Ioan Vodă cel Cumplit (HASDEU 1864)

Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, ed. II (I/1864)– Sergiu Moraru (ed.), Ioan Vodă cel Cumplit, Hyperion/Strămoșii, Chișinău, 1990, p. 19-139

 

Introducțiune

(11) (…) Tocmai atunci într-o țărișoară română apare un principe pe care numai cea mai neagră trădare îl putu opri de a nu da o altă față Europei, fundând pe Peninsula Balcanică un nou imperiu latin.

 

Aventurierul

2. Erau mulți acei copii naturali! erau mulți, căci românii, strămutați din Italia și așezați în Dacia deja în epoca decăderii anticei moralități romane, aduseseră cu sine din prima patrie nește idei ciudate asupra legământului căsătoriei; nește idei pe care nu le putu stârpi în țara noastră lumina creștinismului și care apoi, firește, deveniră cu atât mai țepene cu cât mai mult le înrădăcina deprinderea și mersul timpului.

În Imperiul roman din zilele lui Traian familia era o jucărie.

Măritișul pierdu cu totul primitivul caracter sacru și solemn care-l distingea sub republica romană și ajunse a fi o însoțire per usum: așa îl numesc legile imperiale.

"Era o simplă învoială din îmbe părțile, lipsită de orice consecrațiune civilă sau religioasă, și prin care nici unul dintre soți nu se credea îndatorat într-un mod serios."

Însă, ceea ce-și permiteau toți românii, fălindu-se cu origina lor din destrămata Romă imperială, trebuia să fi fost permis de zece, de o sută de ori mai mult românilor celor cu forța în mână: (…).

16. (...) La intrare în capitală, îl întâmpinară boierii și poporul aclamându-l după anticul obicei strămoșesc "părinte al Moldovei", întocmai precum vechii împărați romani se numeau patres patriae.

 

După el…

2. Mult poate un nume! La Roma era de ajuns ca un Commod sau un Eliogabal să se numească Antonin pentru ca pe dată tot imperiul să-i aclame cu entuziasm, aducându-și aminte de fericiții timpi sub Antonin cel Piu și sub Marc-Aureliu Antonin!

4. (…) la anticii noștri străbuni doi împărați din cei mai eminenți, Traian și Alexandru Sever, a fost unul barbar din Spania, cellalt barbar din Siria...

14. Ciudat lucru! Petru cel Șchiop, carele știa bine elinește, citise pe Polybiu numai pentru a imita greșelile lui Annibal, dând astfel lui Potcoavă o frumoasă ocaziune de a birui întocmai ca marele Scipion.

 

Cărți vechi și rare (BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ CONSTANȚA)

 Cărți vechi și rare din colecțiile Bibliotecii Județene Constanța

 

Cartea sfântă în limba românilor

3 (...) Importanța acestei cărți [Noul Testament sau Împăcarea cu legea cea nouă, 1648, Bălgrad] pentru poporul român este deosebită și poate fi apreciată și din faptul că în ea au fost corectate multe din greșelile de interpretare religioasă existente în cărțile slavonești și grecești după care s-a făcut traducerea. (...)

 

Primul cod de legi al Țării Românești

4 Codurile grecești și slavonești de legi ale timpului au fost sursele de inspirație pentru monahul Daniil Panonianu în realizarea primului cod de legi al Munteniei – Îndreptarea legii. (...); marii legiuitori ai antichității, dreptul roman, jurisprudența bizantină și principiile dreptului din Evul Mediu se regăsesc în paginile Îndreptării legii.

 

Redescoperirea antichității clasice

Jacob Spon, Voyage d Italie, de Dalmatie, de Grece et de Levant: fait aux annees 1675 & 1676, Lyon, chez Antoine Cellier le fils, 1678

Ediție princeps: trei volume însumând 1069 de pagini. Toate cele trei volume ilustrate cu gravuri pe metal ce reprezintă portrete, hărți, planuri. Legătura coperților este din piele de vițel.

