Anul zero - 1945. O istorie (BURUMA 2013)

Ian Buruma, Anul zero - 1945. O istorie, trad. A. Bărbulescu (eng. 2013) Humanitas, București, 2015

 

I.Complexul de eliberare

 

3. Răzbunarea

(118) Referindu-se la Franța din timpul războiului, Tony Judt a scris că, în cazul colaboratorilor şi al membrilor activi ai mişcărilor de rezistenţă, „duşmanii lor, cel mai adesea, erau conaţionalii din tabăra adversă: nemţii erau aproape absenţi"*40. Acelaşi lucru se putea spune despre multe ţări aflate sub ocupaţie străină: Iugoslavia, Grecia, Belgia, China, Vietnam, Indonezia. (…). În Italia şi Grecia, fasciştii şi alte grupuri de dreapta au colaborat cu germanii pentru propriile lor scopuri, dar şi pentru a ţine la respect stânga.

(119) Războiul civil din China, ca şi cel din Grecia, începuse cu mult înainte de invazia armatelor străine.

(123) În schimbul extinderii imperiului său în Europa Centrală, Stalin a acceptat să lase Mediterana Aliaţilor occidentali. (…)

Şi totuşi, avântul stângii a fost înăbuşit, ca şi în sudul Coreei, în Franţa, în sudul Vietnamului, în Japonia şi în Grecia, unde Wilson a ajuns în vara lui 1945. El a stat la Atena, la hotelul Grande Bretagne din Piaţa Constituţiei. Personalul hotelului era morocănos până la ostilitate, iar Wilson a observat găuri de gloanţe în pereţii camerei. Comportamentul ursuz avea motivele lui, fiindcă şi peste Atena plutea o duhoare - duhoarea unei alte trădări.

Ar fi cazul să explicăm găurile de gloanţe. În lima decembrie a anului anterior avusese loc o demonstraţie de proporţii a susţinătorilor Frontului Naţional Eliberare, EAM, organizaţia partizană controlată de comunişti. Oficial, armata engleză trebuia să se ocupe de Grecia eliberată. La Atena fusese instaurat un Guvern de Uniune Naţională provizoriu, compus din conservatori şi regalişti, dar şi cu câţiva stângişti. O mare parte din restul ţării se afla încă în mâinile organizaţiei EAM şi ale forţei sale armate, ELAS. După ce luptaseră împotriva germanilor, EAM/ELAS se aşteptaseră să preia conducerea şi să impună revoluţia în Grecia. Conservatorii, susţinuţi de englezi, voiau să împiedice acest lucru cu orice preţ, ceea ce a dus la demonstraţia din 3 decembrie 1944, ziua în care, cum a spus Harold Macmillan, „a început războiul civil".45

De fapt, după cum Macmillan ştia fără îndoială, războiul civil începuse cu mult timp înainte. Grecia fusese despărţită dureros în două în timpul Primului Război Mondial, când prim-ministrul Eleftherios Venizelos a dorit să-i susţină pe Aliaţi, în timp ce regele Constantin I şi comandantul său militar, Ioannis Metaxas, s-au opus. Au urmat ani de dezacord îndârjit între regalişti şi „venizelişti". în 1936, Metaxas a devenit un dictator cu faţă de bancher şi brutalitate de caudillo fascist. Admirator al celui de-al Treilea Reich al lui Hitler, el a „unificat" Grecia, ca Părinte al Naţiunii, scoţând în afara legii toate partidele politice şi aruncându-i în închisoare pe comunişti şi pe alţi oponenţi ai regimului său. Spre uşurarea majorităţii poporului grec, Metaxas a murit în 1941.

A urmat invazia germană. Susţinătorii fostului regim Metaxas au colaborat, în mare parte, cu naziştii, iar rezistenţa a fost condusă de comuniştii ieşiţi din închisorile lui Metaxas. Batalioanele fasciste greceşti, aţâţate de germani, se luptau cu gherilele de stânga ajutate iniţial de Aliaţi. S-au comis multe brutalităţi de ambele părţi. Multe victime au fost oameni nevinovaţi prinşi în schimbul de focuri.

Dar Macmillan a avut dreptate: în ceea ce-i priveşte pe englezi, adevăratele evenimente au început de-abia în 1944, când soldaţii englezi, susţinuţi de trupe suplimentare din Italia, au luptat împotriva partizanilor de stânga care se bătuseră cu germanii cu doar câteva luni mai devreme. Dezaprobarea cu care privea Edmund Wilson situaţia era împărtăşită de mulţi, mai ales în SUA, unde a fost considerată încă o intervenţie imperialistă tipic engleză. Dar au fost de aceeaşi părere şi mulţi englezi; Churchill, deşi venerat pentru aptitudinile de conducător în timpul războiului, era privit cu neîncredere din cauza agresiunilor împotriva partizanilor comunişti.

