Jacques Madaule, Istoria Franței, vol. I, trad. E. Rusu (franceză 1943), Ed. Politică, București, 1973, 584 p.
Înainte de Franța (de la origini până la 987)
I. Cadru geografic
(36) (...) Virgiliu cânta în același fel rodnicia Italiei.
II. Primii locuitori
(40) (...)Focarele civilizației sunt acum în Mediterana orientală. Este epoca talasocrației(1) cretane. (...) Corăbierii cretani ajung la țărmurile Tarsosului, adică în Andaluzia. De aici civilizația aramei și a bronzului se răspîndesc în întregul Extrem Occident. (...) Civilizația pare să aibă acum focare, ce nu sunt lipsite de legături între ele: Marea Egee și țărmurile Atlanticului. Cum se numea poporul care ridica megaliți? Poate liguri, de care ne vorbesc cele mai vechi texte grecești. (...)
La începutul primului mileniu al erei noastre tehnica fierului ia locul celei a bronzului. Este semnalul unei uriașe migrații de popoare. Dorienii invadează Grecia, (...), strămoșii latinilor și romanilor pătrund în Italia, (...).
1 = Talasocrație - Imperiu maritim puternic. N. t.
(41) (...) Anticii ni-i [celți] reprezintă ca fiind blonzi cu pielea albă, astfel încât tipul lor fizic n-ar părea prea deosebit de cel al vechilor germani. (...)Există un grup de limbi celtice și un grup de limbi germanice, înrudite între ele, dar deosebite unele de altele, grupul celtic apărând ca o verigă între grupul germanic și grupul italic.
Aceasta coincide cu cea de a doua expansiune celtică, aceea care îi va duce pe celți până la Delfi și până în Asia Mică. O schimbare capitală se produce acum: pe când oamenii epocii Hallstatt erau păstori care practicau incinerarea, oamenii din perioada La Tene sunt cultivatori care își îngroapă morții. Poate că în acest moment ramura celtică se desparte de cea germanică, această rămânând credincioasă ritului incinerării.
Anticii ne vorbesc despre liguri, așezați în sud-est, între Ron și Alpi, și iberi, care ar fi invadatori veniți de dincolo de Pirinei și răspîndiți între Atlantic și Ron.
(42) (...)Prin secolul IV î. e. n.. se pare că un „imperiu celtic” domina Europa centrală, Galia, Britania și nordul Italiei, fără să mai menționăm îndepărtata Galatie asiatică.
(...)Centrul Celticei se deplasează spre apus între secolele VI și III și din valea cursului superior al Dunării ajunge în inima Franței, în zona căreia anticii i-au dat numele de Galia.
(43) Cu mult înainte, pe coastele mediteraneene navigaseră corăbieri fenicieni, după care au urmat corăbierii greci. Episodul cel mai ilustru al acestor evenimente este întemeierea Marsiliei de către foceeni. Nu se cunoaște data precisă, dar este cert că foceenii nu au fost primii orientali care au vizitat țărmurile Galiei. Ei au dat dovadă de o mare îndrăzneală întemeind o cetate pe litoralul ligur, între fenicienii din Spania și etruscii din Italia, dușmani declarați a tot ce era grecesc. Foceenii, care încercaseră mai întâi să se așeze în Corsica, în regiunea Aleria, și în Italia, fuseseră învinși pe mare de a o coaliție etrusco-cartegineză. În aceste împrejurări, ei s-au stabilit la Marsilia, într-o regiune din Galia care le reamintea de patria lor. Ei n-au întârziat să colonizeze litoralul de la Antibes până la capul Nao, în Spania, care a constituit multă vreme hotarul între influența greacă și influența feniciană. Marsilia stăpânea cele două ieșiri mediteraneene ale Galiei: valea Ronului, care permitea să urci spre nord și să ajungi la Rin, Sena, Marea Mânecii și Loara, precum și pragul de la Narouze, unde se ajungea pornind de la gurile Audei și care deschidea bazinul Aquitaniei. Arheologii au urmărit fără greutate, pe aceste drumuri naturale, înaintarea comerțului marsiliez. Grecii cumpărau din nord chihlimbar și cositor și vindeau produse manufacturate, mai cu seamă vase ornamentate. Odată cu mărfurile se schimbau și ideile: Galia își însușea civilizația clasică de la Grecia însăși. Descoperirea vasului de la Vix, indiferent dacă este etrusc sau grec, constituie o dovadă strălucită.
