Istoria relațiilor internaționale.Secolul XX (MAGDICI 20 )

Ana Magdici, ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE. SECOLUL XX

 

 

 

1. Curs introductiv

(1) Definiţii şi domeniul relaţiilor internaţionale

Termenul  „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium, intergentes  - internaţional.

 

2. SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-1920)

(3) Principiului naţionalităţilor (1918-1920)

(...) Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), au proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state independente; în ceea ce priveşte popoarele din Austro-Ungaria, a fost prevăzută doar autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat la această teză, pronunţându-se pentru crearea statelor naţionale, libere şi independente. În cursul anului 1918, naţiunile oprimate din Austro-Ungaria au acţionat fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare (Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918, Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării luptei de eliberare naţională s-au constituit în centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate (german, austro-ungar şi rus), state noi, aşa-numitele state succesorale.

(4) (...) Iată principalele momente care au marcat apariţia statelor succesorale

(...)

– Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor: noiembrie-decembrie 1918, în frunte cu regele Alexandru I Karagheorghevici;

(...)

Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan juridic internaţional noile realităţi din Europa Centrală:

– Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut unirea Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum şi Ungaria – stat naţional;

(...) – Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine): reconfirma frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la Bucureşti);

(4) (…)

-  Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne):  marile puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; s-a constituit statul armean independent; tratatul a provocat multe mişcări naţionaliste în zonă.

(5) (...) – Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să recunoască frontierele statelor central-europene, conform tratatelor de pace; tratatul nu a fost ratificat de Turcia;

(…)

-  Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne):  marile puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; (...).

 

3. Relaţiile internaţionale: 1921-1924

(8) (...) După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici în Europa:

(...)

– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare a frontierelor noilor state şi revenire la situaţia antebelică; această politică era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste două tendinţe şi politici. (...)

 

4. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1924-1933

(12) Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război(...) Preşedintele american Herbert Hoover a anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor reparaţiilor de război, fapt care a stârnit indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia, Iugoslavia). (...)

(13) (...) Anularea acestora [datoriilor germane] a dus şi la anularea reparaţiilor orientale, datorate de Ungaria şi Bulgaria. (...)

Conferinţa dezarmării de la Geneva

(...) Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez. (...)

 

8. TRATATELE DE PACE DE LA SFÂRŞITUL CELUI DE-AL  DOILEA RĂZBOI MONDIAL

(...)

Tratatele de pace

24 (...)

Italia - În ceea ce priveşte regiunea Trieste, disputată între iugoslavi (susţinuţi de către sovietici), şi italieni, susţinuţi de către anglo-americani, s-a ajuns la o lungă dispută diplomatică. Tratatul de la Paris crea teritoriul liber al Triestului, sub tutela ONU, dar această soluţie nu s-a dovedit viabilă, astfel că francezii, englezii şi americanii au propus, în martie 1948, reîntoarcerea teritoriului liber al Triestului la Italia; sovieticii şi iugoslavii au refuzat şi statutul a fost menţinut.

(...)

Bulgaria – a suferit modificări teritoriale, păstrând judeţele din sudul Dobrogei.

(...)

 

9. NAŞTEREA UNEI LUMI BIPOLARE. Perioada clasică a războiului rece (1946-1962)

Tabăra estică și primele semne ale dezghețului Est-Vest

31 (...) În replică la constituirea OECE, statele Europei de Est (Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, urmate de Albania şi Republica Democrată Germană) s-au regrupat, la 25 ianuarie 1949, în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), care avea rolul de a le facilita relaţiile comerciale, în parte, în profitul URSS.31 (...) El a denunţat imperialismul american, vinovat de război, a căutat să impună modelul sovietic, susţine cultul personalităţii genialului Stalin şi îl acuză pe Tito. (...)

(...) Această alianţă regrupa, sub comandament sovietic, toate forţele armate ale ţărilor Europei de est, cu excepţia Iugoslaviei. (...)

32 (...) Sovieticii au răspuns integrării RFG în NATO prin crearea Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), regrupând în jurul URSS şapte democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, România, Bulgaria, Albania, Ungaria. (...)

Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de Iugoslavia. Hruşciov, Mikoian şi Bulganin (26 mai-3 iunie 1955) au făcut o vizită la Belgrad, în semn de reconciliere, după ruptura din 1948. URSS recunoştea diversitatea căilor care duceau la socialism. (...)

 

D E S T I N D E R E A    R E L A T I VĂ (1962-1975)

Bipolarismul americano-sovietic

39 (...) Cu toate că ambele superputeri cresc fără încetare potenţialul lor limitat, ele evită cu cea mai mare grijă orice înfruntare directă şi se menajează, fiind constrânse de greutăţile lor interne, care-i obligă să găsească un modus vivendi.