Harold Macmillan a observat că în Grecia, ca şi în alte ţări, „propaganda noastră prezentase mişcările de rezistenţă drept nişte grupări de idealişti romantici care luptau cu un devotament demn de Byron pentru libertatea ţării lor“46. Eroul care amintea cel mai mult de Byron era un bărbat pe nume Aris Velouchiotis. Aris călărea prin munţi cu banda lui de partizani imbrăcaţi în negru - berete negre, cămăşi negre, bărbi negre. Eroul romantic, care se dezisese de comunişti în 1945, mai era şi criminal. Ulterior, în zona în care opera au fost descoperite gropi comune pline de oasele inamicilor lui politici.

Adevărata problemă de după eliberare, ca şi în Italia (sau în China şi în multe alte locuri), a fost monopolizarea folosirii forţei. Frontul Naţional de Eliberare (EAM/ELAS) din Grecia acceptase, după negocieri susţinute, să depună armele, atâta timp cât făceau acelaşi lucru şi grupările militare înarmate de dreapta, ca vestitele Batalioane de Securitate înfiinţate în timpul ocupaţiei naziste. Scopul guvernului era să formeze o armată naţională din cele mai bune elemente din ambele tabere. După EAM/ELAS, guvernul nu s-a ţinut de promisiune; deşi stânga a fost demobilizată (într-o oarecare măsură), dreptei i s-a permis să-şi păstreze puterea de foc. Cei mai mulţi foşti luptători din ELAS au privit situaţia, după cum e uşor de înţeles, ca pe o trădare crasă. Un partizan îşi amintea că prinsese un grup de colaboraţionişti în 1944. Dar, în loc să-i omoare, i-a predat poliţiei. O mişcare neinspirată: poliţia le-a dat arme şi i-a lăsat să plece. Pentru partizani, înfrânţi în 1945, morala a fost clară: „Cei care spuseseră «ucideţi-i» aveau ocazia să remarce că al doilea val de violenţe, războiul civil, n-ar fi avut loc dacă i-am fi omorât pe toţi fasciştii."47

Aşa arăta deci atmosfera încărcată din Atena, ale cărei ecouri le-a observat Edmund Wilson în camera lui de hotel în 1945. Pe 3 decembrie 1944, mulţimea adunată în Piaţa Constituţiei, cu femeile şi copiii în frunte, s-a apropiat de hotelul Grande Bretagne, unde se ascunsese guvernul provizoriu. S-a spus că se pregăteau să ia cu asalt clădirea. Perspectiva pe care a auzit-o Wilson de la simpatizanţii de stânga, pe care o împărtăşeau pe atunci majoritatea grecilor, este că majoritatea paşnică a protestatarilor au mers înainte, în timp ce poliţia regalistă a deschis focul şi a ucis şi rănit aproximativ o sută de oameni. A doua zi, când protestatarii au trecut din nou în marş prin faţa hotelului, de data aceasta într-o procesiune funerară, regaliştii au ucis până la două sute de cetăţeni neînarmaţi, trăgând de la ferestrele hotelului.

Macmillan, după cum era de aşteptat, a avut o versiune întru câtva diferită. „Aşa-numita mulţime civilă", şi-a amintit el, „includea mulţi luptători de gherilă din ELAS, înarmaţi până-n dinţi", iar focurile de armă fatale fuseseră trase, probabil, de un agitator comunist.48

Deşi adevărul în privinţa tragicului eveniment rămâne neştiut, două lucruri sunt greu de contestat. Partizanii conduşi de comunişti erau indivizi cu totul lipsiţi de scrupule, care uci- seseră un număr mare de colaboraţionişti reali sau presupuşi şi de „duşmani de clasă" chiar înainte ca Grecia să fie scoasă din mâinile germanilor în octombrie 1944, şi care au continuat să epureze şi să ucidă şi după aceea. Al doilea adevăr este că stânga din Grecia avea toate motivele să se simtă trădată.

Comuniştii şi stângiştii au fost coloana vertebrală a rezistenţei antinaziste şi antifasciste în multe ţări. în Grecia, ei au monopolizat rezistenţa, epurându-i violent pe toţi ceilalţi. în zonele rurale, EAM/ELAS înfiinţase un fel de stat de gherilă în care toţi duşmanii revoluţiei erau daţi pe mâna tribunalelor populare. Un ofiţer englez încartiruit în Grecia în septembrie 1944 a scris despre „domnia terorii" comuniste din Atica şi Beoţia: „în ultimele câteva săptămâni au fost executaţi peste 500 de oameni. Din cauza mirosului cadavrelor în putrefacţie, e imposibil să treci pe lângă un loc anume din unitatea mea. Pe pământ stau neîngropate cadavre dezbrăcate, cu capetele tăiate. [ELAS al acţionat în zona noastră din cauza unor elemente reacţionare puternice din rândul populaţiei."49

Aşadar, teama de consecinţele unei revoluţii în Grecia era cum nu se poate mai întemeiată. Readucerea pe tron a regelui George II, un proiect drag lui Churchill, ale cărui predici monarhiste îi iritau chiar şi pe unii conservatori greci, nu era chiar cea mai bună idee. Scurta lui domnie de la sfârşitul ani-lor ’30 coincisese cu dictatura brutală de dreapta a lui Ioannis Metaxas, pentru care poporul nu simţea nici o nostalgie.

