Situațiile limită în politică la Karl Jaspers (SPĂTARU 2018)

Cătălin Spătaru, Situațiile limită în politică la Karl Jaspers, Institutul European/Academica 303/Seria Filosofie, Iași, 2018

 

I.     Situații și situații-limită

I.2.Raportări la structura antinomică

(21) Există imagini autentice ale lumii ca imagini antinomice: antitetica cosmică la Heraclit și Bohme, (...).

I.8.Moartea

(34) Individul poate simți moartea ca prăbușirea a unei culturi, precum grecii la căderea Constantinopolului în 1453, (...).

 

III.Situația politică a lumii postbelice și situațiile-limită

 

III.3.Situația politică după al Doilea Război Mondial și lupta împotriva totalitarismului

III.3.1.Renunțarea la colonii și înfruntarea totalitarismului

(96) În ce privește libertatea politică, ca formă de guvernare cu origine europeană, fundamentată, în modul de a gândi, în realitățile greacă și romană, precum și în gândirea camaradească germanică, nu poate fi transmisă la fel de ușor, nu poate fi preluată precum tehnica sau știința.

 

III.3.2.Lupta spirituală și relațiile politice dintre state

(103) Rusia este și occidentală și asiatică, impregnată de creștinismul bizantin, ea a căzut pradă totalitarismului, pe bazele unui structuri despotice de a conduce, moștenită de-a lungul a secolelor, deși totalitarismul nu trebuie confundat cu despotismul.

(104) La fel ca și în cazul Ungariei, ce lupta împotriva totalitarismului, ea a fost lăsată pradă acestuia, deși ungurii, ca și toate popoarele estice de la bulgari la polonezi, sunt popoare occidentale.

 

III.4.Omul în fața dublei amenințări a totalitarismului și a bombei atomice

III.4.2.Libertatea politică, existențială și rațiunea ca gândire care transcede

(119) Sub diferite forme plăsmuite de diferiți gânditori de la Tucidide la Weber, libertatea apare ca o realitate conceptibilă.

III.4.3.Rațiunea ca putere suprapolitică și comunitatea oamenilor raționali

(130) Cenzura pe care Platon voia să o introducă în cetatea sa, în statul său ideal, este exigența unei folosiri responsabile a libertății, o responsabilitate pentru ceea ce se afirmă, se creează, se afirmă sau se neagă, cenzura fiind o condiție pentru acțiunea veridică și plină de efecte benefice a spiritului.

III.4.5.Omul de stat rațional

(140) Omul de stat poate fi demagog în sens bun precum Solon, ce îi educa pe ceilalți sau în sens rău folosindu-se de popor pentru a distruge, stimulând aroganța celorlalți și folosind-o în scop propriu.

(141) Gândirea cu posibilitățile ei trebuie păstrată, așa cum a fost transmisă de greci în tensiune și în luptă spirituală, pentru a găsi o ordine și o unitate întru veridicitate, nu întru dogmatismul unor conținuturi fixate obligatoriu.

 

III.5.Evitarea căutării salvării omului prin rațiune, antiraționalul și utopia rațiunii

III.5.2.Rațiune și antirațiune, utopia rațiunii și posibilitatea transformării

(155-6) Cifrul mitic  al lui Prometeu, al înzestrării tehnice a omului, lasă totuși speranța că omul poate trăi conform rațiunii, se poate salva.

 

IV.Lupta pentru democrație, libertate și pace

IV.4.Educația politică

(182) Gândirea politică are nevoie de cunoaștere, iar educarea politică are nevoie de studiul cărților, a cunoașterii dobândite în istorie despre politică, de la Platon la Tocqueville și Max Weber.

 

 

Scriitorul modern și sentimentul identității (ROȘIORU 1996)

Teodor Mădălin Roșioru, Scriitorul modern și sentimentul identității, „Tomis”, Constanța, mai 1996, p. 1, 2.

(2) (...) Precum spunea Platon în Fadon, sufletul nemuritor se leapădă de impuritățile pe care, odată cu corpul, i le impune existența, înainte de a accede la lumea ideilor pure și a se delecta în compania lor. Pe acel tărâm ideal Adevărul și Frumosul fuzionează, ca mai târziu în estetica lui Valery, pentru care deliciile gândirii sunt situate la același nivel cu ale artei. Însă, atât din fața Adevărului cât și a Frumosului, omul trebuie să se retragă. (...)

Critical Theory (DEVETAK 2005)

Richard Devetak, Critical Theory,

in

Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus-Smit and Jacqui True, Theories of International Relations, third edition, Palgrave Macmillan, New York, 2005

 

(...)

Origins of critical theory

137 Critical theory has its roots in a strand of thought which is often traced back to the Enlightenment and connected to the writings of Kant, Hegel and Marx.

138 While this is an important lineage in the birth of critical theory it is not the only possible one that can be traced, as there is also the imprint of classical Greek thought on autonomy and democracy to be considered, as well as the thinking of Nietzsche and Weber. (...)

Indeed, this concern extends the line of thought back beyond Kant to the classical Greek conviction that the rational constitution of the polis finds its expression in individual autonomy and the establishment of justice and democracy. Politics, on this understanding, is the realm concerned with realizing the just life.

There is, however, an important difference between critical theory and the Greeks which relates to the conditions under which knowledge claims can be made regarding social and political life.

 

 

The politics of knowledge in International Relations theory

 

Problem-solving and critical theories

144 (...) Since there are no objective theoretical frameworks there can be no Archimedean standpoint outside history or society from which to engage in ethical criticism or judgement.

 

 

Rethinking political community

 

The normative dimension: the critique of ethical particularism and social exclusion

147-148 (...) Men and Citizens [A. Linklater 1990] is, among other things, a work of recovery. It seeks to recover a political philosophy based on universal ethical reasoning which has been progressively marginalized in the twentieth century, especially with the onset of the Cold War and the hegemony of realism. That is, it seeks to recover and reformulate the Stoic–Christian ideal of human community.

149 (...) Although the main influences on his argument are Tzvetan Todorov and Hans-Georg Gadamer rather than Habermas, Shapcott’s critique of the self is consistent with Linklater’s and Hutchings’.