5 În anul 1675, medicul francez Jacob Spon organizează prima mare expediție arheologică din lume: timp de opt luni, însoțit de botanistul englez George Whelen, Spon va călători prin Italia, Peninsula Balcanică și Asia Mică, vizitând cele mai importante orașe ale vremii, precum Roma, Constantinopole, Atena, Corint și, motivat de un interes deosebit pentru antichitatea clasică, realizează însemnări detaliate asupra oamenilor, mentalităților, obiceiurilor, dar și asupra construcțiilor, monumentelor ori topografiei locurilor. La întoarcere, atât Spo, cât și Whelen, au publicat în țările lor cărți despre voiaj, care au devenit sisteme de referință pentru secolele următoare. Tipărită în 1678, la Lyon, cartea lui Jacob Spon a avut un succes enorm; Spon a a făcut prima descriere sistematică a Atenei și a monumentelor sale, a identificat pentru prima oară Templul Atenei Nike din Atena și altarul din Delphi, a recunoscut monumentul lui Lysicrate, dar și un orologiu hidraulic din Turnul Vânturilor. Jacob Spon a fost însă și unul dintre ultimii care au văzut intact ansamblul arhitectonic de pe Acropole – în 1687, în timpul războiului dintre Veneția și Imperiul Otoman, o bombă a căzut chiar în Parthenon, transformat de turci în depozit de praf de pușcă, distrugându-l. Exploratorul francez s-a și înșelat în unele privințe, situând sculpturile Parthenonului în perioada romană și luând Cariatidele drept Grații.

 

Ovidius

Ovidius Naso Publius, Poetae operum, Francofurti, Typs Wechelianis apud Claudinum, 1601.

Lucrare de mari dimensiuni, în trei volume, format in folio, cu inițialele ornate și vignete. Legătura este originală, din piele pe carton presat; pe coperțile fiecărui tom este imprimată câte o cunună aurie, iar pe foile de gardă un ex libris cu ștampilă: „Ex-libris B. S. Toujour semer”.

6 Impulsul creator și metafora poetică ale lui Ovidius, simbolizate de Pegasul înaripat, și-au găsit o formă de măsură în această ediție remarcabilă de la începutul secolului XVII, ediție ce cuprinde întreaga operă a poetului roman născut la Sulmona și exilat la Tomis. Fastele, Metamnorfozele, Tristele și Ponticele, Ars amandi ori Heroidele, Remedia amoris, maximele și cugetările, alături de scrierile apocrife compun Poetae Operum. Mari cărturari ai epocii, precum Domitius Zarottus, Jacob Mycyllus sau Rafael Regius au scris comentarii critice, note, observații ce însoțesc textul ovidian propriu-zis și care reprezintă mărturii despre modul în care era privit Ovidius și creația sa în Evul Mediu. Fiecare din cele trei volume conține un amplu indice ce explicitează termenii utilizați și fac cunoscute personajele mitologice. Poetae operum din 1601 este una din lucrările deosebite ce formează fondul special al Bibliotecii Județene Constanța. Alături de ea se află un volum liliput din 1652 provenind de la celebra tipografie elzeviriană din Amsterdam, o ediție a Metamorfozelor din 1756 și o alta a Heroidelor din 1760, publicate în influentul centru cultural Tyrnavia.

 

Un manifest pentru latinitatea limbii române

Gheorghe Șincai, Elementa linguae Daco-Romane sive Valachicae, Budae, Typis Regiae Universitas Pestanae, 1805.

7 (…) Elementa linguae a lui Șincai este un manifest pentru recunoașterea latinității (și deci a vechimii milenare și importanței) limbii românilor aflați în mai multe state. Ca orice gramatică, lucrarea de față abordează problemele formării cuvintelor limbii poporului pe care îl denumește cu termenul de „daco-roman”, (…). Autorul adaugă un „Vocabularium  Daco-Romanum et Latinum” și chiar un scurt ghid de conversație în limba „daco-romană” (…). (…) Marele merit al lucrării este combinația de argumente pentru susținerea a două idei de bază: (…) și rădăcina limbii române este limba latină, mai exact latina clasică și nu latina vulgară.

 

 

8 Marcus Tullius Cicero, Orationes, Venetia, In Pauli Martini Tip., 1547.

Marcus Anneus Lucanus, De bello civili libri decem, Lugduni, Apud Antonium Gryphium, 1569.

Titus Macius Plautus, Comaediae Supersunt XX, Amstelodami, Apud Ioan et Corn. Blaeu, 1640.

Caius Iulius Caesar, Quae extant, Amstelodami, Ex officina Elzeveriana, 1663.

Tătarii din Dobrogea (YUCETAȘ 2014)

Ayse Gizem Yucetaș, Tătarii din Dobrogea, clasa IX, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(146) Se pare că marea masă a tătarilor s-a stabilit odată cu domnia marelui comandant Noghai în Dobrogea și nordul Peninsulei Balcanice (1280-1310). Numele lui, pe care și-l atribuie o mare parte a tătarilor din Dobrogea, trebuie să aibă origine în colonizarea din acea epocă.

