File din istoria Dobrogei (COLCER & MĂGUREANU 1998)

Iosif Colcer & Viorel Măgureanu, File din istoria Dobrogei, Inspectoratul pentru cultură Tulcea, 1998, 250 p., 21 cm, ISBN 973-0-00732-2

                                                                                    

 

I.Din adânc de vremuri (I. C.)

(11) „Din etapa următoare însă, aceea a paleoliticului superior (40.000-10.000 î.e.n.), datează un mugure dentar provenit din peștera „La Adam”. Este atestat astfel așa-numitul „homo sapiens fossilis”, care confecționează unelte mai eficiente, aplicând tehnica „lamelară”, adică interpunând o bucată de lemn între bulgărele de piatră și percutor. În modul acesta s-au obținut răzuitoare sub formă de lame lungi, străpungătoare și chiar vârfuri de săgeți și diverse obiecte rezultate din prelucrarea osului (descoperirile de la Saligny – pe înălțimea „Dealul Turcului”, din cele două peșteri de pe valea Casimcei – menționate și pentru perioada anteioară, ca și la Seimenii Mari în apropierea Dunării, ori de pe terenul de lângă Mangalia).

Avem dovezile extinderii vânătoarei și pescuitului, ca și a trecerii treptate la cultivarea plantelor și domesticirea unor animale – porcul, câinele, calul.”

11-12 Stratul de locuire din peștera „La Adam” atribuit epocii mezolitice (10.000-5.500 î.e.n.) relevă importante progrese economice, însoțite de o mai bună organizare a ginților matriliniare și de manifestări spirituale organizate concretizate, printre altele, în exigența cu care se finisau obiectele litice. Este de presupus că și mezoliticii din Dobrogea arătau o mai mare grijă față de morți, amplasându-și cimitirul în imediata apropiere a așezării – practică atestată în alte areale mezolitice.

Epoca neolitică ni se dezvăluie prin numeroase unelte de piatră șlefuită, ceramică, urme de așezări și necropole, creații de artă plastică, găsite peste tot în Dobrogea. Strălucita cultură Hamangia, cu o mare durată în timp (din mil. V î.e.n. până către începutul mil II î.e.n.) ne-a dăruit celebrele statuete „Gânditorul” și „Femeia”, care și-ar găsi un loc de cinste în oricare dintre marile muzee ale lumii. Ele impresionează prin finețea execuției, dar mai ales prin pregnanța sensurilor simbolice. „Gânditorul” ne este înfățișat stând pe un scăunel, cu mâinile la tâmple, sprijinindu-și coatele pe genunchi.. „Femeia”, surprinsă în poziția „stând jos” își cuprinde cu mâinile genunchiul drept, ușor ridicat; pântecul și șoldurile dezvoltate simbolizează fecunditatea, iar capul mic susținut de gâtul înalt, sugerează, ca și în cazul perechii sale masculine, un moment de odihnă și cuget.

(12-13) Primele etape ale epocii fierului sunt bogat ilustrate de creațiile traco-getice ale complexului arheologic Babadag (sec. XI-VII î.e.n.). Așezările, situate pe înălțimi dominante, erau întărite cu șanțuri și valuri de apărare și serveau adesea ca loc de refugiu. Cercetările de la Cernavoda, Pietroșani, Beidaud, Babadag, Ciucurova, Sabangia, Telița (Cilic) și din alte locuri au scos la iveală unelte agricole, fusaiole din os și din lut, răzuitoare din colți de mistreț, cești cu una sau două tortițe supraînălțate, străchini, vase de provizii. La Beidaud, în punctul „Cetate”, a fost atestată o impresionantă continuitate de locuire, de la sfârșitul epocii bronzului până în timpul stăpânirii romane (Gavrilă Simion, Geneza civilizației geto-dace sec. VII-V î.e.n., „Symposia Thracologica”, 7, Tulcea, 1989, pp. 216-221.)

 

13-14 În șiragul datelor de seamă din trecutul Daciei se remarcă și întemeierea primelor orașe de pe teritoriul țării noastre – Histria sec. VII î.e.n., Tomis și Callatis sec. VI î.e.n. Ele au jucat un rol important în stimularea dezvoltarea civilizației geto-dace din întreg spațiul carpato-danubiano-pontic. Grecii aduceau ceramică de lux, unellte și arme, vinuri și ulei de măsline, obiecte de podoabă și alte mărfuri, procurînd în schimb pește, grâne, miere, ceară, lemn și sclavi.