(44) (....)În 219 î. H., Hanibal traversează Galia meridională. Dar nu pare să fi întâlnit vreo rezistență până la Ron, adică până la frontierele terestre ale Marsiliei. Orașul grec este aliatul cetății latine. Amândouă se împotrivesc metropolei feniciene [Cartagina]. Văzute de gali, puterile rivale se asemănă întru totul; (...).
Acestea sunt civilizate, pe când galii sunt barbari. Nu dau aici acestui cuvânt sensul exagerat de larg pe care i-l atribuiau grecii. Pe toată lungimea litoralului mediteranean, oamenii s-au grupat în cetăți, formă de stat deosebit de dură și rigidă, constituită dintr-un grup restrâns și închis de cetățeni concentrați într-un oraș.
(45) (...)La frontierele meridionale, galii sunt pretudindeni în contact cu țările civilizate: la sud-est cu grecii și monarhiile postalexandrine (se știe locul important deținut de luptele împotriva galatilor pe basoreliefurile din Pergam); la sud cu romanii; (...).
(47)(...)O monarhie de tip democratic, ceea ce grecii numeau tiranie. Așa a fost puterea pe care Vercingetorix a reușit să o dobândească de la arverni [trib galic].
(...) S-a făcut o apropiere între sacerdoțiul galic și colegile sacerdotale de la Roma: pontifii, flaminii, augurii. S-a găsit o oarecare asemănare și cu sectele de inițiați ce au înflorit în Grecia.
(49) (...)Julian(1), care este atât de mâhnit de cucerirea romană, a arătat că celții, în perioada când Cezar i-a subjugat, se aflau pe calea unei rapide civilizări datorită contactului cu grecii din Marsilia. Faptul nu poate fi negat. Grecii continuau să bată vechiul drum al chihlimbarului și cositorului, (...). Grecii duceau produsele manufacturate ale Orientului. Grecia se impunea claselor superioare ale societății prin mărfurile ei, prin moravurile ei și poate prin limba ei (primele monede galice anterioare cuceririi romane au inscripții grecești și imită monedele bătute la Siracuza). Se poate presupune că Galia, lăsată pe seama ei, ar fi devenit curând ceva analog Macedoniei, a cărei aristocrație și ai cărei regi erau elenizați, pe când poporul continua să vorbească o limbă barbară. Se poate imagina o civilizație clasică ce, în loc să fie impusă de legiunile lui Cezar, ne-ar fi fost propusă sub forma ei greacă, superioară celei latine, de negustorii din Marsilia.
1 = Camille Julian (1859-1933), istoric francez. N. t.
(50) (...) Dar, la urma urmei, Galia nu avea de ales decât între germanizare și romanizare; (...).
Iată de ce acest mare popor, căruia francezii îi datorează unele din trăsăturile fundamentale ale caracterului lor și care a întemeiat principalele așezări ale Franței, a cărui civilizație materială egala și chiar depășea în unele privințe, și mai cu seamă în agricultură, civilizația mediteraneană, care a cucerit la un moment dat cea mai mare parte a Europei și a făcut să tremure lumea clasică, nu a lăsat instituții politice demne de el.
III. Imperiul roman
(50)(...)Pe el [Cezar] îl interesa dobândirea unei glorii militare care să-l facă egalul lui Pompei. Și avea nevoie de o armată în stare să învingă în războiul civil.
(51)În primele zile ale conducerii lui îl vedem șovăind între provinciile dunărene și Galia. (...)În anul 58, când își asumă comanda Galiei Cisalpine și a Galiei Narboneze, pentru observatorul oficial Cezar nu era decât un politician îmbătrânit în intrigi obscure și murdare, cum a fost conjurația lui Catilina. (...)