54 Limitele coexistenţei paşnice

(...). Semnarea tratatului de pace privind Austria şi reconcilierea lui Tito cu conducătorii sovietici sunt semne clare ale schimbării politicii externe sovietice.

 

 

SFÎRŞITUL LUMII BIPOLARE. Prăbuşirea comunismului.

55 (...) Războaiele apărute după căderea comunismului au deschis drumul SUA spre rolul de „jandarm mondial”, fiind singura superputere rămasă, care, prin intermediul NATO, s-a implicat în conflicte ca războiul din Golf şi cel din Iugoslavia. (...)

56 (...) În Iugoslavia au izbucnit războaie, ca urmare a imposibilităţii găsirii unei alte soluţii diplomatice pentru convieţuire: Slovenia (iunie – decembrie 1991); Croaţia (1991-1993) şi în Bosnia (1994-1995). Comunitatea internaţională a recunoscut independenţa Bosniei şi Herţegovinei în aprilie 1992, conflictul de aici durând din 1992 până în 1995. Acordurile de pace s-au semnat în noiembrie 1995, la Dayton, după negocieri îndelungate, sub egida S.U.A. Diplomaţia vest-europeană, a fost ineficace faţă de conflictele din Iugoslavia.

 

O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

56 (...) SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară şi economică a lumii, având puterea să impună orientările sale, chiar dacă acestea au dus la anumite divergenţe în sânul alianţei, în timpul războaielor din fosta Iugoslavie (1991-1995 şi 1999). (...)

 

 

 

 

Aici e Europa liberă (BERNARD 1991)

Noel Bernard, Aici e Europa liberă, Tinerama, București, 1991, 188 p.

 

De Paște, 13 aprilie 1974

(7) Se adeverește zicala unui comentator politic care spunea că balcanizarea comunismului se dovedește mai puternică decât comunizarea Balcanilor.

 

După inundații, 21 iulie 1975

(37) Ca Sisif, legendarul rege al Corintului, osândit după moarte, în infern, să urce neîncetat pe un povârniș o stâncă uriașă care, ajunsă pe culme, se rostogolește din nou la vale, (…).

 

Cultură cum vrea Dumnezeu, 22 septembrie 1976

(65) Cert este că rezultatul e deplorabil și că cenzura Consiliului de Cultură și Educație Socialistă a devenit atât de vorace, încât a oprit până și publicarea diferitelor cărți și broșuri care urmau să fie distribuite delegaților la recentul congres de tracologie ținut la București.

 

Solidaritate românească, 11 martie 1977

(78) Va coborî, oare, clasa conducătoare din Olimp și se va apropia de omul de rând, de grijile și nevoile lui, sau va continua să-l privească de sus, ca pe un simplu număr, o simplă foaie de dosar, al cărui drept aproape exclusiv este să muncească la îndeplinirea unor planuri, care până acum au depășit posibilitățile oamenilor?

 

15 ani-lumină, 3 aprilie 1980

(158) Venit la putere și câștigându-și încetul cu încetul ascendentul printr-o măiestrie politică, pe care unii o numesc oltenească, iar alți au caracterizat-o mai degrabă bizantină, Ceaușescu  a încercat să înfăptuiască 3 țeluri, dintre care cel puțin două, prin definiție, contradictorii.

 

Viitorul e cert, trecutul – imprevizibil, 11 august1980

(168) Savanți improvizați, ca de pildă Constantin Drăgan, ca și alții inventați mai aproape de București, se dedau la exerciții hilare de dacomanie și tracomanie.

 

„Președinții Franței” (VIANU & MUREȘAN & PĂIUȘAN & NISTOR 1991)

Alexandru Vianu & Camil Mureșan & Robert Păiușan & Simona Nistor, Președinții Franței, Universalia / Dialog, Craiova, 1991, 231 p., ISBN 973-95362-0-4

 