16-17 Importanța regatului său în epocă rezultă și din inscripția dedicată sacerdotului Acornion din Dyonisopolis de către concitadinii acestuia: „Și, în timpul din urmă, regele Burebista a ajuns cel dintâi și cel mai mare rege din Tracia... Și fiind trimis de regele Burebista ca sol la autocratul roman Gnaeus Pompeius, fiul lui G., și întîlnindu-se cu acesta în părțile Macedoniei, lîngă Heracleea Lyncestis, nu numai că și-a îndeplinit însărcinările ce le avea de la rege, dar a purtat și cele mai frumoase negocieri în folosul patriei sale”. (Ion Andrieșescu, Arheologia și istoria veche a Daciei, „Patru Conferințe”, ed. Cartea Românească, Buc., 1928, p. 27)”

(16) Pământul dintre Dunăre și Mare a intra sub stăpânirea Romei încă din vremea împăratului Augustus, cunoscând timp de peste șase secole înfloritoarea civilizație romană. La Tomis și-a trăit ultimii ani de viață (8-17) marele poet Publius Ovidius Naso. El a învățat limba geților în care a scris și versuri și ne-a lăsat informații importante despre locurile și oamenii pe care i-a cunoscut. Într-una din Scrisori (12 d. H.), ne transmite numele orașului Aegyssus: „Aproape de malul Istrului se află o veche cetate cu două nume/La care cu greu se poate pătrunde din cauza întăriturilor și locului unde este așezată/Dacă este să dăm crezare însiși locuitorilor ei/Caspios Aegyssus este cel care ar fi întemeiat-o și ar fi numit-o după numele său”.

(16-17) Romanii au împânzit Dobrogea cu cetăți, orașe, „villae rusticae” și alte așezări în care numeroși coloniști – militari, funcționari, veterani, negustori, meșteșugari, agricultori – trăind alături de vechii locuitori, și-au impus limba și modul de viață, realizând o durabilă operă de romanizare.

(...) Au fost construite drumuri de interes economic și militar de-a lungul Dunării, litoralului maritim și în interiorul provinciei. Principalul drum unea orașele Tropaeum Traiani cu Libida (Slava Rusă) – de unde avea ramificații spre Tomis – capitala administrativă și religioasă, în sec. II, spre Noviodunum – mare centru militar vad de trecere spre nordul fluviului și spre Aegyssus. În orașe, canabae și alte așezări  se înălțau clădiri importante, temple; existau piețe civ., băi (thermae), instituții de instruire școlară. Apele Dunării și Mării Negre legănau corăbiile care aduceau din diversele părți ale imperiului mărfuri de tot felul: amfore grecești și ceramică romană, obiecte de artă etc.”

(17) O remarcabilă activitate se desfășura și în orașele grecești de pe litoral. Din Tomis, care s-a impus treptat ca „metropola Dobrogei”, ne-au rămas splendide creații de artă: Fortuna cu zeul Pontos, Șarpele Glykon, aedicula cu dublă reprezare a zeiței Nemesis, Asklepios, ca și cunoscutul mozaic (sec. IV) – pod. a unui mare edificiu de interes public. (A. Rădulescu & I. Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre și Marea Neagră, 1979, p. 147)”

(17-18) Se pare că soarta statului dac s-a decis în Dobrogea, prin înfrângerea lui Decebal și a  aliaților săi în bătălia de la Adamclisi din iarna anilor 101-102. Cumplită bătălie, dacă avem în vedere că 3.800 de soldați romani au plătit cu viața victoria lui Traian! Împăratul a hotărât săparea numelor lor în piatră, pe un altar funerar, și a înveșnicit amintirea luptei în monumentul triumfal Tropaeum Traiani – cronică a evenimentului și act de naștere a poporului român.

 

 

Mistuit de dorul Tulcei (Amintiri) (MIȘCHI 2007)

Dumitru Mișchi, Mistuit de dorul Tulcei (Amintiri), Metafora, Constanța, 2007, 78 p.

 

7 (...) În copilărie m-am întins, cu alți copii, într-un lan verde și ne-am tăvălit prin lan, stricând o suprafață bună de cultură, până când ne-a văzut un om și ne-a gonit cu amenințări. Cred că a fost o manifestare primară de dorință de a lua contact cu Gea, inconștientă, dar arzătoare. (...)

