Prototypes for modern living: planning, sociology and the model village in inter-war Romania (MUȘAT 2015)

Raluca Mușat (St Mary's University Twickenham, London), Prototypes for modern living: planning, sociology and the model village in inter-war Romania, „Social History”, Routledge, vol. 40, no. 2, 157-184, 23 Apr 2015, DOI:10.1080/03071022.2015.1014177

 

(159-60) After the First World War, many model villages were built in south-eastern Europe in particular, both as solutions to the extensive population transfers, and as part of state-building initiatives that often involved the re-ordering and modernization of peasant societies.

(165) Gusti seized this opportunity to put his fully formed vision of rural reform into practice, drawing inspiration from the experience of the monographic research teams and from the many similar initiatives in other countries (including Yugoslavia, Turkey, Italy, Bulgaria and Austria) (39). 
39 = D. Gusti, Politica Culturii. 30 de prelegeri și comunicări organizate de Institutul Social Român (Bucharest, 1933), 473–86.

(173) In contrast to secular visions of modernity (such as in the Soviet Union or Turkey), this version sought to rationalize religion and use it as a source of morality underpinning social order. (76) 
76 = Sibel Bozdogan, Modernism and Nation Building, op. cit., 103–4.

(174) As with its counterparts abroad, such as the British village hall, German and Austrian Volksheim, the Turkish Halkevleri, the American rural civic centre and the French maison pour tous, the ca˘min cultural had a key role in the modernization of the countryside. (78) 
78 = Sibel Bozdogan, Modernism and Nation Building.

(176) Serbian migrant builders had brought the first brick houses to Dioști in the mid-nineteenth century, introducing a new architectural style that copied the urban petty bourgeois architecture of the nearby town of Caracal.

 

Piloții orbi (ELIADE 1937)

Mircea Eliade, Piloții orbi, „Vremea”, nr. 505, 19 septembrie 1937

(…)

Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politicã
pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã izbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu e cea însemnatã pe hãrti, ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii…. 

(…)

Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat.
Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii. Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã  cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari. (…) Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea  mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul  de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt  românesc.

(…)

Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti  tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã  rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an.

(…)

Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul  – slãbind considerabil rezistenta  tãranilor.

(…)

Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul   instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul  statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu  aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile  care dispar lãsând locul altor  neamuri…

(…)

Cazinoul din Constanța (PĂULEANU 2011)

Doina Păuleanu, Cazinoul din Constanța. Boemă, loisir și patrimoniu european la Marea Neagră, Ex Ponto, Constanța, 2011

 

13 (...) Constanța era un neînsemnat sătuc turcesc(17), iar portul „o schelă levantină cu un mic bazin în care abia intră două vase, apărat de un primitiv chei de lemn”(18).

17 = M. Ionescu-Dobrogeanu, Constanța..., „Marea Neagră”, 15 oct. 1933.

18 = Orașul Constanța..., „Marea Neagră”, 21 dec. 1923

14 (...) Barclay numește Constanța „o mică adunătură de colibe mizerabile de lut, cu minaretul unei moschei țâșnind din mijloc”(19).

(...) „administrația românească a luat în primire un sat turcesc în ruină – Kustenge. Orașul nostru nu se întindea mai departe de unde este azi Grand Hotel [lângă Muzeul de Artă] și chiar în această suprafață căsuțele sau mai bine zis bordeiele erau rare”(21).

19 = M. Ionescu-Dobrogeanu, Constanța..., „Marea Neagră”, 15 oct. 1933.

21 = Scarlat Huhulescu, Constanța, stațiune balneo-climatică, „Voința Dobrogei”, IV, 12, Constanța, 20 mai 1934, p. 1

 

VII. În preajma războiului. 1913-1916

Alte vizite în același decor

333 „De câteva zile von dem Busch se afla în localitate. El este nelipsit de la Cazino. Consulul german, consulul turc și viceconsulul, însoțiți de un tip suspect, sunt în anturajul ministrului Germaniei. (...) Consulul turc pierde ore întregi discutând pe șoptite cu unele personagii sus puse în serviciile autoritare ale portului nostru”(106).

106 = Fiți prevăzători, „Dacia”, Constanța, nr. 60, 6 sept. 1915, p. 1.

 

VIII. Un an de răscruce

Anul 1916

335 (...) Născut în primii ani ai secolului trecut la Constanța, cu bunici care locuiau într-o casă din zona peninsulară, Arșavir Acterian își amintește: „Orășelul Constanța – căci era un orășel cu câteva zeci de mii de locuitori – era înconjurat de sate de turci și tătari, care, cu fesurile și șalvarii lor, dădeau, prin apariția lor pe străzile mai lăturalnice, o notă de pitoresc în plus populației, comunității acesteia heteroclite. (...) Albanezi cu costume strălucitoare vindeau vara bragă rece în alămuri strălucitoare (...).”(1)

1 = Arșavir Acterian, Privilegiați și năpăstuiți, Institutul European, Iași, 1992.