Dar, având în vedere teama de comunism, englezii erau de părere că nu puteau să nu susţină guvernul de la Atena în lupta împotriva partizanilor de stânga. Luptele au durat cinci săptămâni, la începutul lui 1945. ELAS a deportat până la 20.000 de „duşmani de clasă", dintre care mulţi au fost ucişi după marşuri forţate prin munţi. Pe de altă parte, mulţi presupuşi partizani de stânga au fost deportaţi de englezi în lagărele din Africa. Violenţele au fost atât de sângeroase de ambele părţi, încât pacea negociată în februarie a fost întâmpinată de populaţie cu o mare uşurare. Churchill şi-a făcut apariţia la balconul hotelului Grande Bretagne, împreună cu arhiepiscopul Bisericii Ortodoxe, şi a spus, în faţa unei mulţimi enorme care aclama: „Grecia pentru totdeauna! Grecia pentru toţi!“5°

Nu a fost decât o acalmie temporară. Războiul civil din Grecia avea să reînceapă în anul următor şi să dureze încă trei ani. Dar chiar şi înainte de reizbucnirea lui, aproape imediat după ce îşi terminase Churchill discursul mişcător, a început o altă formă de răzbunare, o contrarăzbunare, de data aceasta împotriva stângii. S-au dezlănţuit forţele paramilitare de dreapta şi jandarmii. Comuniştii sau cei suspectaţi de vederi de stânga au fost arestaţi fără mandat, bătuţi şi omorâţi sau închişi în număr mare. Frontul Naţional de Eliberare a emis im apel care atrăgea atenţia lumii asupra „unui regim al terorii, mai hidos chiar şi decât cel al dictaturii Metaxas"51. Până la sfârşitul lui 1945, fuseseră aruncaţi în închisoare aproape 6.000 de susţinători ai organizaţiei EAM. Printre ei erau femei şi copii, ba chiar atât de mulţi, încât au trebuit construite lagăre speciale pentru femei. Aceşti oameni au fost acuzaţi, de-a valma, de crime comise în timpul ocupaţiei. Dar crimele comise de foştii colaboraţionişti nazişti sau de batalioanele de securitate ale dreptei au rămas în mare parte nepedepsite.

Harold Macmillan şi Edmund Wilson au privit Grecia din perspective foarte diferite - unul ca ministru englez în funcţie, celălalt ca jurnalist literar american -, dar asupra unui lucru au fost de aceeaşi părere. Ar fi trebuit făcute eforturi mai mari pentru separarea stângii democrate de revoluţionarii comunişti. Macmillan era de părere că „o politică moderată, rezonabilă, progresistă" ar fi cernut „elementul radical, vag, de nucleul de comunişti îndârjiţi"52. In opinia lui Wilson, Anglia ar fi trebuit „să-i ajute pe liderii EAM să se desprindă din laţul sovieticilor şi să ţină sub control elementele mai turbulente, pe a căror înverşunare englezii se bazaseră bucuroşi pe vremea Rezistenţei"53. Din păcate, astfel de eforturi, chiar dacă ar fi existat intenţia să fie făcute, au fost înecate repede de setea de răzbunare încurajată de forţele politice care încercau s-o aţâţe pentru a trage foloase.

(130) Organizaţia sa militară era Armata Populară Antijaponeză Malaieziană (APAJM), care, în august 1045 avea aproximativ 10.000 de membri înarmaţi, care controlau o mare parte din zonele rurale, formând un fel de stat în stat, cu propriile sale reguli şi legi şi cu obiceiul de a-i epura în masă pe oficialii opozanţi, în mod asemănător gherilelor comuniste din Grecia.

 

45. Macmillan, The Blast of War, 193.

46. Ibid., 501.

47. Allan Scarfe şi Wendy Scarfe, ed,,All That Grief: Migrant Recollections of Greek Resistance to Fascism, 1941-1949 (Sydney, Australia: Hale and Iremonger, 1994), 95.

48. Macmillan, The Blast of War, 499.

49. Mark Mazower, ed., After the War Was Over: Reconstructing the Family, Nation, and State in Greece, 1943-1960 (Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 2000), 27.