 

Tulcea

13 Așa cum spune legenda, Tulcea îl are ca întemeietor pe Tule, care era șeful unui trib celtic. Se ocupau cu pescuitul, vânatul și creșterea animalelor. Ocupau partea dinspre est a locului, undeva pe unde este acum stadionul, pentru a fi mai aproape de Dunăre și pădurea existentă pe atunci. Dacă ar fi să luăm în considerație cele spuse de cercetători, celții erau un amestec de mai multe popoare care se întâlneau de la Atlantic până în Estul Europei și în Balcani. Ar fi important să fie așa, pentru că aceste popoare prelucrau fierul, așa cum susțin datele mai sigure despre Hollstadt, din nordul Austriei.

Grecii și romanii cunoșteau populațiile din Europa în Epoca Fierului sub numele de celți (keltoi) sau gali (galli).

(...)

Aegyssus sau Tulcea a fost fondată probabil de celți în secolul III î. H., ocupată apoi de geto-daci și inclusă în secolul I d. H. în provincia Moesia – sediul unei garnizoane romane. Menționată de Procopius printre cetățile refăcute de Imperiul Bizantin, de Justinian I pe malul dunărean(1).

Dar tot așa de bine Tulcea ar fi putut fi fondată de sciți. Sciții au fost împinși din Asia în estul și sud-estul Europei, mormintele lor au fost găsite în Siberia, în sudul Rusiei, dar și în Germania și Balcani(1).

Pe malul drept al Dunării, când pleci de la Isaccea spre Tulcea, se găsește un kurgan, despre care mi s-a spus că este un mormânt tătăresc. Când o căpetenie a tătarilor murea, era onorată de toți ostașii, care aduceau pământ în căciulă și-l turnau peste leșul acestuia până formându-se astfel o movilă funerară.

(...) Dobrogea fiind sub stăpânirea Turciei timp îndelungat, tătarii nu aveau îndrăzneala să atace teritoriul acesteia și în cele mai multe cazuri tătarii erau aliați ai Turciei. De aceea, eu cred că mormântul de pe malul drept al Dunării trebuie să fie un mormânt celtic sau scitic. De altfel, și romanii care au fost exilați la Tomis (Constanța), cum a fost Ovidiu, vorbesc de popoarele scitice din nord de Dunăre.

(...)

Imperiul Bizantin a avut relații comerciale cu țările românești, de unde importau mierea, ceară, brânză, cereale, lemn. (...)

La 11 mai 330, împăratul Constantin a inaugurat noua capitală a Imperiului Bizantin pe malurile Bosforului, care de acum se va numi Constantinopol.

14 Luptele pentru ortodoxie oricum au pătruns și în Dobrogea, iar influența acestui tip de creștinism nu poate fi contestată, deoarece stau mărturie lăcașele de cult, bisericile care au fost, se pare, acceptate și în timpul ocupației turcești, ceea ce nu s-a acceptat și în Bulgaria.

Teodora Preafericita, soția lui Teofil și mama lui Mihail III, restabilește cultul icoanelor. Ea a combătut erezia și a exterminat o sută de mii de paulieni care n-au acceptat ortodoxia(2).

Între perioada bizantină și ocuparea Dobrogei de către turci, aceasta a fost condusă pentru un timp de despotul Dobrotici, de la  care vine și numele de Dobrogea.

Ocuparea Dobrogei de către turci s-a făcut după cucerirea Adrianopolului (1362), când Imperiul Bizantin a fost redus la dimensiunile orașului Constantinopol.

Odată cu cucerirea Constantinopolului în 1453 de către turcii otomani și fondarea Imperiului Otoman de către Mehmed II, Dunărea a fost declarată frontiera nordică naturală a imperiului. (...)

(...) În 1484, Baiazid II ocupă Cetatea Albă și Chilia și se poate socoti că și Dobrogea este cuprinsă în imperiu, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată cu principatele comune.

Neînțelegerile cu mamelucii și cu turcii karamani și luptele cu venețienii sustrag atenția lui Baiazid II de la Dunărea inferioară.

Istoricul turc Halil Inalcik, în cartea Imperiul Otoman. Epoca clasică, arată că Baiazid II s-a ocupat mai mult de consolidarea cuceririlor făcute de tatăl său Mohamed II. Inalcik a firmă că în Dobrogea, pământ pustiu în Evul Mediu timpuriu, s-au întemeiat sute de sate, s-au construit depozite de cereale în porturile Constanța și Mangalia, de unde se expediau cerealele, Dobrogea devenind astfel grânarul Istanbulul. De aici, ca și din Macedonia, Bulgaria și Tracia de est se expediau oi și vite pentru abatoarele (zahanelele) Istanbulului.