336 (...) grilajul cazinoului din cotitura bulevardului. Acolo se îngrămădeau curioși, flămânzi, pui de turci și tătari așteptând, ca și pescărușii care se roteau pe sus (...) firimituri de la bucătărie. (...) ei singuri mai aduceau aminte că cei dinăuntru sunt în Dobrogea și săraci(1).

1 = Arșavir Acterian, Privilegiați și năpăstuiți, Institutul European, Iași, 1992, pp. 10-12.

 

389 (...) „(...) Iată singurul lucru care ar putea atrage vizitatorii la Constanța: Cazinoul. Bulgarii se vede că au înțeles acest lucru, de vreme ce au deschis două cazinouri la Varna”(114).

114 = Închiderea Cazinoului, „Dacia”, Constanța, XV; 140, 6 iulie 1928.

Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație (MAULT 2014)

Sibel Mault, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, clasa XI, Liceul Sportiv „Nicolae Rotaru”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

Comuna Comana, Constanța

(98) Comuna Comana este formată din trei sate: Comana, Tătaru și Pelinu. Satul Comana era în secolul XIX un mic, dar sat turcesc, a cărui dată de înființare nu se cunoaște. Acest sat se numea Mustafa Aci, numit de români veniți după 1877 Mustafaci. Traducerea ar fi „Mustafa de lângă pom”. În ambele versiuni era vorba probabil de Mustafa, unul din primii locuitori. Actualul nume i-a fost atribuit după numele unuia din primii locuitori, T. Comănescu. (...)

Satul Tătaru a fost întemeiat de tătarii care s-au retras din Crimeea. Primii coloniști au găsit trei bulgari care aveau o mică fermă și o moară de vânt. Majoritate locuitorilor erau săraci și lucrau pe pământul celor mai avuți. Vechea denumire era Azaplar și însemna „Apa adâncă”.

Satul Pelinul era unul din cele mai vechi sate turcești din zonă ca și Mustafaci. După 1877, după plecarea în cea mai mare parte a locuitori turci, majoritatea o formau tătarii. (...) Vechea denumire era Carachioi, care înseamnă „Satul negru” din cauza secetei cumplite.

 

Tătarii

(99) Tătarii sunt un grup de populație de origine mongolo-turco-turanică, (...).

(...) Al doilea punct de vedere, care capătă o pondere din ce în ce mai mare printre istorici, îi apreciază pe tătari, încă de la început, ca un element component al lumii proto-turce.

 

Hoarda de Aur și tătarii din Crimeea

Hoarda de Aur a căzut cu timpul sub dominația sultanului otoman și a fost cucerită de ruși în timpul Ecaterinei II.

 

Tătarii din Dobrogea

Tătarii din Dobrogea (...) și sunt urmașii tătarilor din Hoarda de Aur, Bugeacul și Crimeea învecinate colonizați. (...) Dintre așezările dobrogene, orașul Medgidia, renumit pentru geamia „Abdul Medgid”, are o concentrare însemnată de tătari autohtoni. (...) Geamia Esmahan Sultan din Mangalia este cea mai veche geamie din Dobrogea, datând din 1456(?). În prezent aceasta face parte din patrimoniul cultural al statului și este în curs de restaurare.

 

Tătarii în alte părți

Comunități autonome de tătari se găsesc în: Bulgaria, Ucraina, Polonia.

 

 

Satul tătăresc din Dobrogea și pământul (GECHEREANU & POPA & LAZĂR 2014)

A.Gechereanu A. & B. Popa & C. Lazăr, Satul tătăresc din Dobrogea și pământul, clasa XII, Liceul „Lazăr Nedeleanu”, Năvodari,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(66) Recensămintele ulterioare (1956, 1966, 1977, 1992, 2002, 2012?) evidențiază o creștere explicabilă obiectiv a populației tătare (și turce) în aglomerări urbane, deci și o scădere în mediul  

„(...): Agilar, Akbas, Tatligeak, Azaplar, Balaban Taligeak, Gence Male. Azi nu se mai numesc așa. Pe hartă, șoferul rătăcit pe dealurile Dobrogei o să găsească Hagieni, Albești, Dulcești, Tătaru, 23 August, Mereni. Sate unde tătarii au fost cândva stăpâni atotputernici.” (C. P.)

 

Constantin Brătescu, Populația Dobrogei, „Analele Dobrogei”, I, IX, 1928 - ***, Dobrogea - repere istorice, Europolis, Constanța, 2000.

Adriana Cupcea, Construcția identitară la comunitățile turcă și tătară din Dobrogea, Institutul pentru Studiul Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2013.

Carmen Pleșa, Parfumul vechiului sat tătăresc dobrogean, „Jurnalul”, 15.10.2004

Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Eminescu, București, 1981.

http://casedeepoca.wordpress.com

http://tatar-tarman.blogspot.ro