l-a numit guvernatorul său personal, l-a însărcinat cu apărarea împotriva turcilor, îndepărtându-l astfel din Buda, din centrul puterii, fiind exclus din centrul puterii unul din autorii spirituali ai Pactului de la Seghedin.

311 (...) I-a mers mai greu cu turcii, deși la începutul domniei toate semnele indicau că dorește să-și urmeze tatăl în ceea ce privește prestigiul câștigat în fața acestora. În 1458, când a auzit că turcii ocupaseră localitatea Galamboc (Golubac, Serbia – n. tr.), a declarat rebeliune [?] generală, dar a trebuit să întrerupă campania din cauza rebeliunii lui Garai. N-a avut mai mult noroc nici peste cinci ani, pentru că, până ce a ajuns cu oastea la graniță, sultanul cucerise deja Bosnia, asupra situației create neavând efect benefic nici măcar faptul că Matyas a nimicit o trupă mică trimisă special de turci pentru a-l induce în eroare. Și-a reabilitat, totuși, prestigiul, deoarece, după un asediu îndelungat, a cucerit cetatea Jajca (Jajce, Bosnia – n. tr.). În 1476 a pornit din nou – ultima dată – la luptă împotriva turcilor, obținând un rezultat spectaculos prin ocuparea localității Szabacs (Sabac, Serbia – n. tr.).

Cea mai complexă și dificilă problemă pentru urmași și istorici privind domnia și personalitatea lui Matyas este problema otomană. Au fost unii care, pur și simplu, l-au acuzat de trădarea intereselor țării, au fost unii care susțineau că vroia să-și întoarcă armele împotriva turcilor doar după cucerirea unor teritorii occidentale mai bogate și au fost istorici care au explicat atitudinea lui față de turci prin intermediul noțiunii de domnitor renascentist. Dacă vrem să-l înțelegem pe Matyas trebuie să pornim de la următoarele premise: 1) A urcat pe tron la cinci ani de la cucerirea Constantinopolului, la cinci ani după ce sultanul reușise să-și aducă oștile, fără prea mari greutăți, din Asia în Europa; 2) Superioritatea numerică a oștii turcești a devenit de neegalat; conform specialiștilor, aceasta putea supraviețui și în urma pierderii a 70.000 de soldați (ceea ce constituia un număr mai mare decât toată oastea maghiară cu tot ce cuprindea ea); 3) Prin unirea puterilor creștin din Europa, sultanul eventual putea fi gonit de pe continent, dar această unire ținea mai degrabă de domeniul imaginarului decât de realitate, mai ales după ce oastea celebrilor cavaleri a suferit un eșec de răsunet, în 1397, la Nicopole; 4) S-ar fi putut încerca – și Matyas a încercat – o alianță cu perșii – care trăiau din punct de vedere geografic la est de turci – pentru ca Imperiul Otoman să fie prins în menghină, dar distanța era imensă și orânduirea socială atât de diferită, încât înfăptuirea unor concordanțe în privința operațiunilor militare ar fi fost imposibilă.

(...) Asedierea cetăților era o operațiune îndelungată, presupunea multe pierderi, tocmai de aceea inamicul putea fi nu numai reținut, dar și nimicit treptat, iar în cazul turcilor (care se angajau numai în campanii de vară) puteau să-i oblige la retragere încă înainte de sosirea iernii. Se poate presupune că aceasta era concepția lui Matyas, argument în acest sens fiind faptul că și cele mai mari succese le-a avut în cucerirea unor cetăți. Segmentul natural din centura de apărare a ungurilor putea fi constituit din Szendro (Smederevo, Serbia – n. tr.), Galamboc, Nandorfehervar, Jajca, Szabacs, dar nici asta nu s-a putut realiza, pentru că nici Galamboc, nici Szendro n-au ajuns pe mâna ungurilor.

Nereușita cuceririi celor două cetăți a avut urmări grave din punctul de vedere al locuitorilor țării. Turcii aveau aici două oști, una regulară, sub comandamentul sultanului, iar alta iregulară, a akingiilor, pentru care sultanul nu-și asuma responsabilitatea; ca atare, invazia acestora nu se considera război sau stare de război. (...) Călare pe cai deosebit de bine instruiți, turcii dădeau lovituri prompte, pustiau, jefuiau, dar mai ales adunau sclavi, încercând astfel să înfrângă psihologic rezistența locuitorilor. Comportamentul acestei a doua oștiri l-a determinat pe Matyas să organizeze apărarea împotriva atacurilor. I-a însărcinat cu aceasta pe subcomandanții de trupe rapide, cea mai mare bătălie dându-se în 1479, la Kenyermezo (Câmpul Pâinii, România – n. tr.), între ungurii conduși de Kiniszi Pal și Bathory Istvan și cetele turcești care pătrunseseră în Ardeal, jefuiseră și erau pe punctul de plecare. Semnificativ pentru diferența de proporții este că, în legătură cu această bătălie, s-a vorbit despre 30.000 de morți turci și 8.000 de unguri.

Încă o dată, în a doua jumătate a domniei lui Matyas, se sperase că acesta totuși se va întoarce împotriva turcilor, în locul războaielor fără perspectivă purtate împotriva lui Friederich III. Împotriva lui Baiazid II, ce se urcase pe tron, s-a răzvrătit fratele acestuia, Dzsem (Djem), dar a fost înfrânt, refugiindu-se la cavalerii de Malta (1481), iar de acolo, la curtea papală.

