Ion I. C. Brătianu. Activitatea politică (SCURTU 1992)

 Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu. Activitatea politică, Museion, București, 1992, 143

 

Lupta pentru confirmarea internațională a Marii Uniri din 1918

(55) Pe această bază, Brătianu a cerut – în numele guvernelor Greciei, Poloniei, Regatul Sârbo--Croato-Sloven, Cehoslovaciei și României – dreptul de a examina proiectul tratatului înainte ca acesta să fie adoptat și înmânat delegației austriece. Ca urmare a acestei intervenții, la 29 mai, delegații celor 5 țări au fost invitați la ministerul de externe al Franței, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului tratatului de pace, fără clauzele militare și cele privind reparațiile, care urmau să fie formulate ulterior.

(57) Obiecții cu privire la proiectul tratatului de pace cu Austria au formulat și delegații Poloniei, Cehoslovaciei, Regatului Sârbo-Croato-Sloven și Greciei. Primul ministru britanic aprecia că „Brătianu a luat conducerea revoltei împotriva a ceea ce s-a numit amestecul arbitrar și neautorizat din partea marilor puteri în afacerile interne ale celor mici” (27).

27 = Constantin Botoran et alia, România și Conferința de pace de la Paris (1918-1920), Cluj, Dacia, 1983, 357.

 

Activitatea pentru consolidarea statului national unitar român.

(69) Evenimentul încoronării din 1922 a avut și o semnificație internațională, marcată de participarea reprezentanților (…), Iugoslaviei, (…), Greciei, (…).

 

Sfârșitul activității politice

(101) Era stăpân pe toate formele luptei politice, de la cele desfășurate într-un mare areopag internațional, cum a fost Conferința de pace, (…).

 

Anexe

4.Discurs la Mesajul Tronului (9 dec. 1905)

(113)  Când aș fi ispitit să cad în asemenea greșeală, m-aș uita la figura d-lui ministru de justiție și m-aș aduce la realitate, căci mi-aș aminti că Arhimede a fost omorât de un soldat brutal pe când era absorbit de speculațiuni filozofice și de teorii matematice.

(George Fotino (ed.), Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol. II, Cartea Românească, București, 1933, p. 233-57; 259-60)

 

Comerțul internațional (RAINELLI 1988)

Michel Rainelli, Comerțul internațional, trad. C. Atudosei (Paris 1988), Humanitas/Repere-Economie-6, București, 1992, 160 p.

 

 

I.Comerțul internațional în secolele XIX și XX

 

Secolul al XXX lea și apariția unor noi națiuni dominante

 

Perioada 1945-1980

 

Repartiția geografică a schimburilor; repunerea în cauză a predominanței nord-americane

22 (...) Tendințele înregistrate pe ansamblul perioadei sunt următoarele:

(..)

-diminuarea mai accentuată a ponderii grupei țărilor Europei de Est, de la 12,2% la 9%.

23 Tabelul VII Repartiția exporturilor mondiale de mărfuri pe zone geografice în perioada 1963-1985 (în procente)(1)

Grup țări – 1963 – 1968 – 1973 – 1978 – 1980 - 1985

(...)

Europa de Est – 12,2 – 11,3 – 10,0 – 9,7 – 9,0 – 10,7

1 = Cifrele pentru 1985 sunt date pentru a avea o imagine completă a tendinței generale. (...)

Sursa: Calcule pe baza cifrelor GATT:

Le commerce mondiale en 1980-1987, Geneve, 1981, Annexe, tabl. A 23

Le commerce mondiale en 1985-1986, Geneve, Annexe, tabl. A 13

 

24 Tabelul VIII Matricele exporturilor mondiale în 1955, 1968 și 1986

Destinație - Regiuni industriale - Țări în curs de dezvoltare – Europa de Est – Total mondial

Origine  

Regiuni industriale – 1955 – 38,7 – 17,2 – 1,1 – 61,3

1968 – 49,6 – 13 – 2,5 – 67,6

1986 – 52 – 12,2 – 2 – 68

Țări în curs de dezvoltare – 1955 – 18,3 – 6,5 – 1,1 – 25,8

1968 – 13,4 – 3,8 – 0,8 – 18,5

1986 – 12,7 – 5,1 – 1,3 – 19,6

Europa de Est – 1955 – 2,2 – 1,1 – 7,5 – 9,7

1968 – 2,5 – 1,7 – 7,1 – 11,3

1986 – 2,8 – 1,7 – 6 – 10,9

Total mondial – 1955 – 61,3 – 24,7 – 9,7 – 100

1968 – 67,2 – 18,9 – 10,9 – 100

1986 – 69,2 – 19,4 – 10,4 – 100

 

Matricea exporturilor mondiale demonstrează în ce măsură schimburi între țări comparabile constituie un fenomen esențial pentru regiunile industrializate și pentru țările Europei de Est.