Prin victoria asupra căpeteniei germanice Ariovist, Cezar își asumă, în numele Romei, răspunderea pentru apărarea Galiei împotriva atacurilor de dincolo de Rin. De-acum apare clar că Galia se include în aria civilizației mediteraneene. (...)
Galia Ar fi putut profita, îndată după cucerire de războaiele civile, prelungite 20 de ani - din 49 î. H, până în 31 î. H. - ca să scuture jugul Romei. (...)
(52)(...)Orașul [Lyon] este în apropiere de Galia Narboneză, îndelung elenizată de Marsilia, (...). (…) Dar Roma, zidind la confluența Ronului cu Saone altarul Romei și al lui August, a făcut din colonia lui Plancus Lyon metropola care de atunci dăinuiește neîntrerupt.
(...)Imperiul roman atinsese cu August deplina maturitate. Este acum la limita de unde începe decadența.
(53)(...)O singură provincie galică se poate considera cu adevărat latină și aceea este Galia Narboneză, de la Vienne la Toulouse, de la Alpi la Pirinei. Dar chiar în acest timp ea era cea mai puțin galică. La est de Ron, elementele ligure nu fuseseră niciodată eliminate și în această regiune era dominant elenismul marsiliez, deși vechii cetăți foceene îi fusese răpită independența de Cezar în 49 î. H.
(54)(...) Rolul lui [Lyon] a fost însă prea puțin diminuat, continuând să rămână altarul Unității, unde delegații din cele trei Galii se adunau în fiecare an cu ocazia sărbătorilor închinate Romei și lui August. Cucerită și divizată, Galia păstrează un simbol al unității sale, dar cimentul ei este Roma.
(...) Ordinea romană împresoară Galia cu forța și seducția sa.
(55) (...)Celții, de multă vreme în contact cu civilizația mediteraneană, au adoptat-o fără multă împotrivire. (...)
Această resemnare a Galiei se datorește jugului roman suportabil, care, de altfel, răspundea unor nevoi permanente.
(56) (...) Într-adevăr, Roma le-a dat galilor securitatea externă și pacea internă, care le lipsiseră întotdeauna până atunci.
(...) În interior, administrația romană respectă, pe cât îi stă în putință, formele trecutului. (...)
În cursul primelor două secole ale imperiului, Galia s-a bucurat, ca întreaga lume romană, de o pace rareori tulburată și de o prosperitate cel puțin aparentă. Este perioada în care aristocrația galică și-a însușit limba, moravurile, deprinderile învingătorilor. La urma urmei, nu a fost marea beneficiară a cuceririi? În principiu, romanii nu s-au atins de instituțiile locale.(...)
(57) (...) Mai mult, dreptul roman se susbstituise foarte repede cutumelor celtice. (...) Dreptul roman, făcând din aristocrații gali adevărați proprietari, le-a consolidat, deci, puterea economică concomitent cu situația lor politică. (...)
Dar această aristocrație puternică și bogată voia să ducă o viață ca romanii, și nu ca galii. Or, civilizația mediteraneană era, prin esența ei, o civilizație urbană. (...) Aristocrația galică aere inițiativa construirii și înfrumusețării acestor orașe în stil roman. Tot ea ridică termele, teatrele, amfiteatrele, circurile și-și risipește averea pentru a-și grava numele pe un monument în litere ce nu se șterg.
Găsim acum o Galie plină de școli ilustre, unde urmașii druizilor, renunțând la antica lor înțelepciune, predau filosofia și retorica pe care le-au învățat de la Grecia și Roma. Acest entuziasm ne duce cu gândul la cel al Renașterii. Dar aici e vorba doar de reproducerea unor forme a căror vigoare s-a istovit.
(58) Dacă vrem să înțelegem cu adevărat cauza sterilității intelectuale a Galiei romane în aceste secole de prosperitate aparentă, nu trebuie să uităm nici o clipă că lumea antică e în plină decădere atunci când cuprinde Galia. Strălucește prin ceva literatura latină din secolul II? (...)