De-a lungul secolelor 17 și 18, are loc o migrație continuă din Crimeea în Dobrogea, migrație care ia proporții odată cu anexarea Crimeii de către ruși în 1783.

Statistica recensământului tătarilor din România din 1882 nu este exactă, deoarece unii s-au declarat turci, iar pe unii i-au declarat turcii, dar consemnează în județul Tulcea 8.530 de tătari, iar în județul Constanța 22.584 de tătari.

(...) ocupația principală a tătarilor a fost creșterea vitelor și agricultura.

 

Vladimir Dumitrescu (SAFTIAN 1993)

 Georgeta Saftian, Vladimir Dumitrescu – cercetător al neo-eneoliticului de pe teritoriul României, „Suceava”, Anuarul Muzeului Bucovinei, „Glasul Bucovinei”, Iași-Rădăuți, XX, 1993

 

(355) În evoluţia istorică a neoliticului românesc o problemă importantă este aceea a modului   cum s-a desfăşurat procesul neolitizării în ţinuturile noastre. 
(...) ca un proces declanşat şi apoi desăvârşit datorită  răspândirii treptate, a unei  „roiri" dinspre ţinuturile sudice ale Peninsulei Balcanice, a unor grupuri de comunităţi neolitice dezvoltate, până în nordul Transilvaniei şi au asimilat resturile populaţiei locale mai vechi.
Cercetătorul arată că, ţinând seama de descoperirile din Tesalia ale lui Vladimir Miloncic, nu trebuie exclusă aprioric posibilitatea  găsirii în viitor a unui neolitic aceramic şi pe teritoriul României.
Într-adevăr, descoperirile atribuite neoliticului aceramic din Asia Anterioară, Cipru şi Tesalia duc  la concluzia că majoritatea  acestor   descoperiri întrunesc cele mai multe dintre elementele care au îndreptăţit pe cercetătorii respectivi să le încadreze în această primă etapă a epocii neolitice. Atunci când Vladimir Miloncic a atribuit descoperirile sale din Tesalia neoliticului preceramic - arăta Vladimir  Dumitrescu (4) - aceste descoperiri întruneau majoritatea elementelor specifice neoliticului: la Argissa fusese într-adevăr un sat cu colibe arse și cu vetre cu numeroase oase  de ovi-caprine şi chiar un fragment dintr-o unealtă de piatră şlefuită. Iar precizarea că aşezarea a fost de lungă durată indica tocmai şi o anumită stabilitate a unor crescători de animale domestice şi a unor cultivatori primitivi de plante.
1  = Vladimir  Dumitrescu, Cu privire la mai veche cultură neolitică din România, „SCIV”, 21, 1970, 2,  p. 199
Emil Condurachi & Vladimir Dumitrescu & Mircea D.  Matei, Harta arheologică a României, Bucureşti, 1972,  p. 122  
Dumitru Berciu, Cultura Hamangia. Noi contribuţii,  I, Bucureşti, 1966, p. 2—31   
Idem, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966, p. 55
3  Vladimir Dumitrescu, În legătură cu vechimea culturii Hamangia, „Peuce”, II,  1971,  p. 3-8.
4  Idem, Cu privire la mai veche cultură neolitică din România, „SCIV”, 21, 1970, 2, p. 187-199.

 

(356) Stimulat de descoperirile din Tesalia şi pornind de la premisa că şi mai la nord, în partea centrală şi de nord a Peninsulei Balcanice şi chiar în stânga Dunării au putut exista comunităţi neolitice care nu cunosc ceramica, Dumitru Berciu. deşi a arătat la început că „protoneoliticul preceramic rămâne încă o problemă” a încercat curând după aceea să încadreze în această etapă a „protoneoliticului” un număr important de descoperiri: stratul IV de la Crvena Stijena - în Muntenegru - atribuit de Benafi   mezoliticului, precum şi unele descoperiri din ţara noastră, lacustre la Băile Herculane în Banat, la Malul Roşu (lângă Giurgiu) şi în Dobrogea. Argumentul său principal îl constituie prezenţei microlitelor  geometrice la Crvena Stijena și Băile Herculane (unde s-au descoperit şi oase de oaie presupus domestică), tehnica şi forma unor unelte de la Malul  Roşu,  precum şi pretinsa existenţă  a unui strat neolitic aceramic în peştera „La Adam" din Dobrogea. Aceste descoperiri nu pot fi aduse însă în sprijinul existenţei unui neolitic preceramic, deoarece lipsa oricăror dovezi de cultivare a plantelor ca şi lipsa unor unelte specifice neoliticului sunt argumente ce vorbesc de la sine în acest sens.  