 

 

II.Comerțul internațional în anii 80

 

Evoluția exporturilor

 

35 Tabelul XII Valoarea exporturilor mondiale pe zone de proveniență în perioada 1981-1986 în procente

Țări – 1980 -1981 – 1982 – 1983 – 1984 – 1985 – 1986

(...)

Europa de Est – 9,5 – 9,4 – 10,5 – 11,3 – 11,0 – 10,8 – 10,8

Total – 100 – 100 – 100 – 100 – 100 – 100 – 100

 

36-37 Tabelul XIII Matricea exporturilor mondiale în 1973 și 1986 în procente din totalul exporturilor

Destinație – America N – Japonia – Europa V – America Latină – Asia – Orientul Mijlociu – Africa – Europa E - Total

Proveniență

America N  1973 - - - - - - - 5 – 167

1986 - - - - - - - 4 - 136

Japonia 1973 - - - - - - - 3 – 64

1986 - - - - - - - 7 - 99

Europa V 1973 - - - - - - - 23 – 451

1986 - - - - - - - 22 - 443

America Latină 1973 - - - - - - - 3 – 52

1986 - - - - - - - 5 - 43

Asia 1973 - - - - - - - 2 – 56

1986 - - - - - - - 6 - 92

Orientul Mijlociu 1973 - - - - - - - 2 – 49

1986 - - - - - - - 1 - 37

Africa 1973 - - - - - - - 2 – 37

1986 - - - - - - - 1 - 24

Europa E 1973 – 2 – 3 – 23 – 2 – 3 – 2 – 3 – 56 – 99

1986 – 3 – 3 – 21 – 3 – 8 – 3 – 2 – 60 - 100

Importuri Total (2) 1973 - - - - - - - 98 – 1000 (1)

1986 - - - - - - - - 104 - 1000 (1)

 

1 = 574 miliarde de dolari în 1973, 2119 în 1986.

2 = Totalul cuprinde regiunile care nu fac parte din regiunile enumerate.

 

Sursa: Raport GATT, 1987, tabel A13.

 

39 Principalele caracteristici ale comerțului mondial în 1986, care completează informațiile furnizate de tabelul XII și sunt evidente în tabelul XIII sunt următoarele:

(...)

-țările Europei de Est sunt singurele care scapă parțial acestui model, deoarece comerțul lor este orientat numai în proporție de 26% către țările industrializate, față de 55% care se realizează între ele.

 

Dezechilibre naționale

 

Polarizarea balanțelor

42-43 Tabelul XIV Soldul tranzacțiilor curente în perioada 1980-1986 în miliarde dolari prețuri curente

 

Soldul balanței comerciale

Țara sau zona – 1980 – 1981 – 1982 – 1983 – 1984 – 1985 – 1986

(...)

Europa de Est (4)– 6 – 2 – 13 – 13 – 18 – 8 – 4

 

Soldul tranzacțiilor invizibile

Țara sau zona – 1980 – 1981 – 1982 – 1983 – 1984 – 1985 – 1986

(...)

Europa de Est (4) – 5 - (-5) – (-6) – (-5) – (-5) – (-4) – (-3)  

 

4 = Până în 1983 este vorba de ansamblul țărilor cu economie planificată, cuprinzând, pe lângă țările Europei de Est, și RP Chineză.

 

Sursa: Rapoartele anuale 52, 54, 55 și 57 ale BRI, 1982, 1984, 1985, Bale.