Nu numai spiritul e istovit, ci și trupul. Roma nu cere de la supușii ei decât impozite și serviciu militar. Impozitele sunt moderate, iar serviciul militar, cu o durată foarte lungă (20 de ani), nu cuprinde decât un număr mic de recruți. (...) Atâta timp cât și-a continuat cuceririle, Imperiul Roman a putut masca sărăcirea sa progresivă. Dar la începutul secolului II atinsese peste tot hotare pe care nu mai era în stare să le depășească. (...) Ultimul împărat cuceritor a fost Traian, care a reușit să pună stăpânire pe Dacia de dincolo de Dunăre (actuala Românie), dar împotriva parților, în Orient, a eșuat.
De pe acum, întinse regiuni ale imperiului, mai cu seamă în Grecia și Italia, sufereau din pricina depopulării, în pofida măsurilor luate de August și Traian.
(59)Calamitatea s-a agravat, până a ajuns de neînlăturat sub domnia lui Marc Aureliu, între anii 160 și 170. Imperiul a fost pustiit atunci de ciumă, de pe urma căreia a pierit - se pare - o treime din populație. Din acest moment, totul se schimbă văzând cu ochii și decadența se accelerează. Zadarnic se impune, sub Severi, predominanța elementului militar asupra celui civil și sunt lichidate ficțiunile constituționale ale lui August. (...) În 212, Caracalla dă drepul de cetățenie romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. Această importantă măsură avea, probabil, un scop fiscal. În orice caz, ștergând orice deosebire dintre învingători și învinși, ea exprima o stare de lucruri cu totul nouă. De acum încolo, dintr-un capăt în celălalt al imperiului întâlnim o societate stratificată după avere. Între aristocrații care continuă să exercite puterea locală intervine o deosebire radicală: cei mai bogați sunt admiși în rândurile aristocrației imperiului, pe care o formează aristocrația senatorială. Aceștia sunt mari proprietari funciari, bucurându-se de largi imunități fiscale. Ei își reiau obiceiul de a trăi pe pământurile lor și nimic nu exprimă mai bine decadența civilizației antice decât părăsirea orașelor și retragerea la țară. Senatorii imperiului târziu prezintă deja multe din trăsăturile viitorilor seniori feudali.
Pe o treaptă inferioară lor se află decurionii sau curialii, aceia care continuă să îndeplinească funcțiile municipale. Aceștia au ajuns adevărați ostateci ai fiscului, care îi consideră răspunzători cu bunurile și persoana lor de strângerea impozitelor. Or, odată cu pauperizarea generală, devine din ce în ce mai anevoioasă strângerea acestora. (...) Comerțul și industria decad.
(60)Meseriașii sunt grupați în corporații ereditare, din care este cu neputință de ieșit, ca și din ordinul curialilor. Țăranii sunt legați de pământ. O putere despotică, din ce în ce mai incapabilă să asigure prosperitatea și securitatea, i-a închis pe oameni în celule strâmte și fără orizont, unde îi poate exploata după bunul plac.
Armatele de la granițe nu au rezistat. (...) Prea slab pentru a fi prezent pretutindeni în același timp, imperiul cedează în fața forțelor centrifuge. Aurelian va reuși, între 270 și 275, să refacă unitatea, dar peste câțiva ani Dioclețian va trage concluzia logică a evenimentelor, împărțind oficial imperiul între patru împărați, fiecare însărcinat săapere o frontieră amenințată. În cursul secolului IV, unitatea va fi de mai multe ori restabilită, dar pentru scurtă vreme. Capitalele se schimbă și ele. (...)
(61) (...)Mi se pare însă că aportul Romei se poate defini destul de ușor. Galia nu a fost transformată din punct de vedere etnic, nici măcar în Galia Narboneză poate. Sub un înveliș străin, ea și-a menținut trăsăturile esențiale de caracter și moravurile sale, care reapar de îndată ce ordinea romană este tulburată.
IV. Galia creștină
(62) (...)Aici [Lyon] își dădeau întâlnire nu numai delegați din întreaga Galie, ci și tot felul de negustori, iar în afara sărbătorii pur religioase, se ținea și un fel de iarmaroc. Grecii, sau cel puțin oameni care în mod obișnuit vorbeau grecește, alcătuiau cea mai mare parte a acestei populații în mișcare. Fără îndoială că aici a fost predicat și practicat pentru prima dată creștinismul pe pământul Franței.(...)