(357) În procesul de neolitizare un rol important  l-au avut comunităţile  Starcevo-Criş. De fapt, grupurile Criş-Starcevo de origine balcanică sud-dunăreană, trecând la nord de Dunăre în sud-vestul ţării, au pătruns tot mai adânc, ocupând, după cum se ştie, cea mai mare parte a teritoriului nord-dunărean al României, cu excepţia poate a zonei extreme de nord - nord-vest(8). Totodată, se pare că purtătorii, desigur numeroşi, ai acestei culturi nu au ocupat nici sud-estul Munteniei şi nici Dobrogea(9) (unde, de altfel, nu au fixat descoperite încă nici un fel de dovezi de locuire omenească din neoliticul timpuriu. (...)  Explicaţia este însă cea dată de geografii care au studiat în ultimul timp platforma continentală submarină a ţărmului răsăritean al Mării Negre. Ei au dovedit că, înainte de începutul epocii neolitice, a avut loc o creştere a nivelului apelor mării, inundând terenurile joase din stânga Dunării până spre confluenţa cu râul Argeş şi din Dobrogea. Privind polemica cu privire la cea mai veche cultură neolitică din România, Vladimir Dumitrescu a susţinut, până la proba contrarie, că aceasta este tot cultura Criş-Starcevo, chiar dacă până acum ea nu a fost identificată şi în Dobrogea. La sfârşitul neoliticului timpuriu se constată o mişcare de populaţie şi în cuprinsul Peninsulei Balcanice.  O serie de comunităţi ale culturii Vinca, caracterizate prin vase de dimensiuni medii, de culoare cenuşie şi neagră, ornamentate cu caneluri au ajuns până în nordul Iugoslaviei şi în Banat înlocuind treptat pe cele de tip Starcevo-Criş. Comunităţile de tip Vinca s-au răspândit încă din prima fază spre est şi sud-est în Oltenia, ajungând treptat până la vărsarea Jiului în Dunăre(10). Pe teritoriul din vestul Olteniei au venit în contact cu purtătorii culturii Dudeşti. Grupurile de comunităţi Vinca au „roit" înspre nord şi mai  ales nord-est.
5 = Dumitru Berciu, Neoliticul preceramic în Balcani,  „SCIV”,  9, 1908, 1, p. 1-93.
6 = Vladimir Dumitrescu, op. cit., p. 187-199.
7 =Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, 1988, p. 24.
8 = Vladimir Dumitrescu, op. cit., p. 194.
9 = Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe. op. cit.

 