50. Macmillan, The Blast of War, 547.

51. The Times (Londra), 13 iulie 1945.

52. Macmillan, The Blast of War, 547.

53. Wilson, Europe Without Baedeker,

 

II. Înlăturarea dărâmăturilor

4. Întoarcerea acasă

(174) Dar Churchill se ghida după un alt precedent: Tratatul de la Lausanne din 1923, când se stabilise mutarea musulmanilor de pe teritoriul Greciei în Turcia şi a cetăţenilor turci de religie creştin-ortodoxă în Grecia. De fapt, o mare parte din schimb se şi petrecuse înainte de 1923, spontan, cum s-ar spune, ca urmare a războiului greco-turc. Schimbul oficial s-a desfăşurat fără prea mare vărsare de sânge

5. Drenarea otrăvii

(213) Când personalităţile simbolice ale regimurilor antebelice îşi pierd credibilitatea, iar legitimitatea începe să le fie pusă la îndoială, apare riscul unui război civil, ca acela care a izbucnit cu furie în Grecia sau ca acela care (…) avea să înceapă în China.

6. Statul de drept

(227) Legea şi dreptatea, a spus el [scriitorul Sandor Marai], „nu existau nicăieri, dar tribunalele populare funcţionau deja [Budapesta 1945], iar execuţiile politice asigurau distracţia zilnică a unei gloate fără ocupaţie, ca în Roma de pe vremea lui Caligula"2.

(229) În Grecia, la sfârşitul lui 1945, se aflau în închisoare 48.956 de oameni. Dar toţi erau de stânga.

Grecia este cel mai grăitor exemplu de ţară în care atât comuniştii, cât şi anticomuniştii au făcut abuz de procesele legale în scopuri politice, uneori chiar în acelaşi timp. În 1943 existau deja în ţară tribunale populare, în zonele eliberate de Armata de Eliberare Populară, de stânga, braţul militar al Frontului Eliberării Naţionale controlat de comunişti. Tribunalele făceau parte din efortul de înfiinţare a unui stat socialist în Grecia ocupată. Tribunalele populare, compuse din luptători ELAS şi alţi „tovarăşi" (ţărani, şoferi de camion şi alţii asemenea) judecau infractori, criminali de război şi colaboraţionişti.» Sentinţele erau, în general, aspre. Multe persoane au fost executate după un proces grăbit, sau uneori chiar fără proces, de luptătorii de gherilă.

Cea mai frecventă infracţiune din Grecia rurală pare să fi fost furtul de vite. Numai că în satul Deskati, din centrul ţării, gherilele aveau prea multe pe cap ca să se ocupe de hoţii de vite. Sătenilor li s-a spus pur şi simplu că trebuia să se termine cu furtul de vaci, fiindcă „nu avem închisori şi nici metode de a-i trimite în exil pe hoţi

(230) Dacă cineva e prins furând, să ne spună direct ce preferă să-i tăiem, capul sau picioarele de la glezne. Hotărârea vă aparţine"10. Se pare că metoda a funcţionat. Furturile s-au oprit, cel puţin în Deskati. Tribunalul popular a judecat însă cazul bizar al unui tânăr care i-a făcut o declaraţie de dragoste unei fete, dar apoi a cerut-o în căsătorie pe alta. Judecătorii l-au pus în faţa unei alegeri sumbre: să se însoare cu prima fată sau să fie executat. Tânărul a ezitat până în ultima clipă înainte să decidă că prefera să rămână în viaţă.

Tribunalele poporului erau neîndurătoare cu colaboraţioniştii. Termenul îi cuprindea pe poliţiştii şi jandarmii care lucraseră pentru germani, pe promotorii fascismului, pe vorbitorii de limbi slave din Macedonia care cooperaseră cu bulgarii în eforturile lor de-a se face stăpâni pe o felie din Grecia, sau pe duşmanii de clasă care se împotriviseră revoluţiei. În primăvara lui 1944, după ce a fost eliberată de sub ocupaţia germană, Grecia a fost condusă pentru scurtă vreme de un Guvern de Uniune Naţională, dar, chiar şi după ce organul respectiv a înfiinţat tribunale oficiale pentru judecarea colaboraţioniştilor, tribunalele populare tot şi-au continuat activitatea în unele zone până pe la jumătatea lui 1945. Faptul că Grecia avea două sisteme judiciare diferite, unul oficial, cu autoritate limitată, celălalt neoficial, dar controlând un teritoriu mai mare, arată cât de împărţite erau părerile cu privire la legitimitatea politică. Grecia nu avea un general de Gaulle care să peticească relaţiile dintre comunişti şi conservatori, dintre regalişti şi liberali. Cicatricile războiului erau prea sensibile, iar prăpăstiile dintre tabere prea adânci.