Numai că acele sute de sate menționate mai sus n-au fost prea multe și dacă le adunăm pentru toată Dobrogea sunt o sută – o sută cincizeci de sate și acestea au fost locuite de fapt de români și unele dintre ele și de bulgari. Numele care le-au fost date satelor sunt turcești și ele dăinuie și astăzi. Aceste denumiri turcești ale localităților nu m-au deranjat, pentru că atunci când ești mic iei lucrurile ca atare, dar mai târziu, cu conștiința românescului a început să mă intrige păstrarea nomenclaturii turcești.

15 După victoria ruso-română din 1877 împotriva Turciei și prin pacea de la San Stefano (1878), Dobrogea este inclusă oficial în teritoriul României, iar prin pacea de la Berlin din 1878, Marile Puteri consfințesc alipirea Dobrogei cu România. Or, din 1878 până astăzi puteau fi schimbate numirile turcești ale satelor, dar din păcate nu a existat nicio inițiativă în acest sens.

(...)

Hegel vorbește de caracterul mărginit al voinței (conștiinței) orientalilor. Or, dobrogenii au suporta timp îndelungat ocupația turcilor orientali, care și-au pus amprenta pe gândirea creștinilor ortodocși din Dobrogea și nu numai.

M-am surprins folosind expresii și zicale din Dobrogea în timp ce eram în alte regiuni ale țării: „interesul poartă fesul”, „cum e turcul și pistolul”, „bani ca la turci”, „ești turc de nu înțelegi?”, „bașca vorbim, bașca ne înțelegem!”

(...) În Tulcea, ei [turcii] locuiau pe strada Rahovei, unde aveau casa și cei din familia Cadâr. Băiatul Cadâr era de vârsta mea și îl invidiam că a ajuns un bun fotbalist, la cea mai mare echipă din Tulcea. Mama lui era prietenă cu Mama mea; ea ne cosea plăpumile și saltelele.

Moș Ceauș era un bătrânel cu o barbă tipic turcească, era blând și bun cu copiii. Avea o bombonerie în colț – strada Basarabilor cu strada Dragoș Vodă. De la Moș Ceauș cumpăram bomboanele cele mai dulci – patru la un leu. Avea un băiat, Tefic, antipatic și foarte voinic, care a ajuns tractoristul comunei și conducea tractorul cu remorca de gunoi. Cu toate că era mahomedan, consuma alcool mult și într-o încăierare dintr-o cârciumă i-a dat cineva cu o sticlă mare de sifon în cap – s-a spart sifonul, iar capul lui Tefic n-a pățit nimic.

Probabil că familiile rămase în Tulcea proveneau din osmanlâii voinici care erau militari și păzeau regiunile și granițele Imperiului Otoman. Cu transformările sociale de după 1944, treptat au dispărut, au fost asimilați sau au plecat. N-aș putea să arăt că am suferit vreo influență într-un plan anume din partea turcilor. Totuși, patru sute de ani de ocupație turcească a Dobrogei și de asuprire a Țărilor Românești de către Turcia și-au lăsat amprenta asupra vieții, a spiritului românesc creștinesc.

Sărăcirea pe care ne-o provocau plata birurilor și o serie întreagă de obligații materiale pe care le furnizam turcilor au influențat grav viața poporului român, cu consecințe în cultură. Dar dacă eu m-am născut în Dobrogea care aparține statului român liber, nu am putut sesiza de la început daunele pe care ni le-a produs dominația turcească.

16 (...) În extremitățile orașului sunt două cartiere, unul de haholi și altul de lipoveni, adică de ucraineni și, respectiv, ruși de ritual vechi, care au fugit din Rusia prigoniți de ritualul nou al religiei creștine ortodoxe.

Au fost și sunt oameni harnici, care n-au pus nici un fel de probleme, iar acum trebuie să facem afirmația că au fost asimilați parțial; unii au plecat în țară pe măsură ce s-au specializat în diverse domenii, iar alții format familii la distanță de locurile natale. (...)

 

Dunărea

18 (...) Mai târziu, mă revolta până la a mă scandaliza în sinea mea când unii și alții voiau să sape canale care să lege Dunărea de Marea Adriatică, ca în cazul Iugoslaviei sau Marea Neagră, ca în cazul Bulgariei. (...)