Biserica din Lyon a fost reședința sfântului Irineu, care a urmat sfântului Potin. (...) Irineu, originar din Asia [Smirna], ca și Potin, se adăpase în tinerețea lui la izvoarele celei mai pioase tradiții. De aici își trage Irineu autoritatea necesară în lupta împotriva gnosticilor, care împart în două turma credincioșilor și susțin că numai unui număr mic de inițiați îi este destinat doctrina supremă. Dar această parte a operei lui Irineu ține de istoria generală a bisericii mai mult decât a creștinismului din Galia.
(63) (...)Nu este de prisos să subliniem că împăratul Constantin, care a transformat dintr-o dată creștinismul din religie prigonită în religie ocrotită, fusese fiul lui Constantiu Clorus, care fusese împăratul galilor și cruțase regiunile aflate sub autoritatea sa de grozăviile persecuției lui Dioclețian.
V. Năvălirile
(67) (...)Secolul IV ne înfățișează două construcții imperiale solide: Impderiul chinez la răsărit și Imperiul roman la apus.
(68) (...) Încă din a doua jumătate a secolului III, „Romania” suferise un asalt general. (...) Dar marii împărați din dinastia ilirică, Claudiu II, Aurelian, Probus, Dioclețian salvează imperiul pentru un secol și îi redau unitatea compromisă (...).
Astfel împinși, o parte din neamul goților, vizigoții, trec Dunărea în 376, Balcanii în 377 și-l zdrobesc pe împăratul Valens în bătălia de la Adrianopol. Imperiul nu-și va mai reveni din această lovitură, așa cum se întâmplase în urma altora, tot așa de dure, care i-au fost aplicate în secolul precedent. În 382, împăratul Gratian a dus tratative cu goții învingători și i-a primit în imperiu în calitate de federați.
(...)Scopul germanilor nu este nimicirea imperiului. Dimpotrivă, ei îi arată o respectuoasă admirație. Tot ce vor este îngăduința de a-și găsi un loc în imperiu. Oricum, tot aici trebuia să se ajungă din moment ce nimeni nu mai voia să intre în armată, iar regiunile de graniță nu au fost repopulate după invaziile din secolul III. (69)Nenorocirea este că Roma nu mai are puterea să-i asimileze pe noii veniți. De aceea, dacă ne luăm după aparențele legale, la prima vedere nu avem impresia unui declin al imperiului, în fapt însă asistăm la un declin al romanității.
(...)Cu totul neașteptat e faptul că comandanții barbari nu-și pun coroana imperială pe cap, deși ei exercită puterea efectivă. Trebuie să vedem aici o dovadă a respectului pe care continuă să-l resimtă pentru măreția Romei.
(69) (...)Evenimentul de la 476 pare, la prima vedere, o restabilire a unității imperiale. Într-adevăr, în acest an, Odoacru, regele herulilor, a înapoiat la Constantinopol însemnele puterii supreme. Dar aceasta este numai o aparență, fiindcă întregul Occident este pradă barbarilor, (...).
VI. Francia
(76) (...) Alte expediții, mai puțin norocoase, sunt îndreptate împotriva Italiei, unde francii își oferă cu imparțialitate serviciile când bizantinilor, când ostrogoților, aflați în război.
(77) (...)Am văzut că lumea romană nu a dispărut dintr-o dată sub efectul unui cataclism. După cum romanizarea a fost mai mult sau mai puțin profundă; (...). (...)Păgânismul e prea aproape. Nu a pierit cu totul amintirea acelei neașteptate vâlvătăi stârnite de Iulian Apostatul [361-363] într-un moment când se crede partida este câștigată. Cărturarii secolului V erau adeseori creștini numai de formă și invocau muzele antice de câte ori aveau prilejul.
(79)(...)Dar numai Imperiului de Răsărit merită să i se aplice denumirea de stat. (...) Putem admite că Bizanțul se desprinde de Occident, că Occidentul este nevoit să-și organizeze - fără a mai păstra contingențe cu acesta - propria-i viață.