Tribunalele oficiale au depus unele eforturi pentru a-i condamna pe cei mai de seamă colaboraţionişti din timpul războiului, printre care prim-miniştrii greci din timpul dominaţiei germane, dar procesele erau lente şi de multe ori stângace. Prim-miniştrii trădători declarau, ca orice trădător că motivul pentru care nu renunţaseră la funcţii fusese patriotismul. Mai mult, spuneau ei, aducând şi unele dovezi, chiar guvernul grec din exil le spusese să rămână în funcţie pentru a repara ce se mai putea repara în acea situaţie foarte gravă. Liderul guvernului exilat nu era altul decât cel dintâi prim-ministru de după eliberare, Georgios Papandreou; fiul şi nepotul său aveau să fie şi ei prim-miniştri.

(231) Colaboraţioniştii mai violenţi, de pildă sângeroasele Batalioane de Securitate, au fost rareori puşi sub acuzare. De fapt, după semnarea în februarie 1945 a aşa-numitului Tratat de la Varkiza, în baza căruia stânga trebuia să depună armele în aşteptarea unui referendum naţional cu privire la noul guvern, în Grecia s-a produs o răsturnare totală. Foştii colaboraţionişti de dreapta, care refuzau dezarmarea, terorizau orice persoană suspectată de simpatii de stânga. Cetăţenii erau arestaţi şi uneori împuşcaţi pur şi simplu fiindcă făcuseră parte dintr-un tribunal popular. De data aceasta, statul în stat era condus de miliţii de dreapta pe care guvernul nu le putea controla. Cum poliţia susţinea în mare parte tabăra de dreapta, tribunalele nu se puteau baza pe ea pentru arestarea foştilor colaboraţionişti. În loc să ajungă la judecată, foştii partizani şi susţinătorii lor erau bătuţi, torturaţi şi aruncaţi în închisoare de oameni înarmaţi care lucraseră pentru germani. Pentru fiecare fost colaboraţionist aflat în închisoare în 1945 existau zece susţinători ai ELAS.

Un fost partizan pe nume Panagiotis a depus armele în februarie 1945. Câteva săptămâni mai târziu, a fost luat pe sus de foştii membri ai unui batalion de securitate, dus la o şcoală din apropiere, atârnat cu picioarele în sus şi bătut cu paturile puştilor. Apoi a fost biciuit la tălpi până când picioarele i-au ajuns carne vie, aşa că a trebuit să se întoarcă acasă târâş. Dar mai târziu, stabilit în Australia, el s-a considerat norocos „că am căzut victimă doar primului val de răzbunare fascistă", fiindcă „am scăpat de al doilea val, în care fasciştii au condamnat mii de oameni la moarte în tribunalele lor"11. Aşadar în Grecia eliberarea nu a însemnat sfârşitul violenţelor civile şi al ciclului aparent infinit al răzbunărilor, ci începutul unor vremuri mult mai rele.

 

III. Să nu se repete

7. Dimineți pline de speranță

(267) Regaliştii din Grecia au fost zguduiţi [de victoria în alegeri.a lui Attlee], dar stânga aflată la ananghie s-a bucurat, sperând zadarnic să i se schimbe norocul.

 9. O singură lume

(339) Maximilien de Bethune, duce de Sully (1560-1641), de pildă, s-a gândit la o republică europeană creştină căreia turcii nu i s-ar fi putut alătura decât dacă se converteau la creştinism.

(345) Pentru punerea eficientă în practică a unei asemenea autorităţi, marile puteri trebuiau să aibă relaţii amiabile, de unde şi conferinţele de la Moscova, Teheran şi Ialta, unde Churchill, Roosevelt şi Stalin au dezbătut vehement ordinea postbelică, scriind uneori pe dosul câte unui plic, făcându-şi mişcările de parcă lumea ar fi fost o tablă de şah enormă, în care polonezii, grecii şi alte popoare erau împinse de colo-colo ca nişte pioni.

(357) Miniştrii afacerilor externe ai Celor Cinci Mari (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa şi China) se adunaseră să discute diverse tratate de pace, în special cele cu Italia, Finlanda şi ţările balcanice [septembrie 1945].

 

 

Generația irosită (BRUCAN 1992)

Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, ed. II, Universul & Calistrat Hogaș, București, 1992, 272 p.

 

 

Introducere

(5) (...) URSS dobândind până la urmă 90% din România, iar Marea Britanie 90% din Grecia.

(6) (...), iar URSS l-a lăsat pe generalul Marcos și trupele sale revoluționare să se sfârșească, din lipsă de hrană și muniții, în munții Greciei.

 

 

II. Originea revoltei sociale: tatăl falit

(17) (…), iar la promenada de seară pe Calea Victoriei echipaje elegante, cu armăsari focoși, ale vechilor moșieri, cu nume mai curând grecești decât românești, (…).

(18) (În liceu se făceau atunci șapte ani de latină, doi de greacă veche și 2 limbi moderne, franceza și germana).