(357) Problema datării acestei culturi a stârnit numeroase controverse. Descoperirea tăblițelor de  la Tărtăria de către Nicolae Vlassa a dat prilejul, atât descoperitorului (12) cât şi altor cercetători, partizani ai cronologiei scurte, să folosească aceste piese în favoare a concepţiei lor şi să le considere drept o dovadă grăitoare că începutul culturii neolitice  Vinca-Turdaş nu poate fi situat decât după începutul mileniului III  î. Ch. Despre argumentele invocate şi despre piesele de la Tărtăria vom mai reveni, cert este că Vladimir Dumitrescu a considerat că în nici un caz cultura Vinca -Turdaş  n-a putut fi contemporană cu cultura bronzului anatolian de tip Trma  I-II, fiind mult  anterioară acesteia şi că fazele A şi B ale culturii Vinia-Turdaş sunt anterioare sfârşitului  mileniului IV î.Ch. De asemenea, cercetătorul a menţionat că şi paralelizarea în timp a fazei a treia C de la Vinca cu cultura Boian A din Muntenia şi din Bulgaria, propusă de Holsteit, i se pare total inacceptabilă.
Stratigrafie şi tipologic de altfel, este astăzi cunoscut că în Muntenia cultura Boian este precedată de cultura Dudeşti, care a avut un rol important în naşterea ei. Totodată, cercetătorii sunt de acord că această cultură Dudeşti, este în linii generale sincronă cu faza Vinca A,  chiar dacă, eventual, după cum remarca Vladimir Dumitrescu, începutul  acesteia din urmă s-ar situa puţin înaintea începutului culturii Dudeşti.
Evoluţia culturii Vinca a fost împărţită în Iugoslavia în câteva faze după periodizarea propusă de Vladimir Miloncic în fazele  A, B l, B 2, C şi D, iar după Miliutin Garasanin în fazele Vinca-Turdaș I,  Vinca-Turdaş II, Vinca-Plocnik Vinca -Plocnik Iaşi Vinca-Plocnik (11 b)  Pentru teritoriul patriei noastre s-a căutat să se definească diferitele faze pe baza descoperirilor de la noi. Aşezările cele mai cunoscute sunt Parţa din Banat, Rast, chiar lângă Dunăre, în Oltenia, Turdaş din Transilvania, pe Mureş, împărţită în general în patru faze principale - A, B, C, D  - (recent au fost propuse mai multe) 1B,  acestea se în scriu în două mari etape: Vinca-Turdaş (fazele A şi B)   şi Vinca-Plocnik (fazele C şi D), dar, în România ultima nu a fost identificată, constatându-se o numai în Oltenia un aspect întârziat numit B2/C I7 sfârşitul fazei Vinița  B2, aspectul Turdaş din Transilvania are o evoluţie proprie, continuată într-o etapă ce corespunde cronologic cu faza C când intră  in contact cu diferite culturi cum ar fi Biikk, Szakalhat şi Tisa.
Aproape în acelaşi timp cu populaţia care a adus la Dunăre şi dincolo de Carpaţi cultura Vinca, alt grup de populaţie meridională aduce în sud-estul Olteniei şi în sudul Munteniei cultura Dudeşti.
10 = Săpăturile lui Vladimir Dumitrescu .
11 = Vladimir Dumitrescu, Semnificaţia şi originea unui tip de figurină feminină descoperită la  Rast,  „SCIV”, 7, 1956, 1-2,  p.  111.
12 = Nicolae Vlassa, Cronolagie of the Neolilhic in Transilvania in the Lightof the Tartaria Settlement’s Stratigraphy, Dacia, s. n., VII, 1963, p. 485-494.
13 = F. Holste, Zur chronologischen Stellung der Vinca-Keramik, WPZ , XXXVI, 1939 (apud  Vl. Dumitrescu, op. cit., p. 112).
14 = Vladimir Milocjuc, Chronologie der jăngeren Steinzeit Mittelund Sud-Ost-Europas,  Berlin, 1949, p. 69 (apud  E. Comşa, Neoliticul pe teritoriul României, Bucureşti, 1987, p. 33).
15 = Miliutin Garasanin, Preisiorija na tiu Srbije, I, Belgrad, 1973,  p. 96 (apud. E.  Comşa, op. cit., p. 33).
16 = Gheorghe Lazaroviov, Neoliticul Banatului, Cluj, 1979.
17 = Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, op. cit., p. 31.

 

(358) Unii dintre cercetătorii români, atunci (fii tui) a fost descoperită şi definită cultura Dudeşti, au considerat, date fiind asemănările categoriei de vase negre cu decor canelat, că de fapt este vorba de un complex cultural legat de cultura Vinca (18). Cercetările arheologice din câteva  aşezări au permis delimitarea culturii Dudeşti cât şi demonstrarea faptului că este o cultură deosebită de cultura Vinca, dar având unele elemente  asemănătoare. Asimilând şi unele elemente ale culturii  Starccevo-Criş, de la care pare să fi preluat şi predilecţia pentru unelte microlitice din silex şi obsidiană. Purtătorii culturii Dudeşti au folosit la început de corul incizat al ceramicii, ca apoi în  ultima fază să folosească excizia puţin adâncă. „Această tehnică  va contribui efectiv la valoare a ornamenticii produse de cultura Dudeşti, stând totodată la baza unora dintre  realizările cele mai preţioase ale culturii Vădastra "  (2a). În funcţie de o descoperire de la Dudeşti - unde la periferia aşezării, într-un complex închis din faza mijlocie a culturii Dudeşti, s-au găsit o serie de fragmente ceramice specifice prin formă şi decor, fazei mijlocii a culturii ceramicii liniare (21) şi a cronologici culturilor neo-eneolitice din România în lumina datelor  C 14, se poate susţine că fazele evolutive  ale culturii Dudeşti au fost paralele în timp cu fazele târzii ale culturii ceramicii liniare din Moldova, şi că perioada de început a culturii Dudeşti a fost contemporană cu o fază timpurie a culturii Vinca2
18 = Dumitru Berciu, Contribuții în problema neoliticului în România în lumina noilor cercetări, Bucureşti, 1961, p. 42-43.
19 =  Eugen Comşa, Donnees sur la civilisation de Dudeşti,  PZ, 4(5), 1971, 2, p. 194-249.
20 = Vladimir Dumitrescu, Arta neolitică în România, Bucureşti,  1968,  p. 17.
21 = Eugen Comşa, Date noi cu privire la relaţiile dintre culturile Dudeşti şi cultura  ceramicii liniare, „SCIV”, 20, 1969, 4, p. 567-573.
22 = Vladimir Dumitrescu, Cronologia absolută a neoliticului românesc în lumina datelor C 14, „Apulum”, XII, 1974, p. 23-39