Clement Armand Fallieres
(89) În anul următor [1908], la începutul lui octombrie, o nouă criză gravă s-a declanșat în Balcani. Austro-Ungaria a anexat unilateral provinciile Bosnia și Herțegovina, pe care le avea doar sub administrație, prin hotărârea marilor puteri adoptată la Congresul de la Berlin din 1878. Și tot atunci Bulgaria și–a proclamat independența.
Criza era complicată deoarece, pe de o parte, Imperiul Otoman își considera lezată integritatea teritorială, iar în iulie 1908 avusese loc revoluția Junilor Turci, care adusese la putere. această grupare de ofițeri și intelectuali, având în program redresarea puterii otomane.
Pe de altă parte, anexarea Bosniei și Herțegovinei era o lovitură dată dorinței de unitate sud-slavă și a stârnit nemulțumire în Serbia. Cum această țară era sprijinită de Rusia, iar Bulgaria de Austro-Ungaria, Peninsula Balcanică redevenea  teren de confruntare între cele două mari puteri, cărora țările mici le serveau drept pioni.
Franța a exercitat o influență moderatoare pe lângă guvernul de la Petersburg, încât pînă în martie 1909 s-a pus capăt crizei, însă cu un succes pentru maniera în care Austro-Ungaria bruscase lucrurile. Serbia s-a simțit umilită; resentimentele antiaustriece s-au înăsprit în inimile sârbilor și unefect al acestor stări de fapte va fi atentatul de la Sarajevo, care va servi ca motiv imediat al declanșării primului război mondial.
În schimbul recunoașterii anexiunii Bosniei și Herțegovinei și al independenței Bulgariei, Turcia primit o compensație bănească, plătită de Austro-Ungaria și Rusia. 
(90) Falleries (…) și a primit vizitele suveranilor din (…) Grecia, (…), Serbia, (…).

 

Raymond Nicolas Laundry Poincare
(94) După izbucnirea primului război balcanic, Poincare a optat pentru localizarea conflictului, ducând o politică. fermă și moderată.
(95) La 28 iunie se afla la hipodromul de la Longchamp, la cursa pentru. Marele Premiu. „Urmăream galopul cailor cu o privire distrată, cînd ne-a fost comunicată o telegramă a agenției Havas, stîrnind consternarea tuturor. Se anunța că, fiind în vizită la Sarajevo, arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austriac și soția sa morganatică, ducesa de Hohenberg, au fost răniți mortal” (13).
A urmat vizita la Stockholm, unde, la 25 iulie 1914, a aflat de ultimatumul remis de Austro-Ungaria Serbiei. (…) Cînd a debarcat la Dunkerque, la 29 iulie, războiul austro-sârb începuse din ajun.

n. 13 = R. Poincare, Commnet fut declare la guerre de 1914, Paris, 1939 p. 5.

Albert Francois Lebrun
(139) Franța a continuat să fie un partener politic de prim ordin pentru statele mici și mijlocii din centrul și Sud-Estul Europei, interesate în menținerea păcii și stabilității internaționale. Diplomația franceză a sprijinit activ reorganizarea, în februarie 1933, a Micii Înțelegeri, alcătuită din Cehoslovacia, România și Iugoslavia, sub forma unui organism cu structuri proprii. O atitudine similară a fost adoptată privitor la crearea, în februarie 1934, a Înțelegerii Balcanice, cu participarea României, Iugoslaviei, Greciei și Turciei. Aceste organisme erau privite ca o reacție la politica revizionistă promovată de alte țări din această parte a continentului.
(140) Mizând pe unele divergențe între dictatorii fasciști de la Berlin și Roma, la conferința anglo-franco-italiană de la Stresa, din aprilie 1935, s-a încercat izolarea Germaniei pe seama creșterii rolului Italiei în Europa Centrală și a revizuirii clauzelor militare impuse statelor învinse, apropiate acesteia, cum erau Austria, Bulgaria și Ungaria.
(141) La 15 mar. 1939, Germania  ocupat și restul Cehoslovaciei, iar la începutul lui aprilie Italia a invadat Albania. Situația politică europeană cunoștea o agravare bruscă (...).
(142) Între timp, guvernul francez se raliase celui britanic în acordarea de garanții, în martie–mai 1939, pentru Polonia, România, Grecia și Turcia. Dar lipsa de eficiență reală a acestor garanții era evidentă pentru toată lumea.

 

Leon Blum
(159) Între 1936-1959, o campanie calomnioasă declanșată de ziarul bulgar Zora a susținut că Blum s-ar fi născut la Vidin și că l-ar fi chemat Karfunkelstein. La 18 septembrie 1959, o sentință judecătorească, pronunțată după o sesizare a instanței de către urmașii săi, a spulberat această născocire.

 

Charles de Gaulle
(167) La origine avînd un scop esențialmente militar, Franța liberă devine un organism politic recunoscut în octombrie 1941 de (….), în noiembrie de Grecia, Iugoslavia, (…).

 

Rene Coty
(181) Respectă recepțiile necesare și are invitați iluștri, printre care (...) regele și regina Greciei, mareșalul Tito, (...).