 

 

III. Principalele teorii ale comerțului internațional

 

Teoriile bazate pe diferențele internaționale în domeniul tehnologiei

 

Verificările empirice

69 (...) În aceste condiții, teoria este redusă la o propoziție de tipul: comerțul internațional trebuie să fie mai intens în industriile în care activitatea de cercetare-dezvoltare este relativ importantă decât în cele în care aceasta este relativ redusă. Această proporție a fost verificată și în cazul altor țări decât Statele Unite (Japonia, Grecia...) și altor sectoare (electronica, bunurile de consum de folosință îndelungată, petrochimia...).

 

 

V. Protecționismul și liberul schimb

 

Compararea avantajelor liberului schimb și ale protecționismului

                                                                                          

110 (...) Acuzația de dumping este adesea invocată împotriva țărilor care au nevoie urgentă de devize și a căror comerț este controlat de stat. Este vorba, în principal de produsele exportate de țările Europei de Est, în cazul cărora producătorii din Comunitatea Europeană au evidențiat asemenea practici (de exemplu, în cazul motoarelor electrice). (...)

 

 

VII. Firmele și comerțul internațional

 

Firmele multinaționale și schimburile internaționale

Locul firmelor multinaționale în cadrul schimburilor

146 (...) Fără a mai putea stabili cu precizie data, din cauza secretului care înconjoară această decizie, se știe că firma Renault nu mai produce în Franța modelul „4 L”: vânzările pe piața franceză sunt asigurate datorită exporturilor filialei iugoslave, fără îndoială, începând din 1986. (...)

Community and Civil Society (TONNIES 1887)

 

Community and Civil Society

A translation of Ferdinand Tönnies Gemeinschaft und Gesellschaft: an Essay on Communism and Socialism as Historical Social Systems (1887)

re-issued as Gemeinschaft und Gesellschaft: fundamental Concepts in Pure Sociology (1912, 1920, 1935)

Cambridge University Press / ed. Jose Ferial Harris, translated by Margaret Hollis, 2001

 

 

General Introduction

IX (...) Moreover, in relating political behaviour to psychology, social structure, economic processes, natural history, law, religion and language, Tönnies was recognisably engaging in an exercise pursued over many earlier generations by philosophers who had written conjointly about both society and politics, from Plato and Aristotle through to Hegel and J. S. Mill.

XI (...) When he was ten years old, his father’s banking business brought a move to the neighbouring town of Husum, where Tönnies attended the local grammar school and received an intensive education in Greek, Latin, and classical German literature.

XII (...) He received his first doctorate from Tübingen, in Hellenic philology, at the age of twenty-two (an even earlier attempt having been rejected by Berlin). (...) Perhaps in response to his failure in Berlin, he resolved after taking his first doctorate to shift his interests from classical literature to philosophy, particularly the study of mind, epistemology and scientific method.

XIII (...) The following winter a growing interest in Hobbes’s political ideas led him into ‘rationalistic natural law’ and the writings of Pufendorf, Rousseau and Kant – which in turn led him on to modern Roman law, to the ‘historical’ reaction of Savigny, Gierke and Maine, and to the rising tide of contemporary writing (American and antipodean as well as European) on anthropology, ethnology and sociology.

XVI (...) At a second more tentative level, and one that was to generate much misinterpretation, the study sketched out a theory of general historical change – a theory that aimed to encompass both the two grand cycles of European history from Hellenic times to the present, and the transition from past ‘communism’ to some kind of ‘socialist’ model of society in the near or distant future.

XIX (...) But where they survived as ‘civic commonwealths’, as in the Hellenistic polis or the Germanic ‘free cities’ of the later middle ages, then they constituted Gemeinschaft in its highest and purest form: a form that still endured in certain residual institutions and practices within the atomised, competitive, imperialist cultures of the late nineteenth century.

XX (...) Such, in Tönnies’s view, was the essence of the role of the state in competitive market Society. This role had been both induced and legitimised by the modern revival of Roman law, with its emphasis on free contract, its indifference to the very existence of communities and corporations, and its remorseless undermining of local particularism, archaic practices and all forms of popular historic ‘custom’. (...) And by destroying Gemeinschaft and universalising the mental outlook of arbitrary rational will, the modern state was inadvertently opening up a Pandora’s box of boundless and ungovernable popular desire. Such trends, Tönnies argued, increasingly foreclosed upon any return to Gemeinschaft arrangements of the traditional kind; but they also imposed intolerable strains and contradictions upon the stability of Gesellschaft as a political system. On the outcome of these tensions Tönnies was pessimistic, sybilline and vague.