(82)(...)În timpurile romane, justiția era împărțită, în primă instanță, de magistrații locali, iar în apel de funcționarii romani, care pronunțau sentința cu ușile închise.
(83)(...)De când sfântul Martin din Tours, în a doua jumătate a secolului IV, a adus pe aceste tărâmuri primii germeni ai ascetismului oriental, așezămintele s-au înmulțit.
VII. Imperiul de apus
(87) (...)Pepin a pătruns în două rânduri în Italia și a predat papei teritoriile cucerite de la longobarzi, teritorii care ar fi trebuit înapoiate Imperiului Bizantin.
(92)(...)Această idee [restaurarea Imperiului Roman de Apus de către Carol cel Mare în 800] încălca drepturile Bizanțului, fiindcă imperiul, prin definiție, este unic și universal. (...)Regnum-ul nu se identifica, oare, din ce în ce mai mult, cu lumea creștină occidentală într-un moment în care lupta iconoclastă(1) slăbea legăturile dintre Roma și Constantinopol?
1 = Luptă social-politică în Bizanț în secolul VIII, îmbrăcată într-o haină religioasă. Disputa avea ca element central combaterea cultului icoanelor. De această luptă a profitat episcopul din Roma (papa), pe atunci subordonat autorității din Constantinopol, pentru a-și dobândi independența. N. t.
(93) (...)Constituția din 817 a avut soarta regulamentelor lui Dioclețian: nu a rezistat în fața dezlănțuirii ambițiilor personale.
(94) (...)Aceasta din urmă [Italia] este cea mai puțin solidă din toate trei [Germania și Franța], fiindcă trebuie să lupte în sud contra musulmanilor și bizantinilor și (...).
VIII. Fărâmițarea feudală
(97) (...); ei [normanzi] au rămas mai în urmă, ca odinioară dorienii, în timp ce aheenii invadau Grecia.
(100) (...)În Sud, instituțiile romane au rezistat mai mult, (...).
(103)(...) În Orient musulmani se retrag fățiș în fața marii ofensive duse de împărații bizantini din dinastia macedoneană.
(104)(...)Otto III [Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană] însuși, fiu al unei prințese bizantine, fusese crescut în visul imperiului universal.
Prima epocă - Franța și lumea creștină (987-1328)
I. Secolul XI
(117) (...)Ei [normanzi] își măresc mereu cuceririle, profitând de rivalitățile și războaiele care-i opun, într-o încăierare confuză, pe reprezentanții basileului bizantin, lombarzi și sarazini, care continuă să stăpânească Sicilia. (...) Îi alungă pe greci din ultimele lor poziții din Italia meridională.
(118) (...) În 1081, Guiscard [normand] țințește și mai departe. Traversează canalul Otranto, îi atacă pe greci în Peninsula Balcanică, asediază Durazzo [Durres/Albania], aspiră la Constantinopol. Deși învingător, este silit să se întoarcă în Italia pentru a se apăra de împăratul Henric IV.
(119) (...) Tot francezi, care nu au avut timp să-și uite țara de origine, sunt și Bohemond și Tancred, care vin din cele două Sicilii Neapole/Italia de Sudși Sicilia,și nu se știe dacă au făcut-o pentru a lupta împotriva Islamului sau pentru a reînsufleți ambițiile lui Robert Guiscard îndreptate împotriva imperiului bizantin.
II. Secolul XII
(127) (...)Bineînțeles, nu e prima dată când oameni ai bisericii iau parte la guvernare. Se poate spune că de la Constantin [cel Mare/secolul IV] nici nu au fost vreodată absenți.
III. Filip August (1180-1223)
(140) În Flandra Belgia, regele Franței nu avu de înfruntat o familie feduală, fiindcă de la căderea lui Balduin IX [Imperiul Latin de Constantinopol/1204-1261] în mâinile bulgarilor în 1226, ci opoziția populației.
(143) Cruciada împotriva albigenzilor este o cruciadă franceză, tot atât cât au fost și celelalte, și mai cu seamă cruciada a patra, care a dus la luarea Constantinopolului (1204) și ai cărei istorici au fost Villehardouin și Robert de Clari.