312 Matyas, care a realizat ce șanse ar fi avut dacă ar fi atacat Imperiul Otoman aliat fiind cu un „dreptcredincios” musulman, l-a chemat la el pe Dzsem. Cererea nu i-a fost îndeplinită. „Cunoști frica leului – scria solul papal care a dus tratative – nu suportă să fie indus în eroare”. Într-adevăr, urzeala complicată a fost destul de vizibilă, astfel că în 1483 a încheiat un tratat de pace, pe o durată de cinci ani, cu sultanul.

(...) Și mai slab era serviciul de informare, putându-se afirma că niciodată regele n-a aflat adevăratele intenții ale turcilor și, până să dea porunca regală pentru pornirea campaniei, sultanul terminase deja operațiunea militară.

313 (...) Matyas a prevăzut evoluția evenimentelor; încă din 1465, în răspunsul la tatonările din scrisoarea primită de la papă, și-a oferit serviciile „...de e pornit fie împotriva cehilor, fie împotriva turcilor – scria – aici voi sluji pe Sfinția Voastră și Sfântul Scaun”. (...) După revolta din Ardeal, a primit la Oradea solia turcilor, apoi la Eger a obținut contribuția nobililor, iar la data de 31 martie 1468 a declarat războiul [împotriva cehilor].

(„Korunk”, 4/1990)

Fugedi Erik (1916) – istoric, Budapesta

Churchill și Eden în anii războiului (BARKER 1978)

 Elisabeth Barker, Churchill și Eden în anii războiului, „Lumea 85. Caiet de vacanță” (Cristian Popișteanu), București, 1985 (1978 London)

 

50 (...) Elisabeth Barker a fost corespondentă a agenției „Reuter” și a condus o secție a serviciului european al BBC. A ocupat o funcție de conducere în Political Executive Warfare. Este autoarea mai multor cărți de istorie, între care Truce în the Balkans, (...), British Policy in South East Europe in the Second World War.

 

Demisia liderului „băieților fermecători”
52 (...) Cu toate că se afla în afara guvernului, în ajunul războiului Eden și-a oferit serviciile pentru câteva misiuni diplomatice importante: în primăvara lui 1939 în URSS, în august 1940 în Turcia.
53 (...) Churchill i-a scris lui Eden propunându-i un aranjament secret cu liderul turc Kemal Ataturk(9) și anume să introducă personal din Royal Navy, dotat cu tunuri de 4 inci, pe navele petroliere și comerciale ce părăseau Marea Neagră: acestea urmau să se ofere submarinelor pirat [italiene / 1937 Spania] și apoi „să ardă câteva”.
9 = Mustafa Kemal Ataturk (1881-1938) - General și om politic turc. Primul președinte al Republicii Turcia (1923-1938) și fondatorul statului modern turc. A participat la revoluția „Junilor Turci” (1908), apoi a condus războiului de eliberare națională (revoluția kemalistă).

 

„Dacă nu va fi atent, Churchill va ajunge în mormânt sau la ospiciu”
55 (...) După alte câteva neînțelegeri între Churchill și Eden cu privire la stabilirea strategiei în Orientul Mijlociu și Grecia, schimbarea surveni în decembrie [1940 Ministerul de Război/Ministerul de Externe].
56 (...) Popularitatea politică a lui Eden a scăzut considerabil în vara anului 1941, datorită faptului că a susținut personal campania din Grecia.
 

„Un aspect important al diplomației este expectativa”
58 (...) Dacă din acest punct de vedere Eden putea fi mulțumit, din când în când suferea datorită dorinței prea puternice a lui Churchill de a fi personal în mijlocul evenimentelor, în special dacă exista un risc deosebit, cum s-a întâmplat în Egipt, după căderea Tobrukului, sau la Atena, în timpul războiului civil din decembrie 1944.

 

Energia lui Churchill devine obositoare
63 (...) Acest punct de vedere i-a fost explicat cu claritate lui Churchill de către Roosevelt atunci când s-a pus problema intrării în război a Americii sau cu ocazia diferențelor de opinie dintre ei în privința Italiei, Greciei și Spaniei.

 

Operațiile „exotice” sunt blocate de comandanții militari
64 (...) Datorită poziției șefilor săi de stat major, cât și din considerente de politică interne, Roosevelt dorea să-i fie bine definită poziția pentru opinia publică în legătură cu situația complicată din Mediterana de est și Balcani: acestea trebuiau lăsate în grija imperialiștilor britanici.
Churchill, perfect conștient de sensibilitatea americanilor asupra acestei chestiuni, l-a întrerupt pe Eden, care, în timpul discuțiilor anglo-americane de la Alger din mai 1943, a folosit o frază în mod exagerat, prin care sugera că ar putea fi folosite trupe anglo-americane în Balcani.
(...) La începutul anului 1941, William Donovan efectuase o vizită de recunoaștere în Balcani ca reprezentant special al președintelui Roosevelt, mai mult pentru satisfacția personală a lui Churchill. (...) În octombrie 1943, Roosevelt i-a trimis un mesaj lui Churchill prin care propunea ca Donovan să preia conducerea tuturor agențiile de informații engleze și americane din Balcani. Churchill a respins cu brutalitate ideea. OSS a continuat, totuși, operațiile în Balcani, câteodată în cooperare cu britanicii, câteodată împotriva lor. Balcanii și Mediterana de est au rămas inaccesibile americanilor, iar Roosevelt se simțea liber să-și decline orice responsabilitate sau să-i critice pe britanici.
Reculul strategiei lui Churchill în Mediterana, care l-a afectat în mod deosebit, a fost eșuarea planurilor sale de a cuceri insule în Marea Egee  din lipsa vaselor de debarcare. După pierderea insulei Cos și decizia de a evacua Lesbosul, îi scrise lui Roosevelt: „Nu găsesc cuvinte pentru a explica cât de dureroasă această decizie pentru mine”.