 

 

IV. Credință în Stalin

 

Stalin decide între Ana și Dej

(61) De fapt, se relua, în condiții istorice noi, vechea tradiție din cadrul imperiului otoman, când candidatul la domnie în Țara Românească sau Moldova trebuiau să meargă la Înalta Poartă, la Istanbul, pentru a fi „unși” ca domnitori. Înalta Poartă era acum Moscova.

 

„Sentimentalnâi celovek”

(70) Rămânea împletirea organică cu spionajul și trădarea în slujba imperialismului, fără de care devierea ideologică n-avea sens și nu se putea subvenționa.

 (…); în Albania, Koci Xoxe, fost ministru de interne și vicepreședinte de consiliu, (…).

 

 

VI. Cele două fețe ale societății comuniste

 

Stilul activistului de partid

(106)  Unul din lăudătorii lui Ceaușescu își bătea joc de stilul lui Gheorghiu-Dej și climatul pe care acesta îl genera, caracterizându-l ca un „calm olimpian”, însoțit de o „lentoare a acțiunii, amânare și tergiversare a hotărârii.”.

 

 

VIII. Cuplul agramat: Ceaușeștii

 

„Prima doamnă” în blană de nurcă

(137) Fiecare vizită se lăsa cu noi „indicații” care schimbau mereu forma și dimensiunile palatului – de la coloane, la început dorice, apoi ionice și din nou dorice, (…).

 

De ce a durat atât de mult?

(157) Aici s-ar putea adăuga că, din punct de vedere istoric, democrația modernă, spre deosebire de cea veche, simbolizată de Atena, este esențialmente un fenomen urban.

 

 

Din vremea lui Caragea (GHICA 1879)

Ion Ghica, Din vremea lui Caragea*

în Ion Ghica, Scrisori alese, Editura pentru literatură și artă a Uniunii Scriitorilor din România, București, 1950

*Tipărită în „Convorbiri literare”, nr. 3, 1 iunie 1880, sub titlul Corespondența dintre d-nii Vasile Alecsandri și Ion Ghica

54 București, 24 Noembre 1879

54 ...Pe la sfârșitul lui Octobre, Caragea a putut să iasă din Constantinopol și, în ziua de Sf. Spiridon al anului 1812, el și-a făcut intrarea în București cu un alai domnesc, călare pe Tablabașa(1), în sunetul clopotelor, al surlelor și tobelor.
(...) Chiar în noaptea instalării sale, Palatul domnesc de la Mihai Vodă din dealul Spirii a ars până la temelie și Curtea domnească a devenit Curtea arsă, până în ziua de astăzi, iar a doua zi, la 13 decembrie, s-a ivit ciuma între oamenii Curții veniți cu Vodă de la Țarigrad. (...)
1 tablabașa = cal bogat împodobit, dăruit de sultan noului domn.

 

58 (...) Cu câteva zile înainte de nuntă, dacă mirele și mireasa erau de neam de boer, se făcea cherofilima (sărutare de mână) la Curte, unde tinerii, cu toate rudele lor, erau duși cu alai spre a săruta mâna lui Vodă și a Doamnei, cerându-le binecuvântarea.
(...) Întâia călțunăreasă intra la mireasă purtând o căție(1) de argint cu flori suflate în aur, din care ieșea fum de udagaciu(2) și de curse(3);
1 căție = cățuie, vas puțin adânc, cu mâner, în care se ard miresme.
2 udagaciu = substanță plăcut mirositoare
3 curse = pastă orientală, foarte mirositoare

 

61 (...) Caragea se urcase în trăsură, zicând că merge să se plimbe la Băneasa, dar acolo îl așteptau trăsurile înhămate, cari l-au dus la Brașov, chiar în ziua când sosea la București Capugiul ce venea să-i taie capul, fiindcă șezuse pe scaunul Domniei șase ani în loc de trei, precum se legase către Sultanul.
Venit Domn pe puțini ani, Caragea căuta să adune cât mai curând o avere cu care să poată trăi măreț în străinătate. Prin urmare, el a lăsat un mare nume în felul jafurilor. Se zicea în țară, până mai deunăzi, că se fură ca pe vremea lui Caragea.
În domnia lui, toate slujbele și caftanele se dau pe bani. El a suit birurile într-un mod nemaipomenit, de la 1.500.000 lei la suma de 3.700.000 lei(4), afară de ocne și vămi, pe cari le vindea cu preț de zece ori mai mare decât înainte, lăsând pe taxidari(5) să rupă cât puteau, apoi pecetluiri, mazilii, neamuri și câte și mai câte.
5 taxidari = perceptori
6 pecetluiri = impuneri

62 (...) Scotea pe Aga în târg cu cântarul și cu falanga, acesta prindea cu ocaua mică pe vreun brutar, pe vreun cârciumar, pe vreun măcelar, îi trântea câte o sută de nuiele la tălpi sau îl țintuia de ureche în mijlocul pieței. Vodă era sigur că isnaful avea să alerge  de la unul la altul ca să facă curama(1), iar pedeapsa înceta îndată ce starostele venea la Curte cu un porcoiu de mahmudele. (...) După șase ani de domnie, el a dus cu dânsul la Pisa o avere de milioane, cu care a trăit în belșug și a ajutat Eteria și revoluția grecească. Era violent și înfiorător. Un poet lingușitor îi adresă o odă, în care îl făcea să zică în limba grecească:

 

63 „(...)”(1)
Un boer pe care-l dojenea pentru niște hoții din care nu-i dăduse parte îndestulătoare, îi răspunse: „Κλέπτω, κλεπτειζ, κλεπτει”(2), iar Caragea, în loc de a-l pedepsi pentru atâta îndrăzneală, l-a îmbrăcat în caftan de boer cu barbă.
(...) Astfel, pe Banul Constantin Filipescu l-a ținut doi ani închis la moșie, la Bucov, cu pază de arnăuți; (...); pe Vornicul Constantin Bălăceanu, de care se temea fiindcă acesta avea relațiuni de familie la Viena, l-a trimis surghiun la Castoria(3).
1 „Am sabie și buzdugan / Te omor ca pe un porc” (nota lui I. Ghica)
2 „Fur, furi, fură” (nota lui I. Ghica)
3 Castoria = oraș în Macedonia

 

64-65 (...) Ea [Domnița Ralu] găsise în câțiva tineri Greci, rude și amici din școala grecească de la Măgureanu(2), studenții admiratori ai tragediilor lui Euripide(3) și Sofocle(4) un element pentru a pune în scenă câteva piese de teatru. Cu nițică pânză și cu hârtie poleită, Domnița organizase în apartamentele sale o mică scenă, pe care se juca în limba elenă Oreste(1), Moartea fiilor lui Brutus(2) și câteva idile ca Daphnis și Chloe(3).
2 biserică veche ce se afla la începutul Căii Victoriei.
3 Euripide = autor grec de tragedii (480-405 înainte de era noastră)
4 Sofocle = autor grec de tragedii (495-405 înainte de era noastră)
1 Oreste = tragedie de Vittorio Alfieri, dramaturg italian (1749-1803)
2 Brutus = tragedie de Voltaire
3 Daphnis și Chloe = roman pastoral de Longus.

 

65 (...) Domnița Ralu visa ridicarea teatrului grecesc. Pentru acest scop a trimis pe Aristia la Paris, ca să studieze cu vestitul Talma. (...)
Avântul dat de domnița Ralu artei dramatice a încetat cu fuga lui Caragea, (...). (...); [în casa Smarandei Ghica Iancu Văcărescu] a încercat să joace pe Britannicus(1) și (...).
1 Britannicus = tragedie de Jean Racine, clasic francez (1639-1699)

 

66 (...) Tulburările de pe-mprejurul țării, precum răscularea lui Caragheorghe(2) și a lui Pasvantoglu(3), incursiunile Cârjaliilor(4), Eteria grecească și revoluția de la 1821 făcuseră să zbârnie în tinerii români coarda vitejiei. (...)
În timpul lui Grigorie Ghica Vodă, pe la 1823-24, cuconașii nu lăsau să scape niciun prilej de a se îmbrăca cu poturi, cu mintean și cu cepchen(5), a se lega la cap cu tarabolus(6) și a-și încărca sileahul(7) de la brâu cu pistoale și cu iatagan, precum și a-și atârna pala de gât.  
2 Caragheorghe = luptător revoluționar rus
3 Pasvantoglu Osman = (1797-1812), șeful răsvrătiților împotriva Porții pe la 1800.
4 cârjalii = cete de răsvrătiți împotriva Porții
5 cepchen = haină scurtă, cu mânecile desfăcute
6 tarabolus = legătură orientală de cap
7 sileah = brâu de arme     

Însușirea de temut a viselor (KONRAD 1990)

 

Konrad Gyorgy, Însușirea de temut a viselor, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Antologia revistei de cultură „Korunk””, Cluj

50 (...) Dacă anul 1989, cu vehemența sa revoluționară, a adus în țările mai mici, semnatare ale Tratatului de la Varșovia, schimbări și deschideri spre democrația parlamentară suverană, începutul anilor 90 va schimba structurile comuniste genuine, de fabricație proprie: atât în Iugoslavia, cât și în Uniunea Sovietică ne putem aștepta la transformări politice similare cu o revoluție , schimbări care vor face breșe în monopolul birocrației comuniste de partid, lărgind uimitor bazele puterii, cercul șanselor celor doresc să participe la conducere, într-atât, încât și intelectualitatea disidentă are posibilități reale să ocupe funcții de conducere în noile structuri guvernamentale.

51 (...); se poate întâmpla și în democrație ca față de minorități să se facă simțită aroganța și presiunea asimilatoare a majorității. Se poate reactualiza situația din Kosovo sau din Karabah, respectiv pretențiile stringente ale ambelor părți pentru menținerea zonei, refuzul autonomiei naționalităților.