XXI (...) As with the eclipse of the Roman empire, Tönnies concluded, ‘the entire civilisation has been turned upside down by a modern way of life dominated by civil and market Society, and in this transformation civilisation itself is coming to an end’. (...) (...); and on ethical issues he referred frequently to classical writers, among them Aristotle, Plato, Cicero and Seneca. (...) An important background source was Theodor Mommsen’s 1870 edition of Justinian’s Digest, which used the Latin terms ‘communio’ (Gemeinschaft) and ‘societas’ (Gesellschaft) to distinguish collective from individual property ownership under Roman law in a way that exactly corresponded with Tönnies’s own usage. And the fact that

Tönnies was so closely acquainted with many Roman law sources and texts suggests that a hidden backcloth to his work was the impassioned debate on the proposed codification of German law that was taking place in academic and political circles throughout the 1880s.

XXIII (...) From Gierke Tönnies derived one of his most powerful themes – that the ‘modernist’ revival of Roman law had been an allpowerful theoretical engine for discrediting and subverting customaryand intuitive ways of life and thought.

XXV (...) He saw him [Hobbes] as the toppler of Aristotelian theories of nature and matter, the champion of nominalism against linguisticmysticism, the inventor of truly ‘scientific’ political science, and the forerunner of that combination of a priori analysis and concrete empiricism that he himself strove to emulate.

XXVI (...) On the contrary, it explicitly suggested that – twice over in two long cycles of human history – communitarian arrangements had been eroded and ultimately destroyed by the rise of market Society, fuelled by theoretical developments in Roman law. This process had led to the collapse of ancient civilisation, and was currently bringing about the collapse of its modern equivalent. (...) Moreover, in these latter spheres there were signs that Tönnies’s rejection of pre-Hobbesian classical notions was far from complete, a view confirmed by his later treatment, in his 1896 monograph on Hobbes, of the contrasting political theories of Hobbes and Aristotle.   

The chief explicit references to Aristotle in Gemeinschaft und Gesellschaft came in Tönnies’s portrayal of small-scale communities as a natural outgrowth of the autochthonous household ‘Oekonomie’. There were, however, many other implicitly Aristotelian allusions: most notably in Tönnies’s reluctance to see commerce as adding anything of genuine ‘worth’ to exchange values, his particular dislike (despite his family interests in this sphere) of trading in money, his idealisation of the selfgoverning polis, and his frequent resort when analysing both social and physical organisms to a dichotomy of ‘form’ and ‘substance’. Moreover, in many of his deviations from Hobbes there were certain oblique echoes, if not of Aristotle himself, then of an older tradition of political thought of which Aristotle was the exemplar. The most obvious was the very striking contrast between Tönnies’s vision of the concordia that naturally evolved in a properly functioning Gemeinschaft, and the negative portrayal of pre-contractarian social relations in chapter XVII of Leviathan (‘in all places, where men have lived by small families, to rob and spoil one another, has been a trade’).

XXVII (...) In all of this there was an underlying assumption that ‘natural’ social relations were beneficent and normal, while artificial ones were predatory and pathological: a distinction that bore all the hallmarks, not of the ‘mechanistic’ outlook of the scientific enlightenment, but of Aristotelian and mediaeval scholastic roots.

 

A note on the texts and further reading

XXXVI (...) (...); but writing in English about his affinities with Hobbes, Spinoza, Hume, Ferguson, Kant, von Stein, Schopenhauer, Marx, Nietzsche, and Gierke, remains relatively scarce, as does commentary on his relation to developments in natural science, to orthodox and modernist theology, and to Roman, natural and ‘positivist’ theories of law.

 

Glosary

XLIV (...) Stadt town or city. Tönnies’s usage covers the Greek polis, the free city of the mediaeval German empire, and any urban community that has a composite organic life (as opposed to the atomistic ‘big city’ or Grossstadt).

 

1 (...) ‘According to Xenocrates, the reason for the invention of philosophy is to remove the disorderly element in the affairs of life’ (Galen, History of Philosophy, c.3).