 

Portul Tulcea

20 (...) Fiind așezat pe cele șapte coline, se vede ca un oraș mediteraneean spaniol sau grec, cu casele relativ mici, printre care se văd și palatele câtorva instituții ca prefectura, administrația pescăriilor, liceul care se înalță maiestuos deasupra tuturor construcțiilor și geamia.

21 (...) Mai departe de Dunăre se găsește geamia, după care urmează partea industrială a portului. (...)

Din acel moment [vizita lui Gheorghiu Dej], însă, s-a luat hotărârea ca cheiul să fie loc de promenadă și să se construiască blocuri în locul vechilor magazii, care stau strajă în fața Deltei, și care au schimbat aspectul orașului, pe care nu-l mai poți socoti spaniol sau grec.

 

Mama – căminul, casa

22 (...) Cum zice Aristotel în Metafizica: „Toți oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște. Dovada acestui lucru stă în plăcerea pe care le-o procură activitatea simțurilor”.

30 (...) Foarte târziu am aflat în istorie de niște albume de pictură și sculpturi. Sabinele erau prezentat de artiștii plastici din secolul XVI ca niște femei frumoase.

31 Răpirea sabinelor este un episod relatat de scriitor roman Livius (59 î. H. – 17 d. H.) conform căruia după construirea Romei populația avea prea puține femei. Astfel că ei le-au invitat pe sabine și alte vecine la o festivitate și, la un moment dat, le-au răpit pe sabine. Este foarte probabil că rostul legendei să fi fost explicarea sosirii în Latium a primilor coloniști, cum erau sabinii, în timpul primei expansiuni a republicii (M. Oliphant). (...)

 

Tata

33 (...) El era Zeus; îl iubeam, dar ne și temeam de el, pentru că judecățile lui asupra ceea ce făceau puteau să te ridice în slava cerului, dar să te și prăbușească în străfunduri. (...)

Era un Zeus care nu doar „tuna și fulgera”, ci și muncea, venea stors de oboseală, pentru că pe atunci brutarii făceau pâinea numai noaptea, pentru ca dimineața cetățenii orașului să cumpere pâine proaspătă, chiar caldă. (...)

36 (...) Atunci Tata ne-a ținut lecție despre Attaturk.. Acesta, întâlnind un căruțaș care își bătea animalele cu dușmănie, l-a oprit și i-a explicat că animalul bătut își pierde din energie și în loc să devină mai folositor, devine mai păgubos. Vestea s-a dus în toată Turcia și oamenii, din respect pentru Attaturk sau din teamă, nu-și mai maltratau animalele.

 

La liceu?

53 (...) Astăzi îmi aduc aminte de discuțiile batjocoritoare pe care le fac soldații germani din grupa de tanchiști ai lui Sven Hassel, de rasa germană slavizată descrisă de Montaneli, sau de rasa italiană a mea, zice autorul, care este formată din amestecul a numeroase popoare încă de pe vremea imperiului roman. Cele mai interesante date sunt despre felul în care s-au format grecii, care întâi au fost Pelasgii, peste care au venit Aheii, iar pese aceștia Doreenii. (...)

 

Soldați sovietici (ruși)

65 (...) Acestea au fost alăturate și într-o oră s-a constituit un pod plutitor peste Dunăre, care pleca de la capătul drumului ce străbătea Delta și se termina undeva în dreptul geamiei turcești pe malul dinspre Dunăre. Apoi, zi și noapte au trecut coloane de mașini, camioane ce nu se opreau în Tulcea și luau imediat drumul Babadagului, Medgidia, Bulgaria. Astfel, Dobrogea se dovedește iar o regiune de pasaj, așa cum a fost pentru diferite popoare care au invadat Imperiul Bizantin și așa cum este pentru păsările călătoare an de an!

 

Cargoul Constanța

73 (...) Așteptam să vedem pupa vasului, unde era scris portul de origine, de staționare a vasului, iar acolo era marcat steagul țării de proveniență. Stabileam astfel că provine din Panama, Nicaragua, Istanbul etc. (...)

 

Bibliografie

78 Oliphant Margaret, Atlasul lumii antice, MAST, 1991.

Diehl Charles, Marile probleme ale istoriei bizantine. Figuri bizantine

Inalcik Halil, Imperiul Otoman. Epoca clasică (1300-1600), Editura Enciclopedică, 1996.