Epoca a doua - Franța și Anglia (1328-1461)
II.Carol V (1364-1380)
(184)(...); din îndemnul lui [Carol V], Politica lui Aristotel este tradusă de Nicolas Oresme.
III.Nenorocirile lui Carol VI (1380-1422)
(197)(...)Totul se schimbă începând din 1404, cu cel de-al doilea duce de Burgundia, Ioan Fără Frică, ce-și dobândise porecla în bătălia de la Nicopole, din 1396, în care creștinii, cu toată bravura lor, au fost înfrânți de otomani.
IV. Ioana d Arc
(214) (...)Privită după cinci secole, istoria Ioanei d Arcse încheagă ca o tragedie greacă, cu aceeași implacabilă rigoare.
V. Domnia lui Carol VII
(220) (...)Lumea întreagă este în efervescență. În timp ce otomanii lui Mahomed II înfăptuiesc visul secular al Islamului și cuceresc Constantinopolul, (...).
Epoca a treia: Monarhia franceză și încercuirea continentală (1461-1559)
II.Războaiele din Italia și Renașterea
(254)(...)Ea [Italia] părea să fi redescoperit antichitatea și se împodobea cu capodopere ce egalau în frumusețe și perfecțiune pe cele din epocile prodigioase. Pe de altă parte, Italia este calea către Orient. Ce magnifică cruciadă ar fi putut întreprinde împotriva otomanilor, care cuceriseră Constantinopolul în 1453, marele rege ce ar fi pus mai înainte stăpânire pe peninsulă! (...) În 1492, regii catolici au recucerit Grenada, i-au izgonit pe ultimii musulmani din Spania și această încheiere a Reconquistei apare ca o replică occidentală la căderea Constantinopolului. (...) Regii portughezi continuă să-și trimită navigatorii tot mai departe către Sud și, în 1498, Vasco da Gama va descoperi calea maritimă a Indiilor - preludiu al ruinei Veneției - ocolind acel obstacol musulman care zăvorea creștinătatea la răsărit, (...). Totodată, emigranții bizantini devin, de pe la 1450, dascălii de elină ai Europei și mai întâi ai Italiei; platonismul renaște în Florența la școala lui Marsilio Ficino (...).
(259)(...)În aparență, pacea este restabilită [1508] între principii creștini și nimic nu i-ar mai putea împiedica să purceadă la cruciada, de atâtea ori anunțată, împotriva turcilor.
(269)Aici [Italia] ea [Franța] găsește idei ce nu sunt absolut noi, deoarece antichitatea nu s-a pierdut niciodată, ci un mod nou, mai vast și mai armonios, de a concepe viața.
(270)(...)Această admirație pătimașă pentru Italia și, prin ea, pentru o antichitate despre care exista iluzia că nu a mai fost cunoscută înainte, a avut drept rezultat desprinderea Franței de trecutul ei național.
III.Francisc I împotriva lui Carol Quintul
(272)(...)[Carol Quintul] Trebuia să aleagă între expansiunea oceanică și expansiunea mediteraneană, aceasta din urmă însemnând ducerea mai departe a luptei seculare contra Islamului. Iar Islamul nu amenință creștinătatea numai în Mediterana, ci și în valea Dunării, iar aici se putea stabili o solidaritate efectivă între partea spaniolă și partea germană a statelor lui Carol Quintul. Iată de ce toată viața a fost obsedat de ideea cruciadei împotriva otomanilor, acea cruciadă de care toată lumea vorbea de la căderea Constantinopolului, dar pe care nimeni nu se hotărâse încă să o facă. Cruciada presupunea ca pacea să fie restabilită pe continent.
(275)(...)Amenințarea otomană pe Dunăre este pentru germani un puternic motiv de unire.
(278)(...)În 1528, Francisc I schițase politica de apropiere de turci, ce avea să se contureze mai târziu. (....) Împăratul [Carol Quintul] este din ce în ce mai îngrijorat de întorsătura pe care o luau evenimentele în statele germane de amenințarea otomană.