 

(359) Pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare cea mai veche cultură neolitică este Hamangia, adusă de o populaţie venită din Anatolia. Probabil de-a lungul coastei apusene  a Mării Negre sau poate chiar pe mare. Primul studiu amănunţit al acestei culturi a fost făcut după anul 1950 de Dumitru Berciu. Vladimir Dumitrescu nu a contestat meritele lui Dumitru Berciu în privinţa descoperirii şi cunoaşterii culturii Hamangia, fiind de acord cu multe din punctele sale de vedere în această problemă, însă intervine atunci când se vorbeşte despre vechimea ei. Pornind de la constatarea făcută de Dumitru Berciu că pe de o parte culturii Hamangia îşi avea rădăcinile în neoliticul preceramic din Dobrogea (deşi existenţa acestuia nu a fost clar dovedită), iar pe de altă parte că a doua componentă a ei a fost constituită pe fondul cardial, Vladimir Dumitrescu a arătat că această cultură Hamangia nu poate fi socotită mai veche decât cultura Starcevo-Criş(31). Totodată cultura Hamangia nu poate face parte nici din marea familie a ceramicii cardiale circummediteraneene, deoarece ornamentarea ei nu a fost executată cu scoica Cardium, ci cu împungătoare foarte fine.
30 = Dumitru Berciu, Une civilisation neolithique recement decouverte en Roumanie, la  civilisation de Hamangia, (N.K.lh,  f), 1965, p. 29-10.
31 = Vladimir Dumitrescu, Cu privire la cea mai veche cultură neolitică din România, „SCIV”, 21, 1970, 2, p. 187-9.
32 = Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, op. cit., p. 34.

 

(360) Dumitru Berciu a încercat să stabilească şi un sincronism al culturii  Hamangia cu faza Pre-Sesklo din Grecia, mai mult chiar şi cu  perioada precedentă din Tesalia (Proto-Sesklo), căreia i-ar corespunde în Dobrogea faza Hamangia II, documentată prin bogata aşezare de pe lacul Goloviţa.  În felul acesta se postula un paralelism în dezvoltarea fazelor II şi III ale culturii Hamangia şi neoliticul din Grecia de nord (34). Vladimir Dumitrescu a stabilit însă sincronismul dintre cultura Hamangia şi cultura Boian din Muntenia şi de aceea nu a admis sincronismul propus de Dumitru Berciu, deoarece astfel ar fi trebuit implicit să admită şi sincronismul primelor trei faze ale culturii Boian cu fazele amintite  ale neoliticului vechi din Grecia şi evident că o asemenea sincronizare ar fi nu numai în contrazicere cu toate sincronismele general admise pentru culturile neolitice din sud-estul Europei, ci și în contrazicere cu realităţile stratigrafice. Atunci ar trebui „să credem că faza Boian III a fost  contemporană cel puţin cu cultura Starcevo-Criş, când se ştie că între Boian III şi Starcevo-Criş trebuie intercalate atât primele două faze ale culturii Boian, cât şi cultura Dudeşti, sigur posterioară culturii Starcevo-Criş” (35).
(…)
În cursul celei de a doua faze a evoluţiei sale (Giulestj), cultura Boian a cuprins şi sud-estul Transilvaniei;  în faza III a traversat Dunărea şi a pătruns în Dobrogea, coborând totodată în sudul Dunării până spre versantul  nordic al munţilor Balcani (42).
33 = Dumitru Berciu, Cultura Hamangia. Noi contribuţii, I,  Bucureşti, 1960,  p. 37.
34 = Ibidem.
35 = Vladimir Dumitrescu, op. cit., p. 199
42 = Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, op. cit., p. 35.