 

(„Korunk”, 4/1990)

Konrad Gyorgy (1933) – scriitor, vicepreședinte al PEN Clubului Internațional, Budapesta

Orchestra neagră (LAURENT 1978)

 Frederic Laurent, Orchestra neagră, Stock, Paris, 1978, în Orchestra neagră, traducere R. Dumitrescu, „Lumea 85. Caiet de vacanță”, București, 1985

 

Misteriosul Domn P...

190 Duminică, 7 decembrie [1969] (cinci zile înaintea atentatului [Milano]), ziarul londonez „Observer” publicase un uimitor document a cărui autenticitate fusese confirmată de un înalt funcționar al serviciilor secrete britanice. Este vorba de un „raport asupra situației italiene”, redactat de un agent secret grec în Italia, pe care „guvernul coloneilor” de la Atena îl trimisese ambasadorului său de la Roma. Așa cum explică scrisoarea care însoțește raportul, „veți vedea că situația din Italia prezintă pentru noi un mare interes și dovedește că evenimentele evoluează într-un sens favorabil pentru revoluția națională. Excelența Sa, primul ministru, notează că eforturile dificile depuse de multă vreme în Italia de către guvernul național grec încep să dea roade”. Scrisoarea este datată 15 mai 1969, adică mai puțin de trei săptămâni înainte de atentatele împotriva gării centrale și a pavilionului Fiat din Târgul de la Milano.

191 Raportul este redactat pe baza informațiilor furnizate de un misterios domn P., un italian despre care aflăm că, după o vizită la Atena, „a fost extrem de fascinat - sunt propriile sale cuvinte - de personalitatea primului ministru grec (G. Papadopoulos, șeful regimului dictatorial grec). Raportul este lipsit de ambiguitate: însărcinat să sondeze armata și carabinierii asupra posibilității de succes a unei „revoluții naționale” (o lovitură de stat în stilul celei a coloneilor din Grecia). (...)
Conspiratorii au chiar și un plan: „(...) Este cert că metodele folosite de armata greacă au dus la rezultate satisfăcătoare. Ele au fost, prin urmare, acceptate ca bază de acțiune pentru Italia”. Totuși, apreciază raportul, ar putea apărea câteva problema, căci „armata italiană n-are tradiția armatei grecești în crearea de organizații secrete”.
Printre carabinieri, Domnul P. pare să fi suscitat mult interes: „Rolul jucat de poliția militară greacă în pregătirea revoluției i-a impresionat în mod deosebit”.

 

Strategia tensiunii
196 (...) Ziaristul britanic Leslie Finner și câțiva din confrații săi italieni cred că el [Pino Rauti] este agentul italian al coloneilor greci, prezentat sub numele de domnul P. în raportul secret grec publicat de „Observer”. Legăturile cu coloneii nu sunt secrete. În aprilie 1967, el este unul din primii „turiști” ai noului regim. Trimis special al ziarului „Il Tempo” e primit foarte oficial de generalul Patakos, șeful guvernului militar de la Atena, și îl întâlnește, într-un birou de pe strada Panepistemiou, pe colonelul Agamemnon, noul șef al KYP(7). Dar, potrivit unei teze susținute de majoritatea lucrărilor publicate în Italia pe tema comploturilor fasciste, strategia tensiunii avea să fie planificată, în mare parte, în cursul unei călătorii la Atena, organizate în aprilie 1968. Au participat 60 de studenți greci în Italia, aparținând de ESESI(8), și 51 de studenți italieni ce reprezentau crema organizațiilor fasciste din Peninsulă („Ordino Nuovo”, „Avangurdia Nazionale”, „Europa Civilta” etc). 
La Atena, fasciștii italieni sunt primiți oficial de autoritățile grecești și iau contact cu mișcarea neonazistă „4 august”, condusă de un prieten al lui Rauti, Kostas Plevris, agent KYP însărcinat cu afacerile italiene, autorul raportului secret grec asupra situației italiene. Un voiaj destul de straniu, căci aproape jumătate din italienii invitați de colonei se vor întoarce de la Atena convertiți subit la anarhism de stânga sau proclamând ostentativ idei comuniste.

Birourile R și D
205 (...) „În iulie 1964 - a afirmat el [deputat al „stângii independente”] - am riscat să cunoaștem o noapte identică cu aceea în care coloneii greci au strangulat democrația”.

 

7 = KYP - Kratike Yperesia Pleporion, serviciile secrete grecești, care controlau direct guvernul și supravegheau pe antifasciștii greci [comuniști] refugiați în Italia.

8 = ESESI - Etnikos Syndesmos Ellinon Spudaston Italias, „Liga studenților fasciști [?!] greci din Italia”, fondată în aprilie 1967, după lovitura de stat a coloneilor.