(279)(...)[Carol Quintul] Va putea de acum [1529] înainte să se dedice sarcinilor pe care le considera esențiale: restabilirea unității politice și religioase a Germaniei și începerea luptei hotărâtoare împotriva Islamului.
(280) (...), în sfârșit, în 1534 [Francisc I] primește o ambasadă solemnă de la Soliman Magnificul condusă de corsarul Barbarossa, iar în 1536 Tratatul capitulațiilor este semnat. (...) Se poate vedea eclectismul unei politici care includea un tratat cu papa între un acord cu protestanții din Germania și un pact cu sultanul.
(281)(...)La 24 iulie 1534, el încerca să dea Franței, sub forma legiuirilor „după exemplul romanilor”, o infanterie națională pe care spera să o opună acelor tercio-uri spaniole care învinseseră la Pavia.
(282)(...), în timp ce [1544] Barbarossa se stabilește la Toulon și-l transformă pentru câteva luni într-un oraș musulman, iar Francisc I nu îndrăznește să-l împingă până la Genova, împăratul și regele Angliei invadează regatul.
(285)(...) Poate că aici trebuie văzută cea mai dăunătoare influență a Italiei, unde tirani, în sensul antic al cuvântului, au succedat cam peste tot republicilor medievale.
IV.Henric II, Spania și Reforma (1547-1559)
(291)(...)În 1551 regele preacreștin s-a găsit într-o situație foarte curioasă. Rămânea aliatul otomanilor; cel al protestanților din Germania, unde norocul se schimbase și unde Carol Quintul era din nou amenințat; era dușmanul papei Iuliu IIIși Franța a fost chiar pe punctul de a se despărți de Roma, după exemplul Angliei.
(293)(...)S-a redactat un manifest în care Henric II, luând ca simbol boneta frigiană și pumnalele lui Brutus, se prezenta ca apărător al libertăților germanice.
(294)(...) El [Filip II/Spania] nu va mai fi în permanență, așa cum se întâmpla cu celălalt [Carol Quintul], abătut de la țelul lui de anarhia germană sau de amenințarea otomană pe Dunăre. (...) (...), dar spaniolii au ducatul Milanului și Neapole, dominând din punct de vedere maritim Mediterana, unde o singură flotă le poate disputa supremația: flota otomană.
(300)(...)Adevărul, destul de grav, este că ceea ce Carol Quintul nu putuse obține de la Francisc I și anume, unirea tutoror principilor creștini împotriva pericolului otoman, Filip II a obținut de la Henric II.
Epoca a patra: Franța între Reformă și Contrareformă (1559-1661)
I. Ultimii Valois și războaiele religioase (1559-1589)
(318) (...)În această atmosferă, Francisc Hotman [jurist/1524-1590] scrie faimosul pamflet Franco-Gallia, în care se spune: „Înaintașii noștri, adevărați francezi și păstrători ai libertății lor, vrăjmași ai oricărei stăpîniri și tiranii turcești și plini de grijă pentru păstrarea fără șovărire a învățăturii celei bune că izbăvirea poporului este legea supremă, dădeau și puneau întreaga cârmuire și politică în mâinile Stărilor întrunite în adunare”.
II. Henric IV (1589-1610)
(334) (…)El [Henric IV] privește simultan în toate direcțiile care se deschid înaintea Franței, reînnodând tratatele cu Turcia, (...).
(339) (…)Dar pentru a duce o luptă eficientă împotriva puterii spaniole, încă formidabilă, se impune o înțelegere cu toate forțele protestante din Europa: Anglia, Provinciile Unite [Olanda], principii germani, precum și reîntărirea legăturilor dintre Franța și Turcia.
III. Richelieu
(361) (...)El [cardinalul Richelieu] consideră că „regelui îi este trebuincios un sfetnic de toată încrederea, care să nu aibă alt țel decât apărarea, folosul și măreția suveranului și ale statului, întocmai cum republica romană alegea un dictator când se știa în mare primejdie”.
IV. Mazarin și Fronda (1643-1661)
(369)(...) Se înțelege că parlamentarii [juriștii], hrăniți cu Cicero, au considerat că ei formează Senatul regatului.