Unde au fost și unde sunt „călăreții spirituali ai valurilor”? (PLEȘU 1991)

 

Andrei Pleșu, Unde au fost și unde sunt „călăreții spirituali ai valurilor”?. Convorbire despre intelectualitatea din România, despre specificul, rolul și omisiunile acesteia, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Antologia revistei de cultură „Korunk””, Cluj

 

43 – (...) Eu personal nu văd un parlament făcut din Jean Paul Sartre, Andre Gide, Salvador Dali, Georg Lukacs, de exemplu. Și aici sunt platonician puțin, în sensul că nu cred că lumea asta a intelectualilor, care e o lume, fiecare intelectual are orgoliul autonomiei. (...) Deci, în principiu un intelectual nu este un om politic, folosind cuvântul politic în sens etimologic de data aceasta. Adică un om al cetății, al polisului, al comunității. (...).

(...)

-Și cred că și acum sunt tot acolo. Aici e altceva, sunt numai oportuniști, sunt descurcăreți, sunt oameni care iubesc puterea și privilegiile. Aici e o chestie balcanică sau în orice caz răsăriteană. (...) Pe de altă parte, să nu uităm că, totuși, Marx însuși a fost un intelectual. Engels și Lenin, la fel, erau intelectuali. Și Platon; și teoria lui politică e destul de ciudată. (...)

45 – (...) Și poate că dacă ne-am muta spre Bosfor, am deveni mai interesanți, chiar dacă greșim, nu? Mi-am permis să glumesc odată. (...)

+Am putea să ne amintim de evenimentele din Iugoslavia, dar e de ajuns să pomenim de cele întâmplate la noi, anul trecut. (...)

-Nu știu care este situația – sociologic vorbind – în Iugoslavia, nu știu cum este în Ungaria. (...) Dar la noi ruptura dintre intelectualitate și electorat e mare. Și mă tem că așa este și în Iugoslavia. Drept pentru care, probabil, vocile intelectualilor, care s-au auzit, au sunat în deșert...

 

București, 7 august 1991

(„Korunk”, 9/1991)

Andrei Pleșu (1948) – filozof, istoric de artă, București

Scriitorul sau persoana autorului (ȘTEFĂNESCU 19??)

Em. Ștefănescu, Pretexte. Scriitorul sau persoana autorului, „Tomis”, Constanța, 19??

 (...)

În istoria esteticii și a ideilor literare, pot fi descoperite, totuși, unele cazuri când caracterul indecompozabil al unității dintre „scriitor” și „om” a provocat îndoieli. Pot fi semnalate teorii mai vechi și mai noi privitoare la artist în genere și la geneza operei de artă, care pun sub semnul întrebării identificarea totală a artistului cu persoana sa fizică.

Una dintre ele este cea a „inspirației” și a rolului pe care-l joacă ea în procesul elaborării operei de artă. Această teorie a fost expusă pentru întâia oară, în termeni logico-mitologici, de Platon în celebrul său dialog Ion. Din cele spuse de Platon reiese că o operă de artă nu se creează prin „meșteșug”, oricât de bine ar stăpâni autorul tehnica alcătuirii ei; opera de artă este provocată de o „virtute divină” asemănătoare efectului pietrei de Magnezia, adică magnetismului, muze. Ea se manifestă printr-o stare de delir similară celei în care cad corybanții când dansează în cinstea zeiței Cibele sau bachantele când sunt cuprinse de frenezia dionisiacă.

Platon separa „poetul”, a cărui esență o socotea ideală, de „om”. În procesul elaborării operei de artă el corela trei factori: zeul, adevăratul creator al operelor, poetul, ce transportă „cântecele” zeului în lumea profană, și omul, prin gura căruia cântecele erau date muritorilor. Acesta din urmă - omul - reprezenta un factor strict mediator, o condiție indispensabilă prin care logosul să poată fi tradus în limbaj uman, fără primejdie pentru  existența omenească.

Desigur,  estetica modernă nu mai acordă credit teoriei platoniciene a inspirației, în special de când, datorită mai cu seamă progreselor făcute de psihanaliză, mecanismele psihologice ale creației artistice au putut fi investigate mai profund, dar ideea că artistul ca om nu poartă răspunderea totală a creației sale s-a menținut, în forme voalate, la unii esteticieni și teoreticieni ai artei, iar, odată cu aceasta, și presentimentul că artistul și omul în care el se întruchipează nu coincid perfect, prin urmare trebuie disociați.

(...)